Ce rămâne după dezbaterea Macarena. „Suntem afectați de o traumă colectivă. Am moștenit aceste traume și le dăm mai departe“
0România are nevoie de intervenții de durată pentru a scăpa de traumă, spun psihologii. Studiile demonstrează că principalul inamic al ieșirii din cercul vicios al violenței domestice este propriul trecut: de cele mai multe ori, victima devine abuzator sau continuă să rămână victimă toată viața.
Mult lăudata, dar și controversata piesă „Macarena“ a cântăreței Erika Isac a relansat în România dezbarea despre violența împotriva femeilor.
Dacă acesta a fost un pas important sau un simplu foc de paie, „Weekend Adevărul“ a încercat să afle care sunt următoarele etape pentru a trece de la vorbe la fapte și a elimina agresiunea față de femei din societatea românească.
Domnica Petrovai, psiholog clinician şi psihoterapeut cu o experienţă de peste 20 de ani în consilierea şi psihoterapia familiei şi terapia cuplului, a subliniat că nu este o misiune ușoară, având în vedere că România este o comunitate afectată de traume colective, traume pe care le-a moștenit și le dă mai departe. Ea susține că munca trebuie să înceapă de la educația din școală și să continue în comunitate și la locul de muncă, un rol important avându-l liderii societății.
Pedeapsa-controlul versus supunerea-neputința
„Weekend Adevărul“: S-a vorbit despre piesa „Macarena“ ca despre un început de dezbatere în România despre violența (fizică și de alte feluri) împotriva femeii. Dacă acesta a fost primul pas, cum credeți că ar trebui continuate lucrurile?
Domnica Petrovai: Violența este rezultatul faptului că trăim într-o cultură care nu oferă repere sănătoase și soluții la dificultățile cu care ne confruntăm la nivel personal și în relații. Singurele constante pe care le transmitem din generație în generație sunt pedeapsa și controlul sau, la cealaltă extremă, supunerea și neputința personală.
Dezbaterea în spațiul public este necesară, însă pentru a preveni și reduce rata violenței împotriva femeilor avem nevoie de programe educaționale, destinate femeilor și bărbaților, în egală măsură. Putem începe cu școlile și să învățăm copiii, de la cele mai mici vârste, să relaționeze diferit între ei, chiar dacă acasă sunt expuși poate la alte modele.
Educația sexuală este un aspect foarte important, pentru ca, atât băieții, cât și fetele, să știe ce înseamnă granițe sănătoase, responsabilitatea în relație și cum putem funcționa non-abuziv unii cu ceilalți. E nevoie de astfel de programe și la muncă, unde putem reconfigura modul în care tratăm diferențele și conflictele dintre noi și, firește, să ne asumăm această responsabilitate colectivă de însănătoșire și să contribuim fiecare, nu să așteptăm să ne rezolve statul problemele.
În practică, schimbările se fac cu pași mici, adică exersăm alte moduri de rezolvare a micilor agresiuni din relații, de care ne lovim zi de zi, abordăm altfel conflictele și învățăm să intervenim atunci când suntem martorii unei agresiuni. Când spun intervenim, nu mă refer la a acționa cu agresivitate, de exemplu prin atac la persoană, rușinare publică sau jigniri, ci să învăț să relaționez diferit cu ceilalți.
De pildă, mă uit la propriul meu
comportament și contribuția pe care o am într-un conflict, conștientizez
impactul cuvintelor mele asupra celuilalt și, foarte important, îmi cer scuze
de la celălalt, fără niciun „dar“. Este
esențial să nu uităm că nu putem rezolva problema violenței cu violență, dar
nici cu pasivitate.
Cercul vicios victimă-agresor
- Cum percepeți poziția femeii în societatea românească? Ne încadrăm într-o „normalitate“ a perioadei istorice în care trăim, dacă luăm ca reper situația din UE, sau avem de recuperat?
Încă observ frecvent două extreme: una în care, în relația cu ceilalți, femeile adoptă o atitudine de dominare și control agresiv, pe ideea „sunt îndreptățită să fiu cu mână de fier, ca să nu fiu rănită“, și cea de a doua, când îmbrățișează o atitudine de supunere, frică și neputință. Firește, niciuna dintre extreme nu aduce vreun folos, pentru că ne adâncește în acest cerc vicios al violenței. De aceea, este esențial ca femeile să își recâștige puterea personală – încrederea, autonomia și controlul asupra diferitor aspecte ale vieții. Cum pot face asta? Prin sprijinul pe care îl pot primi de la celelalte femei și o dinamică sănătoasă în relație cu acestea, ceea ce le va ajuta să devină mai conștiente și de propria agresivitate, pentru că trebuie să fim sinceri până la capăt și să recunoaștem că, în țara noastră, agresivitatea nu este doar apanajul bărbaților.
