Analiză Moștenirea otrăvită care îl așteaptă pe Luca Niculescu. Ce soluții propune un celebru economist

Numirea lui Luca Niculescu la Palatul Victoria vine la pachet cu o „moștenire otrăvită”: datorii uriașe, dobânzi în creștere și un deficit bugetar scăpat de sub control. Profesorul de economie Bogdan Glăvan vorbește, într-un interviu pentru „Adevărul”, despre soluțiile la marile provocări.

Luca Niculescu va trebui să facă față unor provocări imense dacă va deveni prim-ministru Foto: Inquam / George Călin

România intră într-o nouă etapă politică, dar perspectivele economice sunt departe de a fi roz. După trei încercări de a creiona un Executiv, președintele Nicușor Dan l-a desemnat pe Luca Niculescu în funcția de premier. Însă dincolo de negocierile din Parlament, pe masa noului prim-ministru se află o bombă cu ceas: o datorie publică galopantă, un deficit bugetar rigid și presiuni internaționale majore. Poate oare o „schimbare de fațadă” să salveze o economie sufocată de taxe și cheltuieli publice scăpate de sub control? E întrebarea la care va încerca să răspundă Bogdan Glăvan, reputat profesor universitar de economie, fost consilier al fostului premier Ludovic Orban.

Adevărul: Președintele Nicușor Dan l-a desemnat pe Luca Niculescu în funcția de premier. Care ar fi în acest moment cele mai mari provocări care îl așteaptă pe viitorul prim-ministru, dacă va trece de votul Parlamentului?

Bogdan Glăvan: Contextul este un pic mai complicat decât cel de anul trecut. Mă refer mai ales la contextul internațional care pune o presiune suplimentară pe finanțarea statului român. Finanțarea statului român depinde atât de realitatea noastră ca debitori, cât și de disponibilitatea creditorilor și a investitorilor străini.

Această disponibilitate este desigur afectată de problemele de pe plan intern și de cele de pe plan mondial, crizele, războaiele, scumpirea petrolului și mai ales creșterea dobânzilor. Atunci, pentru acest motiv, România se află în fața unei provocări, pentru că trebuie să plătim dobânzi mari în continuare. E vorba despre dobânzi mai mari decât cele pe care ar fi trebuit să le plătim conform planificării din planul bugetar pe șapte ani. Iar asta  înseamnă că datoria publică va crește în continuare. Și ne confruntăm permanent cu această amenințare a creșterii riscului de țară. Provocarea economică este cum să ții sub control deficitul bugetar, de fapt să-l reduci în continuare.

În situația în care anul anterior s-au majorat deja foarte mult impozitele, în situația în care avem niște angajamente de scădere a impozitelor, a unor impozite, impozitul special de afaceri, de asemenea în Parlament un proiect votat de toate partidele privind eliminarea impozitării part-time, care rămâne de văzut dacă se va implementa, în situația în care nu mai poți să ții salariile și pensiile înghețate și partidele s-au pronunțat în direcția asta, nu mai ai cum să reduci deficitul bugetar prin aceste mijloace care s-au aplicat până acum.

Transparentizarea costurilor și stabilirea priorităților bugetare

Guvernul Bolojan a lăsat moștenire o politică de austeritate și sunt voci care îl acuză că a tăiat fonduri de la educație, de la mame și de la românii cu dizabilități, dar a arătat o generozitate inexplicabilă în alte privințe și a dat undă verde pentru construcții de stadioane și săli de sport. Ce poate face viitorul premier, cum poate eficientiza cheltuielile și cine ar trebui să decidă care sunt adevăratele priorități ale țării?

Economistul spune care sunt alternativele, dar până la urmă, politicienii decid. Cred că ceea ce îi lipsește în România este afișarea foarte limpede a costului diverselor proiecte, pentru că orice decizie costă. Nu este nimic gratis. Trebuie să ne hotărâm și publicul trebuie să fie informat și să se hotărască, să-și exprime punctul de vedere, să existe o linie publică de legătură cu prioritățile. Ce preferăm să facem? Ori alocăm bani către stadioane, ori alocăm bani către spitale, ori alocăm bani către școli, ori alocăm bani către pensii. Deci toate astea intră în concurență. Cu cât alocăm mai mulți bani către stadioane, cu atât alocăm mai puțin bani către educație. Și eu zic că lucrurile astea nu sunt înțelese suficient. Adică cumva sunt toate distincte, așa cum ar exista programul de stadioane. Și ăsta e ceva separat, nu are treabă cu învățământul, cu medicamentele pentru cancer și așa mai departe. Nu are legătură, e ceva distinct. Sau cum ar exista, nu știu, sisteme de ajutorare a marilor companii. Treaba asta e iarăși un fel de măsură de relansare, dar ceva diferit, intră în altă categorie, face parte dintr-o altă disciplină, nu din economia bugetară.

