Regele Mihai I şi secolul său
0
Istoria Regelui care i-a fost refuzat României e rezumatul veacului nebun care a încheiat mileniul al II-lea. Ultimele Sărbători de iarnă ale Regelui Mihai în ţara sa au fost negre, ca un doliu. După 63 de ani de la abdicarea forţată, Majestatea Sa petrece în linişte, cu familia, acasă, la Săvârşin.
Regele Mihai I a trăit, alături de români, una dintre cele mai dramatice pagini ale istoriei. S-a născut, la 25 octombrie 1921, într-o Românie măcinată de război, de crize economice şi de aventurile tatălui său, Carol al II-lea. S-a născut să devină un monarh în vremea în care în Europa înfloreau dictatorii şi a condus România atunci când singurul vecin de încredere era, după cum se ştie, Marea Neagră (şi nici ea întotdeauna). Moştenitor al tronului bunicului său, Ferdinand I Întregitorul, şi după o „domnie" mai mult de pe băncile şcolii decât de la Palat, „regele-copil" Mihai I a devenit, în 1930, primul monarh succedat la tron de tatăl său. Deşi a recuperat sceptrul regal în 1940, tensiunile şi instabilitatea ce guvernau Europa şi, mai apoi, freneziile extremiste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au trecut în linia a doua într-o Românie cu graniţele ciuntite şi aliată din oficiu a naziştilor. În absurdul şah (jocul preferat şi al lui Lenin, şi al lui Stalin) al oamenilor noi, impus de la Kremlin, se juca fără regi.
Mihai, în braţele lui Ferdinand I, bunicul său Foto: Agerpres
Istoria e însă nedreaptă cu cei care o scriu şi, după ce a luptat, totuşi, şi împotriva comuniştilor, şi împotriva naziştilor, „buna învoială" - cum spunea Petru Groza la 30 decembrie 1947 - l-a lichidat „prieteneşte". „Roşiii" l-au făcut pe Mihai I să-şi semneze propria abdicare. În România, comuniştii câştigaseră alegerile „libere" şi se pregăteau să vândă ţara socialismului moscovit.
Citiţi şi:
Cum au înăbuşit în sânge comuniştii ultima mare manifestare pro-monarhistă
Despre momentele care au precedat teribilul act, Regele îşi aminteşte într-un amplu interviu alături de istoricul Mircea Ciobanu: „Pentru Crăciun ne-am dus la Sinaia. Acolo avea să fie pregătită vorbirea pentru ţară. Eram împreună cu mama mea (n.r. - Regina Elena. De sărbătoare nu putea fi vorba, dacă la asta s-ar putea gândi cineva. Evenimentele din ţară luaseră un curs greu de prevăzut. Liniştiţi nu eram. Puteai să te aştepţi la orice. [...] Celelalte zile, pentru mine, au trecut într-un fel ciudat de confuzie. Nu întotdeauna noaptea de Anul Nou se transformă într-o sărbătoare. Despre ce sărbătoare mai putea fi vorba? Năvala şi presiunile sovieticilor, comunizarea forţată a ţării, atâtea şi atâtea atacuri al căror scop nu era decât azvârlirea României în prăpastie... ajungi bolnav de o boală foarte gravă, cu dureri imense şi ajungi la un punct al suferinţei când nu mai simţi nimic dacă cineva vine şi el cu un cuţit să lovească în locul dureros."
Lacrimile ofiţerului anonim
Majestatea Sa Regele Mihai I, în anul 1945 Foto: Agerpres
La 3 ianuarie 1948, Mihai I părăsea România. „Când ne-am urcat în tren, asta era ultima imagine care mi s-a întipărit în minte: unul dintre ofiţeri, nu mai ţin minte ce grad avea, a întors puţin capul către mine. Am văzut că îi curgeau lacrimile pe faţă. S-a închis uşa, obloanele vagonului au fost coborâte" şi Regele şi-a luat rămas-bun pentru jumătate de secol de la o Românie înlăcrimată. Pe cei care l-au despărţit de România „dăruită" lui Stalin i-a iertat, dar nu i-a uitat. „Despre ei nu e bine să se tacă!", spune apăsat Regele în volumul lui Mircea Ciobanu, „Convorbiri cu Mihai I al României" (Humanitas, 1992).
Aflat în exil, Regele a început să trăiască asemenea unui om obişnuit. În România, istoria continua să se scrie împotriva sa. După propaganda stalinistă coordonată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, a venit rândul lui Nicolae Ceauşescu să compromită, cu orice mijloace, imaginea Casei Regale. Crezul Casei - Nimic fără Dumnezeu - le era refuzat românilor, cărora li se impunea „totul fără Dumnezeu".
Într-o vreme în care Bucureştiul nu era străin de personalităţi ca De Gaulle sau Nixon, circulau zvonuri că Mihai I ar fi acceptat, în mai multe rânduri, să viziteze România. Noua politică, „deschisă ideologic", trebuia să arate românilor că însuşi Regele îl legitimează pe „reformistul" Nicolae Ceauşescu. Himera doctrinei antisovietice şi tablourile dictatorului înfăţişat cu sceptru şi coroană au continuat linia bolnăvicioasă a repudierii lui Mihai I. Şi Regele a avut atunci înţelepciunea de a nu legitima dinastia ceauşistă.
„Să jurăm pe zbuciumata noastră istorie"...
Mihai I nu a renunţat niciodată la România şi, după o Revoluţie sângeroasă şi misterioasă, speranţa s-a materializat, întâi, în acest mesaj către ţară, prezentat cu prilejului Anului Nou 1990: „Eliberaţi acum de dictatură, să punem umărul cu toţii pentru a reface ţara din dezastrul moral şi material [...] Nimic nu e mai de preţ decât libertatea individuală şi democraţia care dă cuvântul tuturor. Să jurăm cu toţii, pe zbuciumata noastră istorie, pe credinţa şi lupta strămoşilor noştri, pe conştiinţa noastră morală şi pe mormintele martirilor noştri din această jumătate de veac că nu vom mai îngădui niciodată în ţara noastră dictatura şi extremismele! Eroismul şi jertfele voastre au învins [...]"„Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi. Românii au suferit destul să li se impună şi au dreptul de a fi consultaţi în ceea ce priveşte viitorul", spunea, apoi, Mihai I.
Răspunsul noii Puteri pentru această subtilă cerere de organizare a unui referendum a fost refuzul de a-l primi în ţară, între 1992 şi 1997, „o proiecţie modernă a actului ilegal din 30 decembrie 1947", cum avea să o caracterizeze Mihai I. În ciuda acestei istorii potrivnice, astăzi, alături de Familia Regală, Mihai I încă revine într-o Românie care mai mult i-a simţit lipsa decât l-a putut avea alături. Sărbătorile de iarnă, Mihai I le va petrece la reşedinţa sa de la Săvârşin.
Se încarcă comentariile...
