Exclusiv De la Holocaust la negaționism: discurs de Führer. Un cunoscut profesor de istorie explică ce are în comun Călin Georgescu cu Adolf Hitler
0Antisemitismul și negaționismul Holocaustului au o istorie lungă în România și în Europa, iar la 80 de ani de la eliberarea Auschwitzului continuă să găsească adepți. Pentru antisemiți, mareșalul Ion Antonescu este un erou, iar acum, ei își găsesc idoli în contemporaneitate, în oameni precum Călin Georgescu.
Pe 27 ianuarie 1945, după grele lupte, porțile lagărului Auschwitz erau deschise. Trupele sovietice, care anterior eliberaseră lagărul de la Majdanek, în iulie 1944, le-au oferit libertatea și prizonierilor rămași în Auschwitz, iar în lunile care au urmat au eliberat și alte lagăre de concentrare, precum Gross-Rosen, Sachsenhausen, Ravensbrück, Stutthoff și Theresienstadt. În același timp, în vest, trupele americane au eliberat Buchenwald, Dachau, Dora-Mittelbau, Flossenbürg și Mauthausen, iar britanicii au intrat în Bergen-Belsen la 15 aprilie 1945.
Pentru mulți dintre prizonieri a fost prea târziu. Doar la Auschwitz naziștii germani au omorât peste 1,1 milioane de oameni, cei mai mulți dintre ei evrei. Și pentru că istoria riscă să se repete dacă e dată uitării, „Weekend Adevărul“ a discutat cu istoricul Ottmar Trașcă, de la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, despre negaționism, extremism și antisemitism, pornind de la originile sale. Istoricul arată că ideologia urii nu a ajuns întâmplător să fie atât de răspândită, în condițiile în care unor politicieni precum Călin Georgescu li se permite în continuare să disemineze idei neofasciste.
„Weekend Adevărul“: Data de 27 ianuarie e dedicată comemorării victimelor Holocaustului, dar la 80 de ani de la eliberarea Auschwitzului există încă antisemitism și multă negare. Dacă aruncăm o privire adânc în istorie vedem că evreii au fost prigoniți în Europa și în țările române încă din Evul Mediu. Care a fost principalul motiv pentru care ei au fost persecutați încă de acum câteva sute de ani?
Ottmar Trașcă: Evident, ca să discutăm, întreaga origine a antisemitismului european și românesc ne-ar lua foarte mult timp. Evreii au fost considerați, printre altele, vinovați pentru faptul că l-au răstignit pe Iisus Hristos. Însă, dincolo de asta, deși mult timp s-a negat, în secolul trecut am avut un antisemitism destul de răspândit în cadrul societății românești. Trebuie să spunem că acest antisemitism nu apare așa din senin, dar și că are mai multe cauze. La noi îl vedem încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar mulți mari scriitori și intelectuali au fost antisemiți. Or, după Primul Război Mondial, antisemitismul primește noi conotații. Asta și pentru că în timpul Revoluției bolșevice o bună parte dintre liderii bolșevici, Lenin (prin bunicul său), de exemplu, dar și alții, precum Troțki, Lev Borisovici Kamenev și Grigori Zinoviev, erau de origine evreiască. La un moment dat s-a ajuns ca în mod complet greșit să se pună semnul egalității între evrei și bolșevici.
Dacă ar fi să ne referim strict la România interbelică, ce li se reproșa evreilor?
Știm foarte bine că România era un stat multietnic, aveam foarte multe minorități. Clasa de mijloc românească era foarte slab reprezentată. Practic, minoritarii aveau poziții dominante din punct de vedere economic. Și acea middle class (trad. – clasă de mijloc) era formată în principal din reprezentații minorităților germană, maghiară, evreiască și mult mai puțin români. Or, în perioada interbelică, evreii au fost văzuți în România și ca un element care a acaparat poziții economice, ca un element străin. Deci avem un antisemitism, pe de o parte economic, pe de o altă parte, religios, și mai puțin un antisemitism rasial. Inclusiv antisemitismul Mișcării Legionare nu este unul eminamente rasial, de factură nazistă, ci este unul economic și religios. Antisemitismul în România primește noi conotații după 1917 și e foarte prezent în cadrul societății românești. Dar România nu era un caz particular din acest punct de vedere, pentru că acest antisemitism era prezent și în alte state europene – bunăoară, Germania nazistă, Polonia, Ungaria, inclusiv în Uniunea Sovietică etc.
