Viața de cioban în Maramureș. Brânza ca monedă de schimb și tradiții însemnate pe calendar
0Chiar dacă modernitatea a ajuns până-n vârf de munte, unde mulți oieri și-au înlocuit colibele cu rulote și semnalul de telefon le intermediază legătura cu familia, tradițiile încă sunt păstrate cu sfințenie, iar ciobănitul este sursa de trai sigură.
Pe la mijlocul lui mai, când deja a dat colțul ierbii, ciobanii se pregătesc să plece cu oile sus pe munte, departe de sat, unde iarba este grasă și nepoluată. Abia la final de octombrie se mai întorc acasă, unde își vor avea pregătite locul și furajele pentru iarnă.
Vasile Pârja, din satul maramureșan Sat Șugatag, se ocupă de oi de când se știe, la fel ca tatăl și bunicul său și toți cei dinaintea lui despre care mai are informații. Gospodăria îngrijită și mașinile de teren din curte indică faptul că acolo unde se muncește, se poate câștiga.
Proprietatea modernă este diferită doar pentru că este situată la sat, dar oferă aceleași condiții precum una de la oraș. Diferența constă doar în faptul că ciobanul merge la muncă primăvara și se întoarce toamna târziu, înainte de postul Crăciunului. Nu merge la birou dimineața și să se întoarcă după amiaza, și nici nu petrece weekendurile cu familia, din primăvară până toamna.
În tot acest timp, femeia este cea care duce greul gospodăriei. Iar cu cât sunt mai mulți membri în familie, cu atât se împart sarcinile la mai mulți.
Pentru Vasile Pârja, acest capitol al familiei nu a fost unul fericit. După ce i-a murit o fiică în urmă cu aproape cinci ani, într-un cumplit accident rutier în care alte patru tinere studente și-au pierdut viața, a trebuit să renunțe la o parte din activitate. Șocul și durerea i-au slăbit puterea de muncă lui și familiei, iar viața lor s-a schimbat total, find nevoiți să readapteze totul la noua situație.
Cu toate astea, Vasile nu renunță și nu se dă bătut. El povestește pentru „Weekend Adevărul“, într-un limbaj tipic din Maramureșul istoric, cum decurge viața unui cioban modern, care se folosește de toată tehnologia pe care o are la dispoziție.
O decizie în memoria fetei
„Am avut și vaci. Când am început, am luat 10. Când le-am vândut, o fost 32“, spune Vasile Pârja.
„Țin minte că mi-o vinit fata ceie ce mi-o murit, sie iertată, de la facultate, vinerea. S-o uitat la ele în grajd, tăt am povestit noi aici în casă și zâce cătă mine: «Tati, oricâț bani îi fa’ cu vacile, oile să nu le vinzi»“, povestește cu tristețe în voce.
Apoi, șocul pierderii fiicei l-a determinat să ia o hotărâre. „O durat numa’ doi ani și o trăbuit să iau o decizie. O trăbuit să vând ori oile, ori vacile. Că n-am mai putut. O murit cocoana (n.r. – fiica), am fo’ mai puțâni, mai slabi, n-am mai avut curaju-acela și am vândut vacile“, mai spune el cu amărăciune.
Deși nu a fost o decizie financiară bună, nici practică, a fost una de suflet, pentru a onora memoria fiicei sale. „Le-am vândut când era subvenția la vacile de carne vreo 600 și ceva de euro pe cap, iar oaia era 100 de lei. Un miel era 6 lei (n.r. – kilogramul), brânza era 12 lei. Și am vândut vacile. Eram ferm convins că îmi era mai ușor cu ele. Că le pui un gard electric și nu-ți trebuie oameni. Nu tre’ mulsă, da’ dacă ele o zâs, de dragu’ lor și de dragu’ meu, că și io am microbu’ acela“, arată Vasile Pârja având, acum, puterea să zâmbească.
Omul cu doar opt clase poate să dea oricând lecții de management unei ferme mari, judecând după realizările sale. „Dar cocoanele le-am învățat, cât am putut“, spune el, povestind trist că fiica pe care a pierdut-o era absolventă de Zootehnie și urma a doua facultate.
