Alexandru Solomon, regizor: „Influența politică a Bisericii e uriașă, cumva a luat locul partidului comunist ca autoritate“
0Regizorul Alexandru Solomon lucrează la un film care pune reflectoarele pe impactul cultului lui Arsenie Boca în societatea românească, dar și pe influența politică pe care o are Biserica în rândul oamenilor abandonați de statul român
Regizor de film documentar, director de imagine, producător și scenarist, Alexandru Solomon (56 de ani) a reușit să se remarce dincolo de granițele României. Cunoscut ca regizor îndeosebi pentru „Kapitalism – Rețeta noastră secretă“, „Război pe calea undelor“ și „Marele jaf comunist“, numele lui Solomon apare și în alte proiecte de anvergură. La cea mai recentă ediție a TIFF, cineastul bucureștean a fost omagiat, iar trei dintre filmele sale, „Ouăle lui Tarzan“, „Război pe calea undelor“ şi „Clara B“, au fost primite cu aplauze la scenă deschisă. De asemenea, el a făcut parte și din juriul competiţiei internaţionale de documentare din cadrul festivalului.
„Cred că documentarul, în primul rând, este o formă de a selecta ceva din realitate, de oameni, de scene, de felul de a te uita la oameni și realități, e invenție în sensul formal. Apoi, montajul e un soi de a pune totul cap la cap într-o narațiune, să îi dai sens bucății respective de realitate“, a spus cineastul în interviul acordat pentru „Weekend Adevărul“ în cadrul TIFF 2022.
Șansa unui examen picat
Alexandru Solomon provine dintr-o familie de artiști. De altfel, prima sa opțiune nu a fost regia. Mulți ani mai târziu, e de părere că marea sa șansă a fost că nu a reușit la acel examen. „Eu am dat la Arte Plastice inițial. Acum pot să zic din fericire că n-am intrat și apoi am mers la Film. Cred că a contat backgroundul vizual. Cred că e o chestie de educație și ce absorbi de la părinți“, admite cineastul.
Chiar și așa, pasiunea pentru desen nu i s-a stins. Mulți ani mai târziu, Solomon se folosește inclusiv de desen în munca sa. „Desenez de obicei pentru filme diverse chestii, scheme. Mă ajută să-mi găsesc un soi de drum în pregătire. Este un fel de imagine mentală pe care încerc să o pun pe hârtie cum se leagă personajele sau ce imagini vin“, explică artistul.
Regizorul a trăit mai bine de 20 de ani în „Epoca de Aur“. Și pentru că perioada respectivă echivalează în mare măsură cu anii copilăriei și ai adolescenței, amintirile sale sunt specifice.
„Când ești tânăr, amintirile nu sunt neapărat nașpa. Nu mergeam la Cenaclul Flacăra, deși era la modă. În schimb, la Vama Veche mergeam, era un fel de sătuc. Maică-mea mi-a făcut cadou o cameră Super8 când aveam 15 ani și cam de atunci am început să filmez. Aveam o mătușă fotografă. Dar sigur că m-am format într-un climat din ăsta, în anii ’80. Țin minte că era totul super-gri și super-închis. În schimb, nu am vrut să emigrez, deși probabil că aș fi putut să o fac. Ai mei nu voiau să plece nicăieri, deși au avut unele probleme. Pe tata l-au dat afară din partid, după un an. Sunt oameni care au suferit mult mai mult decât ei“, rememorează regizorul.
Misticismul prin ochii ateului
Cel mai recent proiect înseamnă o nouă provocare și explorează un aspect controversat: misticismul românesc reflectat prin cultul lui Arsenie Boca. De altfel, Alexandru Solomon nu face un secret că acesta e cel mai important proiect în prezent. „De obicei, sunt ultimele lucruri, alea sunt mai aproape de faza în care te afli tu ca cineast acum. În prezent, lucrez la un film despre cultul lui Arsenie Boca, se cheamă «Viața de apoi». N-am avut niciodată o poziție neutră, încerc să am o poziție echilibrată. În sensul că neutru ar însemna că eu nu am nicio perspectivă“, a explicat Solomon.
În schimb, cunoscutul regizor se declară ateu. Acest lucru nu îl împiedică, spune el, să se aplece asupra misticismului, să-l studieze și să-l prezinte apoi trecut prin filtrul său. „Pe mine mă interesează mai puțin biografia lui, cât ce văd oamenii în el azi. Acum a pălit un pic cultul ăsta, dar rămâne un fenomen social foarte interesant. Spune multe despre societatea românească. Sper să fie gata, să îi dăm drumul anul viitor. Întâi să fie gata și apoi începem să îl trimitem la festivaluri, nimic nu e garantat. E mult mai diversă piața. E și foarte bine că e atâta documentar românesc și că sunt oameni tineri care fac lucruri în afara cutiei“, consideră regizorul.