„Lupta mea“
Ajungem și la cel de-Al Doilea Război Mondial și la anii cei mai crunți, perioadă în care au fost uciși milioane de evrei în toată Europa. Cum ar trebui caracterizat acest antisemitism?
Ceea ce se întâmplă în Al Doilea Război Mondial este, de fapt, un antisemitism împins la extrem, la apogeu, și asta, bineînțeles, pe fondul politicilor antisemite implementate de către Germania nazistă, care ulterior, pe măsură ce naziștii au început să ocupe teritorii, aceste politici au fost implementate și în aceste teritorii sau au fost preluate inclusiv de către statele aliate și satelite ale celui de-Al Treilea Reich. În ce privește Germania, Partidul Național-Socialist (nazist) nu a făcut altceva decât să implementeze programul politic al lui Adolf Hitler. El își enunțase intențiile în „Mein Kampf“, scrisă în 1924-1925, în timpul detenției la închisoarea Landsberg din Bavaria. Mulți nu l-au luat în serios și credeau că sunt doar opinii personale, însă tot aceștia au avut apoi surpriza, după 1933, când a ajuns la putere, să vadă că a pus în aplicare, pas cu pas, practic tot programul politic enunțat în „Mein Kampf“.
A existat și o discuție despre felul în care însăși societatea germană din acei ani, profund antisemită, ar fi pornit acest lung șir de crime chiar dacă nu ar fi existat Hitler. Cum vedeți acest aspect?
A existat și există încă în prezent o dezbatere în cadrul istoriografiei consacrate Holocaustului, o dezbatere între istoricii intenționaliști vs. funcționaliști. În esență, intenționaliștii susțin că, de fapt, Holocaustul a fost în realitate un master plan conceput de Adolf Hitler încă din anii ’20 și transpus ulterior în practică, în timp ce funcționaliștii consideră că Holocaustul nu a fost inițiat în mod conștient de către conducerea celui de-Al Treilea Reich, iar inițiativa exterminării populației evreiești a aparținut practic aparatului birocratic nazist, fiind determinată în esență de condițiile de război.
Revenind la România, putem spune că, deși anumite idei antisemite existau și la noi, tot ce a fost mai rău am importat din Germania?
Se poate spune, într-adevăr, că epicentrul Holocaustului a fost în Germania. De acolo practic s-a răspândit, inclusiv în România, și nu numai la noi.
„Românizarea“, obiectiv național
Care a fost rolul lui Ion Antonescu și al legionarilor în acest episod negru al istoriei?
În ce privește România și Ion Antonescu, trebuie spus clar și răspicat, regimul Antonescu este vinovat pentru asasinarea a sute de mii de evrei în perioada 1940-1944. Însă este un paradox, pentru că, pe de o parte, Antonescu este vinovat, dar în același timp, el este și salvatorul unei mari comunități de evrei din România.
Negaționiștii susțin că, de fapt, Antonescu doar a salvat evrei. Ce s-a întâmplat, în realitate?
În primul rând, atunci când Antonescu ajunge la putere, în prima guvernare cu mișcarea legionară, respectiv guvernarea național-legionară (septembrie 1940 - ianuarie 1941), Antonescu și mișcarea legionară au implementat ceea ce s-a numit „politica de românizare“. Chiar dacă „românizarea“, ca obiectiv naţional, a reprezentat un deziderat urmărit consecvent de clasa politică din România încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, regimul naţional-legionar s-a deosebit, însă, în mod radical, de guvernările anterioare, întrucât procesul de românizare avea să fie direcţionat aproape în exclusivitate împotriva minorităţii evreieşti, mişcarea legionară apelând în acest sens la „metode teroriste“. Constituirea guvernului naţional-legionar în septembrie 1940 a marcat debutul aşa-numitului „proces de românizare“, scopul principal fiind îndepărtarea evreilor din structurile economice şi din poziţiile deţinute în cadrul economiei româneşti.
