Poveşti cu cete de haiduci, potere şi arnăuţi, tradiţii la poale de Ceahlău în preajma Anului Nou
0Prin ţinutul Neamţului, la poale de Ceahlău, în preajma Anului Nou, dar mai ales pe 31 decembrie, diverse obiceiuri de iarnă se păstrează încă nealterate, aducând în prezent vechi datini.
„Specialiştii susţin că în judeţul Neamţ se păstrează cele mai vechi forme ale ritualurilor creştine şi pre-creştine. Regiunea este considerată una dintre puţinele din România unde tradiţia vechilor obiceiuri de iarnă s-a păstrat nealterată. Aceste ritualuri şi cântece reprezintă un element de stabilitate şi continuitate“.
Aceste rânduri sunt consemnate într-un studiu întitulat „Sărbătorile de iarnă ale românilor de altădată - povestea obiceiurilor şi datinilor moştenite din moşi strămoşi - Obiceiuri practicate de Anul Nou“, publicat acum câţiva ani de Centrul pentru Cultură şi Artă „Carmen Saeculare“ Neamţ şi în care sunt descrise scenete populare practicate în ultima zi a anului.
Una dintre cele mai apreciate datini de Anul Nou este Jocul Arnăuţilor, specific localităţilor din zona Târgu Neamţ. Costumaţia arnăuţilor este viu colorată, compusă din bluze de lână de culoare roşie, ornate cu mărgele de diferite culori, dispuse sub formă de inimă, atât pe piept, cât şi pe spate. Confecţionarea unei bluze poate dura câţiva ani.
La rândul ei, fusta este realizată tot din pânză albă, ornată cu motiv naţional de culoare neagră, iar ca brâu se poartă panglici de mătase viu colorate. Iţarii sunt din pânză albă, obielele din lână, tot albă. Pe cap se poartă o căciulă de culoare brumărie din piele de miel, fiind ornată cu diverse mărgele, sub forma unui brâu, care o înconjoară în mai multe rânduri.
Formaţia se compune din trei gradaţi, un harap şi şase arnăuţi, fiind acompaniată de un toboşar, un acordeonist şi un saxofonist. Programul scenetei are două momente de teatru focloric: „Înţelegerea dintre Arnăuţi şi Împărat“, sau Încheierea Păcii (în unele zone) şi „Jocul Arnăuţilor“, invocându-se o posibilă luptă şi moartea unor combatanţi.
Totul se încheie printr-un armistiţiu, marcat prin cântec şi jocuri cu strigături: leşeasca, arnăuţeasca sau trilişeasca. Istoric vorbind, arnăuţii au intrat în memoria poporului român ca soldaţi, mercenari sau oameni de pază angajaţi de domni sau de boieri. S-au remarcat ca fiind foarte loiali celui pe care îl slujeau, astfel încât cuvântul arnăut a ajuns să fie sinonim cu slujitor credincios.
Căpetenii de haiduci: Bujor şi Codreanu
Banda lui Bujor este o tradiţie care se păstrează prin ținutul Neamțului, în zona montană.
„Tradiţia Bandei lui Bujor a pornit la începutul secolului XX, din zona Bicaz, acolo unde acum nu se mai practică, şi s-a desfăşurat în localităţile de pe Valea Bicazului, până la Gheorghieni şi pe Valea Bistriţei, până la Borca. La un moment dat, în Neamţ erau vreo 20 de variante ale acestui obicei“.
Declaraţia aparţine profesorului doctor în istorie Daniel Dieaconu, cel care s-a dedicat nu doar studiului, ci şi practicării jocului ce ţine de dramaturgia folclorică, reînfiinţând la Grinţieş, în urmă cu circa 15 ani, „Banda mare“ formată din adulţi şi bătrâni. Obiceiul se ţine în zilele ce premerg trecerea dintre ani şi până de Bobotează, tema fiind o confruntare între haiduci şi o poteră (slujbaşii domniei).
Potera este alcătuită dintr-un căpitan de jandarmi, grecul Ghincu, un vânător şi un roşior, toţi înarmaţi, care porneşte spre un loc unde s-ar afla haiducii conduşi de Bujor şi Codreanu, căpetenii care chiar au existat în zonă. Majoritatea celor din ceată sunt îmbrăcaţi în costume populare: iţari, opinci, chimir ţintuit, bundă, cămaşă înflorată şi căciuli cu mărgele.
Cântecul de întâmpinare a Anului Nou deschide sceneta, care continuă cu prinderea lui Codreanu şi a câtorva tovarăşi de-ai acestuia. Urmează încercarea slujbaşilor domneşti de a afla unde se ascunde Bujor. Un refuz precede doina haiducească a Codreanului: „Foaie verde matostat/ Rău, maică, m-ai blestemat/ Să-mi petrec viaţa legat/ Şi de potere-nconjurat“.
Apoi se intonează ruga retorică adresată lui Bujor: „Dare-ar bunul Dumnezeu/ Să vină Bujor al meu/ Să mă-ntrebe de ce plâng/ şi de viu intru-n mormânt“. Ca un făcut, se aude buciumul lui Bujor, care intervine în „ostilităţi“ şi mituieşte potera, salvându-şi astfel tovarăşul de haiducie. Cântecul de rămas bun marchează despărţirea, unii dintre protagonişti luând calea satului, iar haiducii pe cea a codrului.
Ştefan Bujor a fost un personaj real, „haiducind“ la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, ajungând să fie cunoscut în toată Moldova pentru faptele sale, scăpând de nenumărate ori de potere. I-au fost închinate cântece şi balade de către poeţii populari, fiind interpretate de lăutari. Despre Bujor au scris Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Radu Rosetti sau Alexandru Asachi.
În 1810, haiducul a prădat pe valea Tazlăului şi a Trotuşului, fiind trădat, la Focşani, de o gazdă care l-a dat pe mâna caraulelor ruseşti. Russo povesteşte sfârşitul haiducului, pe 20 ianuarie 1811, la Iaşi: „Prinşi de arnăuţii hătmăniei, Bujor mojicul fu spânzurat, iar nobilii (se spune că haiducul se întovărăşise cu doi boieri - n.red.), privilegiaţi până-n momentul morţii, fură descăpăţânaţi în câmpul Copoului“.
Se încarcă comentariile...