Orice s-ar spune, este foarte clar că toate aceste măsuri de împărțit bani, de alocat bani, intră în concurență între ele. Și că, în consecință, dacă vrem ca la spitalul Marie Curie să avem doctori și echipamente care să salveze copiii, trebuie să luăm banii de undeva. Dar trebuie pusă problema. Și cred că dacă punem această problemă cinstit și consecvent, publicul va decide într-un mod informat. Eu bănuiesc care va fi decizia. Dar problema este că noi nu avem curajul să spunem lucrurile astea. Tot timpul le trăim așa, diferit. Ca și cum Guvernul ar avea mai multe buzunare. Dar nu are mai multe buzunare, are un singur buzunar. Și acolo sunt toți banii noștri. Până la urmă, cheltuielile astea se realizează în funcție de propriile afinități ale fiecărui premier.

Presiunea publică și soluțiile economice

România se află în fața unor teste complicate. Pe de o parte, datoria publică crește, dobânzile cresc, rămânem fără PNRR, vor fi trunchiate fondurile de coeziune, iar din anii următori vom avea pensionări masive. Cum ar putea fi convins politicianul român să renunțe la PR și să facă reformă, nu doar pe hârtie?

În principiu, eu sunt de părere că în România se pot schimba lucrurile semnificativ pentru următorii ani, dar de ce nu există oare o presiune publică suficientă? De ce? Pentru că nu există presiune publică suficientă pentru a face reforme, sau cum vrem să-i spunem, pentru a face schimbări. Nu există așa ceva. Fără această presiune, până la urmă, politicienii livrează ceea ce vrea poporul. Nu există niciun politician care să poată să ignore voința poporului, nu pe termen lung. Toți premierii sunt niște antreprenori politici și ei rămân în funcție atât timp cât sunt sprijiniți de populație. Dacă nu mai au susținere, nu rămân în funcție. Și aici poate părea ciudat, pentru că, unii se vor întreba: „cum, dom'le, nu există dorință de schimbare a României?” Păi, nu există!

Profesorul Bogdan Glăvan este o voce critică față de politicieni Foto: Arhivă personală

De ce nu avem apetit pentru reformă și ce a oprit ultimele guverne să o facă?

Pentru că, în continuare, mentalitatea, sau o bună parte a societății, este o mentalitate socialistă, paternalistă. Adică așteaptă să îi dea statul ceva. Cu o asemenea mentalitate nu vom avea parte de nimic bun. Eu văd greve, proteste în care oamenii cer să li se dea ceva. Nu văd greve, proteste ca să nu mai crească taxele, să scadă inflația. Nu văd greve în sensul ăsta, sau proteste. Văd greve să se dea.

Deci, câtă vreme se întâmplă asta, nu cred că vreun premier, că-l cheamă Bolojan, Ciolacu ori Niculescu va face ceva serios. 

Asta înseamnă că România va fi condamnată să se joace de-a reforma fără să o facă, iar problemele economice se vor accentua?

În mare măsură. Asta nu înseamnă că nu putem asista la o îmbunătățire a situației. Putem asista la o îmbunătățire a situației, dar o îmbunătățire marginală doar. Nu văd cum am putea să ne așteptăm în sensul ăsta la o schimbare radicală sau de substanță. Nu. Nu văd.

Acum, fiindcă spuneați mai devreme de PNRR, țările și omenirea în general s-au dezvoltat fără asemenea instrumente. De fapt, acestea sunt niște inginerii moderne. Ne putem dezvolta bine-merci fără să existe PNRR, fără să existe fonduri de coeziune. Adică ce, dacă n-ar fi existat fonduri de coeziune, nu ne-am fi dezvoltat? Nu aveam șansa asta? Ba da, din contră. Aveam o șansă mult mai mare astăzi, în vremurile noastre, decât în vremurile străbunilor noștri sau bunicilor noștri.