Armata română și măcelul de la Odessa
A fost Mareșalul un antisemit convins și a trimis din proprie inițiativă la moarte sute de mii de evrei sau mai degrabă a fost presat de germani să o facă?
După înăbușirea rebeliunii legionare în ianuarie 1941, acest lucru nu a însemnat că această politică de românizare a încetat. Din contră, ea a continuat și a fost pusă în aplicare până în august 1944, adică până la căderea regimului antonescian. În perioada ce a urmat, respectiv din 1941 până la 1944, putem identifica mai multe etape în privința politicii antisemite promovate de regimul antonescian. În 1941-1942, Antonescu a încercat să preia modelul nazist de soluționare a chestiunii evreiești. Și acest lucru este foarte important, că inițiativa a venit de la regimul antonescian, în niciun caz nu a fost o presiune din partea Germaniei. Dimpotrivă, avem o însemnare în jurnalul lui Joseph Goebbels din 19 august 1941, deci la două luni după începerea operațiunii „Barbarossa“ (invadarea URSS), în care Adolf Hitler, discutând cu Goebbels, își exprimă admirația față de măsurile antisemite adoptate de regimul antonescian împotriva evreilor. Spunea ceva de genul „și în ce priveşte problema evreiască, astăzi se poate stabili cu certitudine că un om ca Antonescu acţionează în această chestiune mult mai radical decât am făcut-o noi până acum“. În mare parte așa și era, pentru că din iunie 1941 practic avem o colaborare foarte bună pe Frontul de Est între unitățile germane de exterminare a evreilor, celebrele Einsatzgruppe și Einsatzkommando, de fapt Einsatzgruppe D, care acționa în spatele grupului de armate germano-române. De regulă, în rapoartele Einsatzgruppe se afirma că colaborarea cu autoritățile române în privința soluționării chestiunii evreiești era „foarte bună“. Pe de altă parte, tot la inițiativa regimului antonescian, încă din primăvara anului 1941, în România au sosit mai mulți consilieri germani, ofițeri SS, care urmau să consilieze guvernul român în diferite domenii, printre care și în implementarea măsurilor antisemite. Un asemenea consilier, care era de fapt reprezentantul sinistrului Adolf Eichmann, cel care coordona transporturile de evrei la nivel central în Berlin, era un ofițer SS pe nume Gustav Richter. Acesta chiar avea titulatura oficială de „consilier pentru chestiunile evreiești și de arianizare în cadrul Legației germane din București“. El a primit inițial sarcina de a armoniza legislația antisemită din România cu cea din Germania nazistă. Ulterior, după conferința de la Wannsee, din 20 ianuarie 1942, unde s-a decis aplicarea „soluției finale“ în teritoriile controlate sau ocupate de Germania nazistă, respectiv în statele aliate/satelite ale Reichului, Gustav Richter a primit însărcinarea de a pregăti aplicarea „soluției finale“ și în România. În vara anului 1942, la inițiativa mareșalului Ion Antonescu și a lui Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, România se declară de acord cu deportarea evreilor din Transilvania de Sud și din Banat în lagărele de exterminare din Polonia. A urmat apoi și măcelul de la Odessa.
Avem și cifrele acestui măcel?
Avem un masacru în toată regula comis de armata română. Cifrele variază de la 26.000 până la 40.000 de evrei, asasinați, împușcați, spânzurați pe străzile Odessei, iar ulterior mii de evrei băgați în depozite de lemn care au fost apoi incendiate. Trebuie să spunem că în 1941 evreii fuseseră deportați din Basarabia, Bucovina de Nord și Odessa în lagărele din Transnistria, în timp ce evreii din Vechiul Regat au fost supuși măsurilor discriminatorii, dar nu au fost deportați. În vara anului 1942, mareșalul Antonescu a considerat însă că venise momentul oportun și pentru a soluționa o dată pentru totdeauna chestiunea evreiască, prin deportarea acestora în lagărele morții din Polonia, începând cu evreii din Transilvania de Sud și din Banat. Dar în cele din urmă nu s-a ajuns la aplicarea acestei măsuri sinistre.