Din tată-n fiică
Vasile are o fiică în care își pune acum toată nădejdea. Studentă la Protecția Mediului, tânăra domnișoară conduce tractorul, se ocupă de o plantație de afine de peste un hectar, pe care a înființat-o prin fonduri europene și crede că va prelua gospodăria de la tatăl său, atunci când el nu va mai fi capabil. Exact așa cum el a preluat-o de la bunicul său, pe care l-a îndrăgit cel mai mult, la fel ca și generațiile dinaintea lor.
„Sper să nu fiu ultima generație care țâne oi. Mi-s dragi. Cu ele am crescut. Din câți știm, dinaintea noastră, toți o fost oieși. În zona noastră de munte, îs oi multe, în raport cu Satu Mare, Sibiu, Arad. În celelalte zone a țării unde se țin 1.000, 2.000. La noi, 200 de oi îs multe“, explică ciobanul.
Bărbatul e foarte mândru de activitatea și de realizările lui, dar și de strămoșii săi: cu ajutorul unei tinere din sat a aflat că din toți cei cu numele Pârja pe care i-a găsit în arborele genealogic, 80% se ocupau cu oieritul.
Condiții moderne la stână
Bunicul lui a murit în urmă cu câțiva ani, însă a fost cel care l-a dus cu el mereu la stână. Tatăl lui, la cei 72 de ani, încă muncește și el la stână și îl ajută cu oile. Chiar și acolo, condițiile sunt mult diferite față de anii trecuți.
„Avem rulotă, nu mai suntem cu coliba după noi. E pe roate, ești ca în casă. De te prinde frigul, udul (n.r. – ploaia), ai făcut un foc în sobă, te schimbi și te bagi în pat. Nu-i ca și în colibele acelea, pe de o parte te uscai, pe de altă lăture te bătea vântul. Dar erau și iernile altfel. Ne înghețau picioicile (n.r. – cartofii) în colibă“, povestește el.
Are, totuși, o supărare: „Baiu îi că suntem tot mai puțini“.
Viața la stână nu e ușoară, chiar dacă acum sunt condiții mai bune decât erau pe vremuri în colibe. Cu toate acestea, vremurile îndepărtate păstrează un farmec aparte și el își aduce aminte cu drag de mersul lucrurilor de odinioară.
Bunicul, mentor până-n ultima clipă
Când vorbește despre bunicul său, lui Vasile Pârja i se luminează fața. Pare că a fost cel de la care a învățat tot ce știe și i-a transmis dragostea pentru meseria pe care o practică, dar și pentru oile pe care le îndrăgește nespus.
Își amintește cu drag cum mergea cu „moșu“ la oi încă dinainte de a merge la școală și învăța tot ce trebuie să știe despre creșterea lor. Dar i-a fost și model în viață. Bătrânul a murit la aproape 98 de ani, între oi, așa cum și-a dorit mereu: „O fo’ om tare. Nu știu dacă se mai nasc amu’ de-aceia oameni“.
„L-am dus la doctor, cred că vo’ 5-7 ani până n-o murit, într-o dimineață. Pă când începea a făta oile, el durnea (n.r. – dormea) acolo în bucătărie. M-am sculat, m-am dus la marhă (n.r. – vită cornută), și îl aud zicând: «Măi, Văsăli, pă mine m-o paralizat». Era în mijlocu’ căsî (n.r. – casei). «Măi, bunule, cum te-o paralizat?». El o durnit oarecum rău și s-o sculat cu o durere după cap. L-o durut grumazu’ și nu și-l putea mișca. Da’ dacă n-o fo’ beteag (n.r. – bolnav) în veci, n-o știut ce-i cu el“, mai relatează ciobanul. „L-am dus la un doctor. L-o întrebat doctoru’: «Bunicule, te doare capu’?» Zice: «Pă mine capu’ nu m-o durut numa’ când m-am lozit (n.r. – lovit) la el»“, mai povestește Vasile râzând.
Un alt episod din viața bunicului său este acela când a trebuit dus la dentist, pentru prima oară, la peste 80 de ani. „Îl durea o măsea. N-o fo’ stricată, da’ s-o tocit, de vreme“, relatează el. Își amintește surprinderea medicului dentist care a spus că este prima oară în cariera lui – se apropia de pensie – când vede un om la vârsta asta, cu o dantură atât de sănătoasă.