Și cum ne-am putea dezvolta, care ar fi principalul argument pe care l-ar avea o țară ca România?

Pentru că trăim într-o lume globală în care capitalul circulă și tot ce trebuie să facem este să creăm condiții permisive pentru producție aici, condiții permisive pentru acumularea de capital aici. Adică să-i fie drag omului ăla să vadă că vine în România.

Să zică: „dom'le, îmi place în România, poți să deschizi firme, poți să faci afaceri, poți să trăiești bine. E ca lumea!” Acum, pentru asta, tot ce trebuie să se întâmple este ca statul să nu stea în calea liberei inițiative, să nu stea în calea investițiilor, a investitorilor. Să fie o economie liberă, statul să nu mai stea în cale. Asta este. Nu e cine știe ce soluție complicată.

De asemenea, ar trebui, până la urmă, să avem debirocratizare, relaxarea reglementărilor, lucruri de care vorbim de foarte mulți ani de zile, de decenii. Numai că noi facem un pas înainte și doi înapoi, sau hai să las de la mine să zic că facem doi pași înainte și unul înapoi: pe de o parte digitalizăm, dar după ce digitalizăm, ne dăm seama că trebuie să urcăm pe platforme mai multe acte decât înainte. Mai multe documente. Adică ne facem că facem. Scopul digitalizării trebuie să fie ușurarea vieții cetățenului. Nu să-l faci să facă rost de mai multe acte. Și să nu-i mai trebuiască hârtogăriile alea, actele alea și așa mai departe. Ori cum s-a întâmplat? Nu prea s-a întâmplat. Și o mărturisesc toți cei care au interacțiuni cu ANAF, cu diverse organe ale statului. Deci e încă foarte, foarte mult de lucru.

Niciun guvern nu se preocupă de sistemul de pensii

Ca și cum economia nu ar suferi suficient, în anii viitori urmează valuri și valuri de pensionări, iar forța de muncă va fi și mai grav afectată. Cum va rezista sistemul de pensii, ce e de făcut?

Iarăși, asta este o problemă foarte, foarte veche. Adică, noi știam că urmează să ajungem în acest punct de foarte, foarte mulți ani. Iarăși, nu există o gestiune de-o parte de opiniei publice. Revin și spun așa: nu am văzut oameni să iasă în stradă împotriva taxelor, a suprereglementărilor, a măsurilor proaste luate de guverne. Am văzut un protest pentru animale. Ok, dar nu avem proteste pentru pensiile viitoare. Așa funcționează lucrurile în democrație. Și știm cu toții, democrația este imperfectă. Asta este societatea. Știm, vedem asta la România și în alte părți. Sperăm că politicienii vor gândi pentru noi pe pe termen lung, câtă vreme noi nu gândim pe termen lung? Evident că nu o vor face. Că ei sunt la un mandat de patru ani, de cinci ani.

Și trebuia să facem aceste schimbări de foarte mulți ani. Nu le-am făcut, le-am tot trecut cu vederea. Și acum vom vedea. În orice caz, faptul că avem în continuare probleme cu cheltuielile publice și cu cheltuielile pe care trebuie să le facem și cu armata și cu pensiile, nu-i un motiv să ne panicăm sau să nu facem nimic. Din contră.

Și de unde ar trebui început?

Trebuie să revenim și să facem ceea ce ar fi trebuit deja să facem de acum 20 de ani. Adică trebuie să înțelegem că nu se poate să mai mergem cu o presiune fiscală mare pe muncă. Astea sunt politici care descurajează acum munca și alungă capitalul în România. Iar fără capital, fără dezvoltare nu se poate. Legat de sistemul de pensii: tot timpul am spus că trebuie să-l consolidăm. Nu s-a mai întâmplat nimic, nu văd ce iluzii să avem că se va face ceva pentru asta într-un viitor apropiat sau pe termen mediu.

Ați fost consilier pe probleme economice pentru un fost premier, Ludovic Orban. Dacă mâine v-ar ruga Luca Niculescu să-i dați câteva sugestii, ce măsuri l-ați sfătui să ia, ce i-ați recomanda?