Cu ochii după avantajul politic
Ce l-a oprit să realizeze acest plan?
Aici sunt mai mulți factori. În primul rând, atunci când Mihai Antonescu și Ion Antonescu iau decizia de deportare a evreilor din Vechiul Regat, se părea că ofensiva din vara anului 1942 a Armatei germane pe Frontul de Est avea să aducă „victoria finală“. Totuși, în septembrie, mașina de război germană a început să bată pasul pe loc în fața Stalingradului. Avem înfrângerea germană în marea bătălie de la Stalingrad, care practic a însemnat un punct de turnură în evoluția situației militare pe Frontul de Est, o turnură desăvârșită ulterior prin bătălia de la Kursk. După înfrângerea de la Stalingrad, Ion Antonescu a ajuns la concluzia că Germania nu mai poate câștiga războiul. În al doilea rând, avem o serie de proteste inițiate de către liderii opoziției democratice, de către președintele Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu, de către președintele Partidului Național Liberal, Constantin Brătianu. Aceștia protestau față de preconizatele măsuri de deportare a evreilor. De asemenea, avem protestele inițiate de către președintele FEDR, Wilhelm Filderman, fost coleg de școală cu Ion Antonescu, și care se cunoștea foarte bine cu mareșalul. Acesta a invocat argumente la care Antonescu a fost foarte receptiv. Astfel, printre altele, Filderman a întrebat de ce România trebuia să-și deporteze evreii în lagărele morții, în condițiile în care guvernul maghiar nu făcea același lucru cu evreii din Ungaria. Argumentul invocat de Wilhelm Filderman a fost că o asemenea măsură ar fi plasat România într-un vădit dezavantaj în competiția cu Ungaria pentru redobândirea Transilvaniei de Nord. Un argument la care Antonescu era foarte receptiv și foarte sensibil. Pe de altă parte, avem și o notă de protest foarte dură adresată de către SUA României prin intermediul Legației Elveției din București, prin care amenința cu represalii la adresa cetățenilor români din Statele Unite în cazul în care România nu oprea deportările. Ei bine, toți acești factori, coroborați cu înfrângerea suferită de Germania, dar și de armatele române la Stalingrad, l-au determinat pe Ion Antonescu să-și revizuiască decizia de deportare a evreilor din Vechiul Regat. Mai mult decât atât, în decembrie 1942, le-a comunicat germanilor că România nu mai deportează evreii și că le va permite să emigreze în Palestina.
Avea și alte argumente Ion Antonescu?
Bineînțeles că Antonescu urmărea mai multe obiective prin această decizie. Pe de o parte, să scape de evreii nedoriți, așa cum apare în documentele germane, dar pe o cale amiabilă. Pe de altă parte, acești evrei nu urmau să plece pur și simplu, ci urmau să plătească o taxă de emigrare extrem de consistentă, așa că erau și o sursă de bani pentru buget. Și în al treilea rând, Antonescu, fiind pragmatic, și-a dat seama că Germania nu mai avea cum să câștige războiul în Est. El a ajuns la concluzia că România trebuia să reia contactele cu Aliații pentru a căuta o soluție de ieșire din război, iar un tratament mai bun aplicat populației evreiești putea fi, la un moment dat, un capital politic extrem de prețios în aceste tratative.
Care a fost reacția Germaniei?
Bineînțeles că Germania a protestat, a intervenit și la București, dar Antonescu nu și-a schimbat decizia și a permis, practic, emigrarea în Palestina. El a readus în țară, în toamna anului 1943, supraviețuitorii lagărelor din Transnistria. Deci, din acest punct de vedere, cum spuneam, este un paradox. Antonescu este călăul responsabil pentru asasinarea a sute de mii de evrei îndeosebi în anii 1941-1942, dar, pe de altă parte, în 1943-1944 a salvat o comunitate evreiască încă destul de numeroasă, una dintre cele mai numeroase din Europa.
„Când instituțiile statului nu-și fac datoria, rezultă doar o exacerbare a extremismului“
În ce măsură putem vorbi despre antisemitism în perioada comunistă?