Oieșul (termenul folosit în Maramureș pentru cioban) își amintește că a stat lângă bunicul său la oi până când a fost destul de mare pentru a prelua frâiele, așa cum îi place lui să spună. Apoi, la 18 ani s-a considerat destul de matur să se ocupe de gospodărie și să se căsătorească cu iubita lui, care e cu două zile mai mare decât el și care i-a dăruit două fiice. „La 20 de ani am avut cocoana ceie ce-o murit. La 22, pe astalaltă. Doamna îi cu două zile mai bătrână ca mine. Avem 47 de ani amândoi. Viața asta ne-o dat multe, nu putem mulțămi la Dumnezău pântu’ câte ne-o dat. Da’ am trecut și tare pân multe“, mai spune el.
Apoi îi vin în minte momentele dificile din viață, când și-a pierdut mama tot într-un accident de mașină, în 2001, și cum nenorocirea s-a repetat după 21 de ani, când și-a pierdut fiica în același mod. „Da’ am mers mai departe, că nu ai variante multe. Ori te duci în gios și te duci după ei, ori te duci înainte, că nu ai încotro. Nu este variantă de mijloc“, spune el resemnat. „Mai avem pă astalaltă, trebe să vedem și jumătatea plină a păharului“, se încurajează Vasile.
Brânza, singura garanție
Pentru ciobanul care face meseria din pasiune nu există salariu, nu există pensie și nu există credit bancar. Produsele pe care le vinde sunt ca o monedă de schimb sau ca un cont în bancă.
„Brânza la noi o fo’ ca o monedă de schimb. Atunci erau berbințele acelea de lemn. Puneam brânza în berbințe, o strângeam bine, că trebuia să stea până în ceie vară. Da’ tătă iarna ai fo’ cu bani. Că la noi, salar’ n-o fo’. Și nici în ziua de azi n-o fo’ la noi în casă salar, nici pensie. Nimic, absolut nimic de la stat“, spune el.
Cu toate acestea, le-a construit case fetelor, pentru a avea zestre „când se vor așeza“ și le-a luat mașini. „La cocoana ce mi-o murit i-am făcut casă în centru pă mai multe nivele. Păcat că n-are cine sta în ie“, spune el cu regret.
„Io le-am spus: «Oricât de mari doamne îți fi, tre’ să știți face de tăte». Fiica mea conduce tractoru“, zice Vasile Pârja mândru de singura lui fată care, chiar dacă a făcut studii superioare, este speranța familiei că va duce mai departe această activitate moștenită din generație-n generație.
Măsurișul oilor, sărbătoarea plecării pe munte
Oieșul își amintește cum era în trecut la măsurișul oilor, unul dintre cele mai importante evenimente specifice. „Măsurișul oilor era în feliu următori: se mulgeau oile la amiază, dar nu se mulgeau dimineață. Adică mulgeai doi lapți de la ele, o singură dată. Dar seara trebuia controlat, că mai erau oameni, ca acuma, care nu le mulgeau nici seara. Și ciobanii, când veneau pe vară cu ele și trebuia să le dea brânză, trebuia să le controleze. Era «mulsu’ în știmb» (n.r. – schimb), așa-i zicea. Seara se făcea. Dacă laptele era mai puțin...“, explică el.
Practic, în funcție de cât lapte se mulgea la măsuriș, atâta brânză primeau cei care-și trimiteau oile la stână. Iar pentru o măsurare corectă a laptelui, acesta era verificat la mulsul de seară.
Eveniment stropit cu alcool și cu... pumni
„Sâmbăta le mulgeam la amiază, apoi venea popa. După aceie, muzica, ceterași, apoi se mai îmbătau, să mai și băteau, că nu mai știau care au oi mai bune. Dura până duminica la amiază“, povestește Vasile amuzat despre orgoliul maramurșenilor.
Apoi, spre seară, cei care-și lăsau oile la cioban mergeau spre sat, care era la peste 20 de kilometri de stână. Evenimentul avea loc în jurul zilei de 20 mai, atunci când iarba începea să fie suficient de grasă pentru oi și vremea la munte suficient de caldă.
Oierul beneficiază de subvențiile pentru animalele sale și spune că sunt bune, pe de o parte, dar pe de altă parte, crede că au stricat obiceiurile. „Schimbarea asta s-o întâmplat de când o zinit (n.r. – venit) subvențiile. Că amu’ s-o dat bani, s-o ajutat și s-o nimicit. Nu mai îs diboli (n.r. – bivoli), boi, cum erau cândva. Noi am țânut oile, și cu subvenții, și fără. Dar, e drept că vindeam mieii mai scumpi la Paști. Vindeam câte 150-170 de miei de sărbători“, își amintește el.
