Casa-școală de odinioară. Învățătorul locuia într-o odaie, iar în cealaltă ținea lecțiile

0
0

Preotul și învățătorul erau oamenii cei mai de seamă ai satului de odinioară. Ei primeau casă și la zile mari erau omeniți cu merinde. Dascălul mai ales era nevoit să-și transforme casa în școală.

Casa-școală de la Muzeul satului din Baia Mare   FOTO Angela Sabău
Casa-școală de la Muzeul satului din Baia Mare FOTO Angela Sabău

Casa-școală de la Muzeul Satului din Baia Mare este una dintre acele locuințe vechi ce mai păstrează încă parfumul unei vieți pe care o cunoaștem doar din cărți. Este una dintre piesele importante ale muzeului, atât prin vechimea ei, cât și prin ceea ce aduce la suprafață din negura vremii. O mentalitate și un mod de a trăi care azi ni s-ar părea ilegal de dificil. Pare greu de imaginat ca un dascăl să locuiască în școală, sau invers, să-și aducă elevii acasă.

Către clasă, printr-un „purgatoriu emoțional“

Casa are două încăperi. La una dintre ele, azi i-am zice antreu, sau poate hol, fiind îngust și lung și se intră direct de afară. Cealaltă încăpere, azi am considera-o o cameră mică, însă la 1794 era o sală de clasă. O clasă în care învățau aproximativ 9-10 elevi de toate vârstele, cel puțin asta am putea crede, judecând după băncile de diferite dimensiuni. Practic, copiii treceau prin camera dascălului, înainte de a ajunge în sala de clasă.

Casa a fost adusă la muzeu în 1977 din Giulești“, începe explicațiile Ilie Gherheș, șeful secției Muzeul Satului de la Muzeul de Etnografie și Artă Populară.

Sunt numai două încăperi. Una în care învățau copiii și tinda, prin care se intra și care era locuința învățătorului. Astăzi ni se pare absurd, neigienic, dar gândiți-vă câtă intimitate era acolo. Cu câtă aferență venea copilul acela al țăranului – sigur analfabet, că la 1794 nu prea mulți știau carte într-un sat – și intra cu sfială prin casa învățătorului și după aceea în sala de clasă. Intra aproape ca printr-un purgatoriu emoțional, educațional, cultural. Era o altă lume, una fabuloasă“, continuă el.

Neam de neam, cu perna-n geam

Casa păstrează geamurile foarte mici care, la acea vreme, erau acoperite cu o membrană, și nu întotdeauna cu sticlă. Această metodă de a acoperi ferestrele era practicată atunci când sticla lipsea, fiind extrem de scumpă pentru familiile sărace. De altfel, acesta este motivul pentru care se făceau ferestrele atât de mici. „Geamurile erau la absolut toate casele țăranilor foarte mici“, mai explică muzeograful.

De ce aveau aceste dimensiuni? Pentru că glaja, adică sticla făcută manual, era foarte scumpă. Și în momentul în care se spărgea și trebuia înlocuită, era o problemă gravă. Pentru că nu găseai sticlă decât la câteva sate distanță“, mai spune el.

Geamul mic (din stânga) putea fi acoperit cu o membrană   FOTO Angela Sabău
Geamul mic (din stânga) putea fi acoperit cu o membrană FOTO Angela Sabău

Astfel, singura soluție era geamgiul, care trecea uneori prin sate. „La țară umbla geamgiul care avea în spinare tot felul de bucăți de sticlă și sculele cu care le tăia“, mai explică Ilie Gherheș. Dar și acesta venea rar prin sat, astfel că țăranul trebuia să găsească o soluție de urgență. Iar această soluție era membrana din vezica urinară de la o vită sau un porc.

Dar mai existau și alte improvizații. „În momentul în care nu era sticlă, se punea vezica de porc sau de bou, să fie cât mai mare. În ultimă instanță, mai exista expresia la români – că n-am fost toți nobili: neam de neam cu perna-n geam. Adică se punea o pernă, pentru că ținea izolat locul“, mai explică el.

