POVEŞTI DE BUCUREŞTI Groaza poliţienească de altădată: Costache Chiorul, căpitanul care chinuia, schingiuia, fura fete şi le batjocorea
0Costache Chihaia a fost comandantul dorobanţilor din prima jumătate a secolului 19 care asigurau ordinea şi paza în capitala ţării. A fost un căpitan corupt, samavolnic şi sadic, al cărui nume speria chiar şi pe cei mai curajoşi.
Activitatea sa în serviciul poliţiei bucureştene a început în 1824, dar teribila sa faimă s-a accentuat prin 1836 şi mai cu seamă în jurul anului 1840, în timpul în care şeful poliţiei era logofătul Manolache Florescu.
În 1842, când la cârmuirea Ţării Româneşti a venit Gheorghe Bibescu, şeful poliţiei a fost înlocuit de apropiatul căpitanului Costache, logofătul Iancu Maniu. În acel moment, şeful dorobanţilor a devenit imun în faţa autorităţilor. Timp de 26 de ani protejatul celor doi boieri care au condus poliţia Capitalei a fost biciul de foc şi urgia unei populaţii înspăimântate şi terorizate până dincolo de marginile răbdării.
Torţionar de carieră, criminalul „geamalei"
Faima lui Costache Chiorul, numele după care a intrat în limbajul popular, a pătruns deopotrivă între negustorii şi mahalagii paşnici şi cinstiţi ai Bucureştiului, ca şi între vagabonzii, borfaşii şi tâlharii de toate categoriile, care jecmăneau sau jefuiau la drumul mare. Pentru toţi la un loc, Chiorul era omul fără milă de care nimeni nu se putea apăra. Biciul lui făcut din mai multe curele împletite cu vârfurile plumbuite, ajunsese un simbol al cruzimii poliţieneşti din Bucureştiul de altădată.
Faptele sale, nesfârşit de multe şi sângeroase, au intrat toate în uitare, dar unii bătrâni încă mai cunosc poveştile despre „metoda sa de a face cercetări" şi de gama variată a mijloacelor de a schingiui ca să obţină mărturisirea convenabilă.
Una dintre istorisirile despre temutul căpitan de poliţie o găsim în cartea lui Alexandru Antemireanu. În mahalalele de altădată exista un joc românesc pe nume geamala, cu caracter tradiţional, în care erau simbolizate puterile naturii ce reînvie primăvara. „O momâie de femeie uriaşă, înaltă de trei stânjeni, având feţe, înlocuite cu câte o oglindă mare peste care atârnau panglici, cu trupul gros cât o butie, juca încet, după cântecul lăutarilor, mişcată de un om care era înlăuntrul ei". Odată cu punerea în aplicare a Regulamentului Organic, jocul a fost oprit de către autorităţi. Românii veseli de pe Dealul Spirii nu aveau de gând să renunţe la „bucuria ce le-o făcea acest joc". Geamalaua a fost oprită şi înăbuşită cu biciul de amarul poliţist. „Căpitanul durerii", în fruntea a şase dorobanţi călare, venea în goana calului lovind în dreapta şi în stânga cu biciul lui. „În urma dorobanţilor rămâneau copiii călcaţi, obrazuri tăiate de bice, urechi crăpate, spete învineţite, fără ca un singur glas să îndrăznească a striga acelei cruzimi".
Chioru şi Cezar Bolliac
Căpitanul Chioru nu urmărea pedepsirea tâlharilor şi hoţilor, ci prada lor. Aceştia aveau un tratament special: bătaia cu gârbaciul (bici împletit din curele sau din vine de bou). Desigur, bătaia era argumentul cel mai convingător, nu ca să scoată mărturia, ci ca să indice locul unde sunt ascunşi banii şi obiectele şefuite pentru ca mai apoi să şi le însuşească.
Poliţia din Bucureştiul de altădată nu cunoştea diplomaţia sau respectul, iar căpitanul dorobanţilor era cunoscut pentru purtarea lui. În Sistemul poliţist al lui Costache, percheziţiile domiciliare ocupau un loc important. Ele erau prilej de însuşire a unor lucruri de folos pentru necesităţi proprii, mai ales când se căutau obiectele jefuite, care îi făceau să răscolească tot şi să întoarcă pe dos casa bănuită. Poetul progresist Cezar Bolliac povesteşte despre o percheziţie condusă de Costache, în vremurile tulburi de dinaintea revoluţiei de la 1848 „la 1839, fiind Mihalache Ghica vornic şi Manolache Florescu agă, poliţia, fără diplomaţie pe atunci, mi-a călcat casa francamente, într-o seară pe la două ore după miezul nopţii; a intrat în casă vătaful Agiei cu vestitul căpitan Costache şi au strâns toate hârtiile de orice natură, scrise şi nescrise, le-au băgat în ladă şi au plecat cu dânsele fără mai multe fasoane".
Fete răpite şi batjocorite
Alexandru Antemireanu ne mai spune că, pe vremea lui, erau unii oameni care-şi aduceau aminte „de casele necinstite, de femeile şi fetele batjocorite, de copiii rămaşi orfani pe drumuri." Se spunea că oamenii căpitanului Costache răpeau din mahalale fetele sau femeile care-i plăceau. Acestea erau duse în anumite case tăinuite unde mârşavul poliţist corupt îşi bătea joc de ele şi apoi cu ameninţări groaznice, să nu spună nimănui nimic, le dădea drumul acasă.
Micul boier Costache Chihăiescu a locuit până în 1838 în casa fostei soţii Măriuţa din mahalaua bisericii Albă-Postăvari, iar mai apoi şi-a construit casă proprie departe de centrul oraşului, pe actuala Calea Plevnei, care se numea pe atunci uliţa Podul de Pământ. Căpitanul groazei, şeful dorobanţilor din Bucureşti, a murit bătrân şi a fost înmormântat în curtea bisericii Sfântul Constantin din Calea Plevnei. Teroarea numelui lui a rămas vie mult timp de-atunci, prin expresia „Da ce, suntem pe vremea lui căpitan Costache?".
Se încarcă comentariile...