Biserica, moștenitoarea PCR
Chiar la 33 de ani de la Revoluție, religia și Biserica ocupă în continuare un loc important în viața românului de rând. Alexandru Solomon are propria explicație pentru asta. „Cred că s-au schimbat multe. E o nevoie de sprijin spiritual marcat. Pe fondul abandonului social și al unui dezastru medical, s-au dezvoltat multe probleme grele, pentru că oamenii și-au pierdut un sistem de valori, și-au pierdut din autoritate, și atunci caută autoritate și sprijin spiritual în altă parte. Așa se explică de ce Biserica e în Top 3. Cred că cumva filmul meu vorbește și despre faptul că e un fenomen universal întoarcerea la iraționalitate, la spiritualism. Personal, sunt foarte raționalist ca structură. Nu cred în Dumnezeu, cred că în viață ai sau nu ai «organul» ăsta, credința. În schimb, pe mine asta m-a interesat: în ce măsură acest «mistical turn» zice ceva despre noi și despre societatea românească“, susține el.
În opinia sa, religia a luat într-o mare măsură rolul pe care îl avea în anii comunismului singurul partid existent în România, de după venirea sovieticilor și până în 1990. „Ce mi se pare că mai e dincolo de pulsiunile astea ale omului: religia e instrumentalizată politic foarte tare. Asta se întâmplă la noi dincolo de dorința oamenilor de a crede în ceva. Influența politică a Bisericii e uriașă și cumva a luat locul partidului comunist ca autoritate“, adaugă Solomon.
Două epoci, un numitor comun
Deși s-au scurs deja peste trei decenii, unele lucruri au rămas neschimbate. Există, astfel, un numitor comun între anii Epocii de Aur și prezent. Grav este, spune el, că societatea românească nu pare să aibă nici măcar acum antidotul pentru totalitarism, iar mulți români îi duc chiar dorul. „Numitorul comun între perioada comunistă și ce este acum e fundalul pe care s-a format societatea românească. De evoluat, evoluează pe niște baze, rețele. Cred că există în continuare destul apetit pentru un regim autoritar în România. Tot auzi: «Ce bine ar fi să...» Și asta vine de undeva“, atenționează Solomon.
Principala vină o poartă chiar statul român, incapabil să își facă datoria față de cetățean și insensibil la problemele acestuia, crede regizorul. „E un reflex antidemocratic care vine din faptul că statul român a devenit foarte slab. E un stat care n-are grijă de cetățenii lui așa cum trebuie să aibă. E un stat în care libera expresie e cumva destul de îngrădită. Vezi și ce se întâmplă și cu aceste noi legi ale serviciilor secrete. Asta este o pulsiune autoritară a statului român“, mai spune acesta.
Unde începe și unde se termină democrația?
Regizorul consideră că problema nici măcar nu se limitează la spațiul geografic românesc. Cumva, o bună parte a lumii s-a molipsit, iar autoritarismul a ajuns și dincolo de Atlantic, în timpul lui Trump, crede el. Iar aici apar nuanțele tușate de Alexandru Solomon. Dacă Donald Trump, omul care ar fi încercat să submineze democrația în SUA, a fost practic interzis pe rețelele sociale în timpul bătăliei sale cu Joe Biden, când ultimul a fost ales președinte, aceasta nu ar fi o dovadă de cenzură și antidemocrație, cât o încercare de a-i proteja pe americanii de rând de ideile periculoase ale fostului număr unu din America.
„E o chestie globală. Problema acolo nu e paranoia. Problema este că impulsurile regimului Trump erau niște impulsuri autoritare, voiau să întoarcă alegerile. Și ce a făcut în timpul mandatului, ideea era să restrângă tot felul de libertăți, să-i controleze mai mult“, crede regizorul.
În schimb, spune el, e greșită percepția tot mai des întâlnită că democrațiile sunt mai slabe decât dictaturile. „E un clișeu că democrațiile sunt mai slabe decât dictaturile, mai incapabile, mai neputincioase. Evident că lucrurile se întâmplă mai greu într-un regim în care societatea poate să intervină în procesul acesta de luat decizii. Durează mai mult, e mai complicat, dar e mai bine“, consideră Solomon.
El a făcut o comparație între protestele românilor în timpul restricțiilor cauzate de pandemie și lipsa de reacție a oamenilor atunci când s-a discutat despre legile de securitate. „Faptul că n-am putut să mergem la mall nu înseamnă că a fost încălcat un drept al omului. Mi se pare foarte bizar că în România o bună parte din populație a protestat față de restrângerea libertăților de a merge la mall, dar câtă lume vezi că protestează împotriva altor lucruri autoritare din societatea românească? Oamenii reacționează mai puțin. De ce nu reacționează la fel de vehement ca împotriva măștilor?“, se întreabă Solomon.