- Care credeți că este originea acestei stări de fapt din societatea românească, în care femeia cade de nepermis de multe ori victima violențelor din partea bărbaților?
În primul rând, una dintre cauze este trecutul abuziv al majorității românilor, agresori și victime deopotrivă. Și nu vorbesc în clișee, ci mă bazez pe multiple studii internaționale care arată că dacă ai trăit, în copilărie, sărăcie, experiențe abuzive timpurii, ai fost neglijat emoțional, ai fost pedepsit fizic în repetate rânduri sau ai avut părinți dependenți de alcool sau care te-au abandonat (cum e cazul multor copii ai căror părinți au plecat la muncă în străinătate), toți acești factori cresc semnificativ riscul să devii și tu abuziv în relații și să dezvolți probleme de sănătate mintală și emoțională.
Colegii mei de la Mind Education au cercetat, în studiile pe care le-am făcut în companii și în școlile de stat din România, aceste aspecte și au ajuns la concluzia că ne situăm și noi printre țările cu un scor ACE de peste 3, adică printre comunitățile afectate de traume colective. Deci, noi am moștenit aceste traume și le dăm mai departe următoarelor generații. De aceea este atât de important să avem intervenții pe diferite niveluri (comunități, școli, loc de muncă), de lungă durată (de minimum 2-5 ani), pentru a putea preveni cu adevărat violența domestică și să începem să relaționăm într-o manieră non-abuzivă.
Când ai trăit în abuz, ți-e greu să recunoști abuzul, iar
dependența emoțională este foarte mare. De asemenea, nu cunoști alternative sănătoase prin care să
rezolvi problemele personale sau cele din relații și devii și tu, la rândul
tău, agresiv fizic și emoțional. Or, violența asupra femeilor se va diminua
atunci când tot mai mulți adulți vor răspunde diferit, nu cu aceeași monedă, la
micro-agresiunile cotidiene.
- Cum facem să schimbăm societatea românească în ceea ce privește modul în care este percepută și respectată femeia?
Respectul, ca și încrederea, este relațional, nu individual. Nu poți cere respect sau încredere dacă nu se creează un context în care amândoi sau cu toții să resimțim respect și încredere.
Totul pornește de la educația fetelor și băieților din școală, când învață că sunt diferiți și asemănători, când trăiesc experiențe de acceptare și învață să se înțeleagă unii pe ceilalți. Dar pentru a putea relaționa în acest mod, copiii, ca și adulții de altfel, au nevoie de un rezervor emoțional solid, o minte rezilientă și agilitate emoțională, să fie capabili să se regleze pe sine și, în consecință, să se susțină unul pe celălalt.
Când încă trăim un disconfort intens atunci când cel de lângă noi trăiește emoții intense și este reactiv, să nu ne mirăm că suntem un popor atât de reactiv! Cum se traduce asta în experiențele noastre de zi cu zi? Luăm totul foarte personal, ne simțim ușor răniți, rupem relații când apar probleme, ne atacăm unii pe ceilalți etc.
„Este nevoie să investim în siguranța psihologică la locul de muncă“
- Metoda verificată de schimbare a unei societăți este educația. Sunt și alte metode? Ce credeți că putem schimba în educația copiilor noștri pentru a nu crește bărbați violenți față de femei?
Da, educația este soluția, însă e nevoie să acționăm mai specific, pornind de la cauze și de la ce ne lipsește. De exemplu, noi, adulții, să le oferim copiilor sprijinul și ghidajul de care au nevoie pentru a-și dezvolta capacitatea de autoreglare emoțională și să integreze acele obiceiuri sănătoase care le vor susține sănătatea mintală și emoțională. Firește, pentru acestea e nevoie ca noi să facem același lucru înainte și să fim bine emoțional pentru copii. În acest fel, vom scădea nivelul reactivității și, implicit, riscul abuzului în relații.