N-aș putea să-i sugerez altceva decât concluziile științifice, pentru că și economia este o disciplină. Deci nu l-aș sfătui altceva decât să facă ceea ce eu susțin de foarte mult timp. Problema este că ele se pot întâmpla sau nu se pot întâmpla, dar trebuie să mergem în direcția aia. Adică trebuie să mergem în direcția îmbunătățirii fiscalității, a competitivității față de cei din jur. Și trebuie să scădem fiscalitatea acolo unde se poate, deci să ne ținem de angajamentele astea, că ele deja există. Sunt oricum unele angajamente și mă bucur că există, mă bucur că tot Parlamentul a decis acolo, toate partidele au decis să elimine prostia aia cu impozitarea part-time. Se întâmplă și unele lucruri bune, dar foarte puține.

Așa că ar trebui să mergem în direcția asta. Ar trebui să mergem în direcția dereglementării, a simplificării mediului de afaceri. Și pentru asta trebuie să vedem și noi, să ascultăm vocea oamenilor. Trebuie să ascultăm vocea oamenilor, ce îi doare pe ei. Și atunci trebuie să existe... înțeleg că mai există, dar nu l-am văzut activ deloc, un oficiu, ceva care să colecteze sugestii. Asta ar fi o direcție generală: să mergem în direcția creșterii gradului de libertate economică în România. Pentru că România a regresat!

Ar trebui să ne uităm pe tot ce înseamnă libertate economică, la clasamentele astea internaționale, adică tot ce ține de taxe, birocrație, inflație, domnia legii. Nu trebuie să inventăm nimic, sunt până la urmă politici despre care vorbește orice economist serios, politici care sunt bine cunoscute, dar de care niciun guvern din România nu vrea să țină cont. Și dacă le îmbunătățim, atunci o să revenim pe creșterea economiei. Dar în ultimii ani România a regresat. Practicile în România sunt din ce în ce mai proaste, politica monetară e tot mai proastă, politica fiscală e tot mai proastă, politica de orice fel e din ce în ce mai proastă. Eu vreau să le îmbunătățim, asta este ideea, astea sunt zonele sau direcția în care l-aș sfătui să o ia pe oricare premier ar fi. Nu există alte sfaturi pe care să le dai.

Auditul companiilor de stat și falsa dilemă a privatizării

S-a tot vorbit despre companiile de stat și despre privatizările și scoaterea lor la bursă, dar niciun guvern nu a vrut cu adevărat să facă acest lucru. Aici cum ar trebui procedat?

Vorbim de audit la companiile de stat de atâția ani de zile, m-am și plictisit. Nu se poate ca acum să ai încă un guvern care să vină și el tot cu ideea că „după ce vin eu, voi face audit”. Înaintea ta au făcut alte guverne de nenumărate ori audituri. Ai avut în PNRR obligația să faci reformă a companiilor de stat, ai semnat, ai făcut-o, ai luat bani pentru ea, nu mai zic că ai făcut-o și cu consultanță plătită... Și pe urmă vii acum și spui că nu e bine, că de fapt companiile de stat sunt nu știu cum. Păi ce, înseamnă că n-ai făcut! Asumă-ți treaba asta, asta este problema tuturor premierilor și a tuturor guvernelor. Există o impostură fenomenală la noi. Ocupă-te: ia 10 companii, ia 20 de companii, dacă nu poți să le iei pe toate, și spune: „Bă, băieți, eu în jumătate de an fac acest audit și în consecință o să propun cutare chestie”. Nu costă, costul e aproape irelevant, vedem ce descoperim. E foarte ușor să compromiți reforma. Pentru că, vedeți, legat de companiile astea a fost o chestie a premierului Bolojan. El vorbea de companiile de stat, dar numai acolo unde i-a convenit. Pe principiul că dacă nu ne convine, nu vorbim! Dar dacă sunt la Oradea, dacă e compania aeriană din Oradea, la aia nu ne referim, deși are pierderi de pomină? Adică acolo Bolojan a făcut fix la fel ca Firea în București. Iarăși, dacă e vorba de cutare bancă, de EximBank, la aia nu ne referim. Nu cu ea am început, nu acolo am văzut că e ceva în regulă. Ce s-a mai întâmplat? Am trecut peste.

S-a tot vorbit și despre privatizări, despre listări la bursă, dar nu s-a întâmplat mare lucru. Cum ar trebui să acționeze un viitor guvern, dacă ar fi cu adevărat unul responsabil? Începi cu auditul, apoi care ar fi pașii?

