Citomegalovirusul: cât de periculos este şi ce e de făcut

Analizele specifice de sânge pot indica prezenţa infeţiei în corp FOTO Arhiva Adevărul

Atunci când e contactat în viaţa extrauterină, poate fi absolut inofensiv. Cu totul altfel stau lucrurile, dacă pătrunde în corpul aflat în plină formare al fătului prin sângele transplacentar.

Citomegalovirusul (CMV) este un agent patogen din familia virusurilor herpetice, care, la fel ca acestea, poate deveni latent pentru o perioadă lungă de timp, pentru ca apoi, pe fondul unei scăderi a imunităţii, să se reactiveze. 

Vestea bună este că în 90% dintre cazuri, infecţia cu citomegalovirus  este asimptomatică. Şi dacă tot vorbim în cifre, se estimează că mai bine de jumătate din populaţia adultă a globului are CMV la îndeplinirea vârstei de 30 de ani. Poate şi ca urmare a multitudinii căilor de transmitere a acestuia. 

Mai exact, virusul citomegalic poate pătrunde în organism prin intermediul diverselor produse biologice contaminate de la bolnavul sau purtătorul de virus: salivă, urină, secreţii vaginale, spermă, lacrimi, materii fecale, sânge, ţesuturi.

Ce implicaţii are CMV în timpul sarcinii?
Infecţia cu citomegalovirus se poate transmite de la mamă la făt, în cazul în care aceasta a contactat boala în timpul sarcinii. Conform statisticilor, infecţia primară a mamei în sarcină e responsabilă pentru riscul infecţiei prenatale în 30-60%.

Circa 20% dintre bebeluşii care fac primo-infecţie cu CMV în stadiu intrauterin vor muri în primele luni de viaţă, iar 80-90% dintre cei ce vor supravieţui vor dezvolta malformaţii congenitale grave, precum:
• microcefalia (cap mic), cu calcificări intracraniene, care determină deficite neurologice severe (coordonare proastă), epilepsie şi retard mental;
• tulburări auditive (hipoacuzie, surditate);
• corioretinită (afectare oculară provocată de cantonarea virusului la acest nivel, care duce la scăderea acuităţii vizuale sau chiar la orbire).

Important de reţinut este că momentul primo-infecţiei este în relaţie directă cu riscul de instalare a sechelelor, respectiv: 34-40% pentru trimestrul I, 8-25% în al II-lea trimestru şi 0,7% în trimestrul al III-lea. Totodată, infecţiile materne pot fi endogene, ca urmare a posibilelor reactivări. Din fericire, doar 1% dintre femeile cu infecţie CMV recurentă transmit transplacentar virusul.

Dar după naştere?
Despre transmiterea virusului, de la mamă la copil, în timpul naşterii naturale, prin contactul cu secreţiile vaginale (are loc în 10% dintre cazuri) sau prin alăptare (s-a demonstrat că 10-20% dintre femei pot elimina virusul prin lapte), medicii afirmă că nu presupune o ameninţare la adresa sănătăţii micuţilor. Majoritatea copiilor care iau CMV-ul în aceste două feluri dezvoltă rareori vreun simptom, iar dacă, totuşi, se întâmplă ca virusul să-şi facă simţită prezenţa, disconfortul provocat este minor (febră uşoară, imflamarea ganglionilor, oboseală). Aceasta deoarece copii sunt parţial protejaţi de anticorpii materni de tip IgG.

Testarea înainte de sarcină este obligatorie
Un examen serologic, de regulă inclus în complexul Torch (un acronim medical pentru o set de analize), făcut înainte de a lua decizia conceperii unui copil poate fi salvator.

Acesta constă în depistarea anticorpilor specifici de tip IgM şi IgG. Prezenţa anticorpilor IgM-CMV în ser relevă o infecţie acută sau recentă cu CMV. Practic, aceşti anticorpi apar la câteva săptămâni după infecţie, se menţin în titru crescut câteva săptămâni, după care nivelul seric începe să scadă treptat, în decurs de 4-6 luni. Pe de altă parte, existenţa anticorpilor IgG-CMV în ser confirmă infecţia cronică cu CMV. Ei apar la o săptămână după anticorpii IgM-CMV şi persistă în ser toată viaţa. Iar dacă testul arată o lipsă a CMV în organism, atunci atenţia acordată igienei personale va trebui triplată, pentru a evita riscul intrării în contact cu virusul pe parcursul celor nouă luni de sarcină.

Din păcate, nu există tratamente pentru terapia prenatală şi postnatală a infecţiei. Se fac însă cercetări pentru obţinerea unor vaccinuri.