Cât privește educația formală, e nevoie să investim mai mult în zona de relaționare a profesorilor cu elevii, pentru a vedea o transformare reală în ceea ce privește agresivitatea și violența. Și să începem de la studiul nevoilor de dezvoltare ale copiilor, un subiect aproape necunoscut pentru cei mai mulți dintre profesori, și să continuăm cu înțelegerea și conștientizarea propriilor comportamente care îndepărtează copiii de școală și de nevoia lor naturală de a descoperi și învăța despre lumea din jur.
Uitându-mă la cazurile care au ajuns în presă privind abuzul sexual al unui minor de către alți copii sau chiar de profesor, mă întreb de câte astfel de experiențe dramatice avem nevoie pentru a introduce educația sexuală în școli.
Problema nu e doar că ne confruntăm cu astfel de cazuri din ce în ce mai des, ci și modul în care gestionează școlile aceste situații de criză. Evitarea discutării și rezolvării acestor probleme în școli va amplifica violența și, din păcate, va menține neputința copiilor și îi va obișnui cu abuzul, pe care nu îl vor mai recunoaște ca atare nici acum și nici la maturitate.
Ca o observație personală, din păcate, încă nu avem suficienți specialiști care să știe să lucreze cu grupurile vulnerabile și în comunitățile despre care putem spune că trăiesc o traumă colectivă. Ne lipsește și o implicare mai activă a companiilor private care au resurse financiare pentru a susține astfel de proiecte, în tandem cu cele interne, prin care ar putea susține propriii angajați să gestioneze mai bine provocările de la muncă și de acasă.
- Ce putem face cu persoanele mature, care nu mai pot beneficia de educație instituționalizată? Cum mai pot avea acces la educație?
Locul de muncă este cel mai bun spațiu de dezvoltare personală, însă principala condiție este ca spațiul profesional să fie non-abuziv, să existe acele contexte în care ne putem înțelege reciproc provocările emoționale și să avem parte de susținere atât din partea organizației, cât și din partea colegilor să gestionăm într-un mod sănătos momentele dificile, tensiunile și conflictele inerente. Când muncim într-un astfel de spațiu, impactul pozitiv se resimte și în familie.
Studiile pe care le-am făcut în companii au arătat foarte clar că între muncă și viața personală există un soi de „contaminare“ constantă, adică problemele de la muncă le ducem acasă, în cuplu și în relația cu copiii. De aceea, angajatorii nu se mai pot ascunde după clasica afirmație „problemele personale nu ne privesc“. Ne privesc, dacă chiar vrem să construim o lume mai bună și, bineînțeles, să avem rezultate și performanță la muncă. Așadar, e nevoie să investim în siguranța psihologică la muncă, ceea ce va aduce cu sine o mai bună colaborare între colegi și echipe și relații de încredere.
Adulții nu se dezvoltă de la sine, ci au nevoie de un context care să
faciliteze schimbarea, mai ales că majoritatea este rezistentă la schimbare. Liderii
sunt cei care pot crea aceste contexte de transformare și pot modela un mod
non-abuziv de relaționare cu autoritatea. E nevoie ca toate companiile, fie ele
de stat sau private, să își asume această responsabilitate colectivă.
Responsabilitatea pentru schimbare
- Ce sfaturi aveți pentru femeile care au căzut sau sunt susceptibile să cadă victime violenței din partea bărbaților?
Să ceară ajutor, să vorbească despre dificultățile lor în relația cu partenerul, să nu se izoleze.
- Ce facem cu liderii României? Ce spune despre situația din România faptul că acum o lună, în Parlamentul României, am asistat la o ceartă în care un lider de partid îi spunea, de la prezidiul Camerei Deputaților, unei femei: „Te agresez sexual, scroafo!“?
Liderii au responsabilitatea de a modela un mod non-abuziv și non-violent de exprimare a puterii. De aceea, este esențial ca oamenii care dețin puterea să fie primii care să își asume acest proces de transformare emoțională și relațională. Chiar și un număr cât de mic de politicieni care ar fi deschiși la această schimbare ar însemna foarte mult.
- Care este contribuția dumneavoastră la schimbare?
Contribuția mea și a echipei mele ca antreprenoare și lider este de a sprijini școlile prin programul „Bine, la școală“ să integreze procesul de transformare emoțională și relațională atât la nivelul echipei, cât și la nivelul copiilor și al părinților. Fiecare antreprenor sau specialist poate să aibă propria contribuție și asta ar face diferența dintre neputință și nepăsare sau învinovățirea celorlalți și o cărămidă pusă pentru schimbare.
Se încarcă comentariile...