De altfel, subliniază el, trăim vremuri complicate, iar asta nu se limitează la război. Într-o perioadă în care teoriile conspirației sunt ridicate la rang de artă, realitatea e una cu adevărat complicată.
„Cred că trăim vremuri complicate. Cred că realitatea e foarte complicată și teoriile conspirației nu fac decât să simplifice asta. Îți oferă un soi de teorie simplificată, totul e explicabil prin chestia asta, iar ideea că lumea e condusă de niște păpușari invizibili prinde din cauza nesiguranței și a lipsei de valori comune. Cred că a fost interesant în competiția asta de documentar de la TIFF că sunt filme care cumva reacționează la climatul acesta de neîncredere în imagini, neîncredere în știri, de neîncredere în construcțiile astea narative. În acest context, companiile de știri sau ziarele, ca și festivalurile, trebuie să facă un soi de curatoriat, să despartă apele“, mai spune regizorul.
Acuzat că e agent al serviciilor secrete belgiene
Poziția sa fermă, dar și unele dintre producțiile sale i-au adus și antipatie din partea unora. Așa a ajuns să fie chiar acuzat că ar reprezenta interesele unor țări străine, ba chiar că ar fi agent secret.
„Am fost acuzat și la «Kapitalism, rețeta noastră secretă» (n.r. – documentar regizat de Alexandru Solomon, lansat în 2010) că sunt agent al serviciilor secrete belgiene. Probabil pentru că Belgia era țară coproducătoare, am avut un coproducător belgian. A fost foarte amuzant, că tocmai serviciile belgiene, care nici măcat nu sunt așa renumite... Voiam și eu să fiu bănuit că sunt agent CIA sau ceva mai serios, dacă tot am primit asemenea acuzații“, se amuză Solomon.
„Nemurirea s-a mutat din teritoriul religiei în cel al științei pentru o vreme“
Printre cele mai apreciate proiecte ale sale se numără unul aparte, unic în documentarul românesc.
Apărut încă din 2017, „Ouăle lui Tarzan“ continuă să fie poate cel mai provocator documentar românesc și să ridice numeroase semne de întrebare. Tema e una pe măsură: un experiment secret făcut pe vremea lui Stalin în fosta Uniune Sovietică, despre care Occidentul a aflat după mulți ani. Pentru asta, Alexandru Solomon a învățat limba rusă și a filmat ani la rând tocmai în Institutul de Primatologie din Abhazia, regiunea separatistă prorusă din Georgia unde au avut loc experimentele cu iz de SF care au început încă din perioada interbelică.
„A existat intenția profesorului Ivanov, dar care nu a dus nicăieri. Adică a existat un urangutan, Tarzan chiar îl chema, pe care voiau să-l folosească, să îi insemineze sperma lui unei femei sovietice. Însă Tarzan a murit înainte de vreme, iar experimentul nu a mai dat rezultate. Acum, după atâția ani, mulți dintre ei percep mai degrabă asta ca o pată rușinoasă în istoria lor pentru că era o chestie neetică. Acum se dezvoltă niște vaccinuri, lucrează pentru companii rusești care îi subînchiriază să facă experimente, pentru că nu pot avea relații cu institute de top franțuzești sau germane pentru că nu sunt o țară recunoscută“, explică Solomon.
Dincolo de mister și de legendă, povestea reală a institutului fascinează încă o lume întreagă după atâtea decenii. Însă dincolo de teoriile conspirației, rămâne realitatea – un astfel de proiect cu greu ar fi putut avea loc altundeva decât în fosta Uniune Sovietică. Asta și pentru că, în opinia lui Solomon, cumva societatea sovietică de atunci, una atee, a încercat să dea științei unul dintre rolurile deținute anterior de religie.
„Ceea ce e interesant în primatologie și ceea ce au făcut sovieticii atunci este tocmai încercarea de a plasa pe umerii științei ce făcea religia înainte: de a schimba omul, de a-i da un fel de a doua viață, o viață de apoi prin știință, prin a-i îmbunătăți genetica. Nemurirea s-a mutat din teritoriul religiei în cel al științei pentru o vreme“, subliniază regizorul.
Aventuri în „Transnistria“ Georgiei
Dincolo de atmosfera sumbră și de problemele pe care le-a generat, Abhazia are farmecul său și o doză de mister, care se risipește treptat, pe măsură ce anumite informații clasificate ajung să fie date publicității.
„Abhazia e o republică separatistă cam cum e Transnistria. În 1993 au avut un război civil, s-au separat de Georgia de facto și, în 2008, rușii i-au recunoscut. E o atmosferă foarte stagnantă. Nici rușii nu îi anexează, nici lumea nu îi recunoaște, nu pot să exporte absolut nimic, nu pot să aibă relații normale cu nimeni. E o bază militară rusească foarte mare. Politic. e același lucru ca în Transnistria, doar că e la mare și e mai frumos – e subtropical, cu vegetație, pe vremuri era un resort“, povestește regizorul.