Nu trebuie să ai audituri. Faci acolo unde, să spunem, statul este unic acționar sau este o companie de stat în exclusivitate și vrei tu să meargă lucrurile mai bine, rămânând în portofoliul tău. Însă pentru decizia de listare la bursă nu trebuie să faci. Chiar am auzit zilele astea o tâmpenie: studiu de prefezabilitate pentru privatizare, pentru listare la bursă! Și asta e o tâmpenie cap-coadă. Ori vrei, ori nu vrei. Vrei să listezi la bursă? Bun! Faci ședință la AGA... bine, trebuie să dai lege în Parlament, e clară treaba asta, foarte multe companii de stat sunt prinse printr-o lege și oricum este lege în Parlament care împiedică privatizările, deci oricum trebuie să ai un act normativ. De fapt, totul se reduce dacă ai dai voință politică: vrei, ori nu vrei. A, păi nu, dar: „Cât o să fie prețul? Cu ce preț stabilim noi vânzarea asta?”. Bine, nimeni nu știe cât o să fie prețul, că prețul poate să fie astăzi unul și altul peste un an sau peste doi ani! Uitați-vă la Hidroelectrica, o companie listată la bursă... Știa cineva cât o să fie prețul acțiunii astăzi? Că dacă ar fi știut, puneau dublu sau triplu în capul locului, dar n-a știut nimeni! A zis, domne, 15 lei sau 17 lei, cu atât este prețul acțiunii. Și-a debutat la 10 lei la bursă și acum e 60 de lei, sau 50 de lei, nici nu mai știu exact cât e. Deci nu știu, e o falsă problemă! Noi trebuie să listăm pe bursă și mai departe bursa va descoperi care este prețul corect. Vedeți, în România tot timpul se spune să calculăm întâi, să nu ne dea cu virgulă, pentru că de fapt se fac foarte multe calcule pe banii ăia, asta este ideea! Deci de fapt obiectivul nu este ăla de a privatiza sau de a lista la bursă. Obiectivul este de a pune mâna pe niște bani, asta este ceea ce îi interesează pe ei cu precădere. Banii! Ori pe mine mă interesează instituția, adică listarea la bursă să aducă compania în circuitul pieței, în consecință banii sunt ceva subsidiar.

Reformele care nu mai pot să aștepte

Ce alte reforme s-ar impune în acest moment și nu mai pot să aștepte?

Nu mai poate fi amânată o reformă administrativă, așa cum trebuie făcută o reformă fiscală. Tot s-a vorbit, s-a făcut? Nu s-a făcut! La noi reforma fiscală a fost numai creșterea taxelor, nu altceva. Asta nu este reformă să crești niște taxe! Acum a trecut o lege care înființează acele conturi de economie și de investiții, care este o lege bună, adică e o inițiativă ok. Cu cât omul e mai liber să facă ce vrea, cu atât e mai bine. Bun, dar iarăși, aici este o virgulă: majoritatea oamenilor în țara asta nu vor investi! De ce nu vor investi? Că n-au din ce, nu au de unde! Pentru că ei au rate, ei au diverse lucruri și nici măcar ăștia cu două joburi nu au surplus, deci nu vor investi. 90% dintre români nu vor investi. Cine va investi? 10%, să spunem, din români.

Deci cui îi va aduce beneficii faptul că ei pot investi într-un regim de deductibilitate fiscală, neimpozitare, deci într-un regim fiscal foarte permisiv, cine va beneficia de chestia asta? Va beneficia o minoritate. Sigur, de pe urma ei vor avea de câștigat și alții, că există un efect în lanț în economie, dar în mod direct beneficiază doar o minoritate. E ăsta un lucru rău? Nu e un lucru rău, e mai bine să beneficieze chiar și o minoritate decât să nu o facă nimeni. Dar ar trebui să spunem adevărul până la capăt: de beneficiat vor beneficia doar o minoritate. Eu vreau să beneficieze toți românii, asta este ideea! Adică cum facem astfel încât toată lumea să aibă de câștigat. În sensul că toată lumea să aibă o pensie mai mare la bătrânețe.

Și care ar fi de fapt soluțiile în acest caz?

Mult mai înțelept ar fi fost, în loc de așa ceva, era să ai, de fapt, un procent mai mare alocat din CAS către Pilonul 2 de Pensii. Era o treabă mai serioasă dacă ne doream într-adevăr ca toată țara să beneficieze în mod direct.