Au înțeles importanța școlii

Educația, până la acea vreme, nu era pentru oricine, dar autoritățile începeau să-i vadă importanța, în special în comunitățile sătești. Însă atunci, școala în afara bisericii era de neconceput, cel puțin la copiii de vârste mici.

În absolut toate localitățile s-a inițiat acest program de către Școala Ardeleană. Adică un învățător care să învețe copiii comunității satului. Școala se numea confesională pentru că era organizată pe lângă biserică. Uneori chiar în tinda bisericii, dacă nu era casă. Prima dată așa s-a organizat, în tinda bisericii. Mai apoi s-a organizat într-o casă“, mai explică muzeograful.

Casa-școală care se află acum la muzeu a fost donată comunității de către familia Roman din Giulești - Maramureș, tocmai pentru acest „program de emancipare“ a românilor din Transilvania.

Comunități sărace, copiii educați cu rândul

Copiii care mergeau la școală erau în general puțini, motiv pentru care erau toți în aceeași încăpere, cu bănci mai mari și mai mici. În plus, condițiile precare în care trăiau mulți țărani îi obligau să-și trimită la școală copiii cu rândul.

Groaznic era faptul că sărăcia fiind la rang de lege, nu frecventau școala decât prin rotație. De exemplu, dacă într-o familie erau 5-6 copii de școală, azi mergea unul, mâine mergea altul, cu aceleași opinci. Problema cea mai mare era a opincilor, dar și a celorlalte haine, cioareci (n.r. – pantaloni) etc.“, mai arată el.

În plus, copiii aveau de mers la muncă, din momentul în care erau capabili să țină o sapă în mână. „Școala se făcea numai iarna. De primăvara până toamna, copiii erau absolut toți introduși în munca câmpului, fără nicio excepție. Poate doar ai preotului și-ai dascălului erau scutiți“, explică muzeograful.

Cu toate acestea, mai spune el, dascălii buni au creat în comunitățile lor un mediu propice de evoluție și emancipare națională. „Numai acolo unde au fost învățătorul bun și popa bun, a fost o ridicare a societățiiÎnvățătorul și preotul erau luminatorii satelor. Învățătorul și preotul dădeau tonul civilizației în sat. Erau idealul, modelele de atunci ale comunităților“, arată Gherheș.

Casele din lemn, cele mai valoroase

La casa-școală este vizibilă meștergrinda, care se găsește la toate casele din lemn, vechi. Este grinda care susține toată casa, fiind cel mai important element al construcției. Pe meștergrindă sunt însemnări diferite, cele mai importante notițe fiind acum încă vizibile. Pe lângă asta, unele desene mai sunt vizibile, deseori fiind vorba despre o cruce cu ornamente. 

Aceste case din lemn erau cele mai valoroase la acea vreme, cele din lut fiind considerate de o calitate mai slabă și mai puțin durabile. „Meșteșugul construirii caselor era la foarte mare cinste în Maramureș, pentru că acolo nu existau case de vaiog (chirpici, lut). Făceau eforturi ca să-și cumpere lemn dacă nu aveau pădure, dar făceau din lemn ca să fie mai trainică“, mai spune muzeograful.

Lemnul ales pentru casă era în funcție de poziția geografică. „Dacă erau din zona mai de jos a terioriului și era lemn de stejar, o făceau din stejar, iar dacă era din zona mai înaltă, atunci făceau din brad. Dar și la acestea, talpa se făcea din stejar“, spune el. Talpa casei este partea pe care se sprijină casa, propriu-zis.

Acoperișuri țuguiate, în patru ape

Acoperit cu paie sau cu draniță, acoperișul se făcea cât mai înalt, din cauza condițiilor meteo. Erau specifice acoperișurile în patru ape și cât mai înalte. „Și școala are acoperișul în patru ape. Se făceau cât mai țuguiate, pentru ca să nu stea pe ele nici zăpada, nici apa. Una este să stea câteva ore și alta e să se usuce la prima bătaie de vânt“, mai arată Ilie Gherheș.