Filmul său i-a împărțit pe cercetătorii care lucrează în prezent în institutul devenit celebru de pe vremea sovieticilor. „Eu am început să merg din 2011 până în 2016. În 2017 am mers să le arăt filmul. Am organizat o proiecție cu personalul de la institut. Ca în film, eram două tabere: cercetătorii în vârstă și cei tineri. Cei tineri mai degrabă erau nemulțumiți că nu am arătat și partea mai frumoasă a institutului, localul mai renovat sau laboratorul mai evoluat. Cei în vârstă au zis: «Ok, sigur, nu ne bucurăm că arătăm așa cum arătăm și suntem în stadiul ăsta, dar filmul e onest»“, își amintește Solomon.
Acolo, regizorul român a făcut cunoștință cu oameni de știință de anvergură, unii dintre ei cu notorietate în lume. E și cazul celebrului profesor nonagenar Boris Lapin, unul dintre savanții de care se leagă numele institutului, care apare și în film. „Mai trăia profesorul Lapin, care a dus institutul pe cele mai înalte culmi în anii ’60-’70. În film, este aniversarea lui la 95 de ani. Era o somitate recunoscută internațional: savant sovietic de renume, el era încă directorul onorific al institutului și chiar conducea o mașină. O figură patriarhală în toate sensurile“, rememorează Solomon.
Problemele filmului românesc
Arc peste timp, între anii tulburi ai experimentului sovietic și prezent, Alexandru Solomon vorbește și despre viitorul filmului românesc. În opinia sa, tinerii regizori și producători pot aduce un suflu nou în filmul românesc.
„Sunt mult mai mulți decât erau când am început eu. Anii ’90 au fost «dark ages», nu erau informații, nu puteai să călătorești. Nu se compară ce posibilități ai să te informezi, să cunoști oameni, locuri“, spune el. Și actorii care vin din urmă l-au impresionat. De altfel, Alexandru Solomon spune că România are o mulțime de actori de perspectivă, dar și mulți consacrați, foarte valoroși: „Îmi place cuplul de actori din filmul «Om Câine», Bogdan Dumitrache și Ofelia Popii. Sunt actori foarte buni în România, mulți“.
Chiar și așa, filmul românesc are mai multe piedici decât atuuri. Infrastructura și dezinteresul reprezintă două dintre marile handicapuri în raport cu cinematografia din alte țări. Iar Bucureștiul e un bun exemplu. „În București sunt patru săli de cinema: una e a Institutului Francez, cele două săli ale Cinematecii și Muzeul Țăranului. Asta este tot, la un oraș de două milioane de locuitori. Rețeaua s-a prăbușit, au lăsat-o să se facă praf în anii ’90-2000. Cinematografele au și filme românești, dar presiunea e atât de mare când vin atâtea filme, încât un film românesc supraviețuiește o săptămână, poate două la mall“, mai spune regizorul.
Cinemaul, cultură sau industrie?
În opinia sa, o altă problemă este că nimeni nu cultivă interesul pentru cinematografia românească, aceasta fiind condamnată și la subfinanțare. „E și o chestie de cultivare, e ca la cărți. Totul se cultivă prin consum. Și cererea se cultivă. Ca să dau un alt exemplu, întâi trebuie să îl înveți pe om că berea artizanală e bună. Ține și de un soi de voință politică, dar cultura e ultima roată. Banii sunt o unealtă, dar nu e numai atât. Din păcate, cred că la noi există percepția asta că cinemaul nu e chiar cultură, e așa, un fel de mic circ, care oricum se descurcă – e și comercial, că fac bani din bilete. Lucru fals, pentru că în Europa, cinemaul nu e industrie, e industrie culturală, artistică“, e radiografia făcută de Solomon.
În comparație, spune el, alte țări din centrul și din estul Europei nu se confruntă cu aceleași probleme. Cultura pur și simplu nu se vinde în România, iar filmul nu face excepție. „Pornim cu un handicap. În Cehia, în Polonia există o cultură a cinematografului. Cât film românesc e la televiziunea publică? TVR Cultural s-a reînființat acum, bravo lor, dar după ce dispăruse. E totuși o misiune publică, trebuie să ți-o asumi. Platformele de streaming pun film românesc, dar nefiind contextualizat, îl găsești greu printre toate lucrurile alea. Cred că manelismul este o cultură populară, dar comercialismul e altceva. S-a schimbat cultura populară, a înghițit tot felul de lucruri venite din alte părți. Suntem o societate mixtă și cultura asta e vie“, a încheiat Alexandru Solomon.
Se încarcă comentariile...