În fiecare an, ciobanul lasă cam 50 de miei pentru reproducție și face rotația între generații, pentru a se împrospăta stâna: „Cele bătrâne le mai tăiem, le mai ducem la abator, care, cum. Dar reîmprospătăm turma“.
Sărbătorile, puncte de reper în calendar
Deși au telefoane mobile moderne, rulote încălzite la stână și mașini de teren cu care se deplasează în zonele greu accesibile, unele obiceiuri au rămas de-a lungul generațiilor și nu s-au schimbat. Sărbătorile religioase sunt punctele de reper din calendarul oieșilor.
Vasile Pârja povestește cum este structurată activitatea lui pe parcursul verii: „Meream cam prin 20 mai, după Paști, tătdeauna. Și coboram pe poiană, cam unde-i lacul Iezeru. Acolo aproape, la câteva sute de metri avem un teren și acolo stam cu ele până la Ziua Crucii (n.r. – 14 septembrie). Ori de Sfântă Mărie mică (n.r. – 8 septembrie), coboram „sub Piatră“, e un loc aici, aproape de sat. Și apoi cam acole stam până la Arhangeli (n.r. – 8 noiembrie)“.
Dacă acum se deplasează cu mașini de teren, în trecut, deplasarea la stână era cu calul sau pe jos. „Într-un an, n-am zinit acasă. Am fo’ fecior. Și am fo’ la o nuntă la Sânpetru – la stână m-am dus în 20 mai și Sânpetru-i în 29 iunie. Și-am mai venit la o nuntă la Tăiere (n.r. – Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe 29 august). Și n-am mai zinit altu’ aca’ (n.r. – acasă) că erau 20 și ceva de kilometri. Atunci umblam cu caii, așa ne duceam și brânza“, mai povestește el.
Ofranda sălbăticiunilor
Despre viața la stână spune că nu este ușoară și că, uneori, este chiar riscantă. Dar ciobanii sunt oameni căliți și obișnuiți cu traiul dificil, așa că atunci când se apropie lupul sau ursul de stână, știu care este limita până la care își pot apăra mioarele.
„Moșu’ mneu zâcea, când luau lupul sau ursul câte una: «Și ei tre să mânânce, că nu le poartă nime’ cu sacu’. Asta o fo’ a lor». Nu se supăra. Amu, nu ai fo’ voios că ți-o luat-o, da’ zâcea că și ei tre’ să trăia“, povestește el acum amuzat.
Apoi își amintește câteva momente în care a primit vizita unor sălbăticiuni. S-a întâmplat ca o oaie să fie salvată de câine, care a reușit să pună lupul pe fugă. Dar s-a întâmplat și să accepte că uneori trebuie să mai și piardă. Acceptarea acestor pierderi poate fi văzută ca un sacrificiu, o ofrandă adusă unor zeități pe care nu le-au numit, dar care speră că cel puțin pentru o vreme nu va mai deranja stâna. Desigur, postul și rugăciunea sunt, de asemenea, practicate pentru protecția stânei. „De Sfântul Andrei, de exemplu, nu se mânca deloc. Să țâne pântru lupi, Andrelușa. Să feresc de lupi“, mai spune omul.
„Anu trecut nu ne-o luat. Ne-o luat o dată, în postu’ Crăciunului. Am făcut un staul. Zâcea moșu’: «Facem staul de noapte». Atunci îl făceam cu rude (n.r. – bârne de lemn) groase, nu cu plasă, ca amu. Să nu-l rumpă. Și o sărit într-o noapte între ele lupul și ne-o omorât două. Le-am băgat în saivan și cu un lompaș (n.r. – felinar) ne-am uitat pântre ele, tăte erau sânge. Zâce moșu’: «Amu, cine știe câte ne-o rupt (n.r. – rănit)». Da n-o fo’, numa’una. Da’ cum o fo’ sfârtecată, o umblat pântre oi, s-o frecat de ele“, își mai amintește Vasile Pârja.
Nici de urs nu au scăpat, de-a lungul anilor. „Aveam o oaie tare nărăvașă, nu stătea cu celelalte, orice făceai cu ea. Dimineața pă când mă sculam, ea era afară. Într-o dimineață i-am găsât numa ptielea. O luat-o ursu“, mai povestește ciobanul.
Se încarcă comentariile...