Sala de clasă din casa dascălului   FOTO Angela Sabău
Sala de clasă din casa dascălului FOTO Angela Sabău

Pentru că nu existau cuie, dranița (fâșiile de lemn care acopereau casa) se făcea mai groasă. „Existau numai cuie de tisă, din lemn de tisă sau, mai apoi, cuie făcute la fierar. Se făcea gaură prin draniță și se bătea cuiul în gaură. Și atunci trebuia să fie cât mai groasă. Dar după ce au apărut cuiele, au început să facă dranițele foarte subțiri, ca să se usuce mai repede“, mai explică el.

Însă și acoperișurile de paie erau foarte rezistente, în special pentru că, fiind tăiate manual cu secera, paiele își păstrau foarte bine forma aproape intactă, nu se zdrobeau. Astfel, ploaia aluneca pe paie, fără să le pătrundă.

Comunitatea de la Giulești, de unde a fost adusă casa-școală, avea, la 1700, în jur de 30-40 de locuințe. Dar trebuie menționat că într-o casă puteau locui până la trei familii, din trei generații.

Învățământul în Transilvania a cunoscut o dezvoltare considerabilă în acea perioadă. Școala Ardeleană a fost o mișcare de emancipare politico-socială a românilor din Transilvania. Mișcarea culturală a pornit din sânul bisericii și a contribuit la emanciparea spirituală și politică a românilor transilvăneni.

Cei care au dus idealul Marii Uniri printre țărani

Dascălul și preotul dintr-un sat erau persoanele cele mai de vază. Învățătorii se bucurau, ca și preoții, de un prestigiu enorm, în lumea țăranilor de odinioară, iar asta era vizibil în condiția lor.

Pentru că doar popa și învățătorul aveau asigurată locuință. Preotul avea casa parohială, iar învățătorul avea locuința dascălului. Dar, în afară de faptul că avea un acoperiș deasupra capului, avea o bucată de pământ, i se asigurau lemnele pe iarnă, atât școlii, cât și lui, și tot felul de alte ajutoare“, mai spune Ilie Gherheș.

De altfel, mai arată el, învățătorii nu primeau salariu. „În cele mai multe cazuri, plata se făcea în produse. Nu primeau niciun leu de la statul maghiar. Era un învățământ comunitar“, explică el.

Fiind cele mai importante persoane din sat, preoții și dascălii au avut un rol foarte important la Marea Unire. Sătenii de rând, majoritatea analfabeți, nu înțelegeau importanța momentului istoric și se temeau să nu fie considerați trădători.

Rolul lor maxim la Unire este necuantificabil astăzi. Numai cine știe foarte multă istorie își dă seama ce s-a întâmplat atunci. Toți românii aveau depus un jurământ pe Coroana Austro-Ungară. Și a venit ideea să se unească cu România. Societatea era foarte credincioasă și nu putea accepta, având un jurământ depus pe Coroană. Era o trădare, teoretic“, explică acum muzeograful.

Și a intervenit o scânteie de geniu: au venit popa și dascălul cu crucea, Biblia și drapelul național al României. S-a pus în genunchi prima dată preotul și a jurat credință României, s-a pus apoi dascălul, și după ei s-au pus și ceilalți. Pentru că atunci ei s-au considerat exonerați de jurământul depus pentru statul maghiar“, mai spune Ilie Gherheș.

Defectorii, obligați să plece din comunitate

Cu toate că preotul și dascălul erau cei care dădeau tonul în sat și erau ascultați de comunitate, mai existau și cazuri izolate în care Unirea nu era pe placul unora. Un astfel de caz redă Ilie Gherheș, șeful secției Muzeul Satului.

La Unire au fost și defectori, pentru că au fost și români renegați. Nu au fost cu toții mari patrioți. De exemplu, dascălul din Slătioara era, probabil, agent secret al ungurilor. Și făcea, în continuare, propagandă împotriva Unirii. Ce găselniță au aflat cei din Slătioara: s-au apucat în fiecare zi să îi livreze în casă câte un șarpe. Venea din sat și mai găsea câte un șarpe în casă. Ei bine, nu a mai putut sta în satul ăla, să facă propagandă Ungariei. Avea familie, copii, și se temea că îi va mușca șarpele. Și a fost obligat, indirect, să plece din comunitate“, mai povestește muzeograful.

Baia Mare


Ultimele știri
Cele mai citite