Bineînțeles că în perioada regimului comunist, practic, tratarea chestiunii evreiești a fost un tabu. A fost o temă de cercetare trecută sub tăcere, practic s-a negat, iar și puținele lucrări care au menționat persecuția populației evreiești în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în România au distorsionat faptele și proporțiile Holocaustului. De asemenea, România a avut în general relații bune cu Israelul, iar în timpul conflictului din 1967 a păstrat relații diplomatice atât cu Israelul, cât și cu statele arabe.
Ați amintit că mulți dintre liderii bolșevici care au inventat comunismul aveau rădăcini evreiești. Cum s-au raportat sovieticii, comuniștii în general, la evrei? Mai putem vorbi de antisemitism?
Chiar dacă în URSS nu era promovat la nivel oficial, totuși antisemitismul exista și era îmbrățișat de o bună parte a societății, respectiv a elitei conducătoare sovietice. Să nu uităm de ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani de viață ai dictatorului Stalin, îndeosebi în perioada 1949-1953, când avem, printre altele, „Complotul Halatelor Albe“. Adică aveam o serie de conspirații, așa-zis evreiești, sioniste, cică descoperite de către organele sovietice, ce urmăreau, printre altele, asasinarea liderilor URSS. În realitate, aceste „conspirații“ au fost fabricate de către poliția secretă și organele de anchetă sovietice, rezultatul fiind un val de persecuții împotriva evreilor, inclusiv procese, condamnări și execuții. Acest val antisemit s-a abătut, bineînțeles, și asupra statelor-satelit din blocul comunist, inclusiv asupra României. Chiar dacă oficial era interzis, totuși și până în 1989 a existat la noi acest antisemitism.
Înfloritorul negaționism de după 1989
Ce s-a întâmplat după Revoluție?
După anul 1989, mai ales în România, știm bine că antisemitismul a fost adus la viață, practic, de anumite mișcări și partide politice extremiste, ca de exemplu, Partidul România Mare, printre altele, și de istorici care au negat sau au trivializat, pentru a folosi termenul uzitat de către regretatul istoric Michael Shafir. Practic, după 1989 avem o serie de istorici care au încercat să arate că în România nu a existat Holocaust și sunt mai multe argumente pe care le invocă.
Care au fost principalele lor argumente?
Au afirmat că în România nu putem vorbi de Holocaust, deoarece Antonescu i-a salvat pe evrei, că a fost salvatorul lor. În acest scop au fost invocate, printre altele, lucrările unora ca Radu Lecca, cel care a avut un rol foarte important în regimul antonescian. Lecca a fost Comisar general pentru probleme evreiești. O figură sinistră, cel care a elaborat împreună cu ofițerul SS Gustav Richter planul de deportare a evreilor din Vechiul Regat în lagărele morții din Polonia. Un alt argument invocat a fost acela că în România nu putem vorbi de Holocaust atât timp cât nu au existat lagăre de exterminare ca, de exemplu, pe teritoriul Poloniei ocupate de naziști. Un al treilea argument invocat: nu a existat Holocaust în România, dar a existat, în schimb, în Ungaria, pentru că Transilvania de Nord a fost parte a Ungariei în acei ani, așa cum știm foarte bine, după al doilea arbitraj de la Viena, din 30 august 1940. Or, toate aceste alegații nu rezistă la o critică serioasă, și mai ales sursele de arhivă, între timp devenite accesibile după 1989 și cercetate de către istoricii români și străini, au demonstrat cu prisosință faptul că regimul Antonescu s-a făcut vinovat de exterminarea unui mare număr de evrei, peste 300.000 de evrei în perioada 1941-1944.
Ce măsuri au luat guvernele României post-decembriste?
Există o Hotărâre de Guvern din 2002 care interzice negru pe alb negarea Holocaustului. Prin aceasta se prevăd și sancțiuni pentru negarea Holocaustului și pentru propagarea simbolurilor fasciste etc.
Discurs de Führer
Totuși, vedem că mai ales în ultimii ani mișcări apropiate neonazismului și neolegionarismului prind avânt în România. Care ar fi cauzele?
Deși există o legislație care interzice constituirea organizațiilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob, inclusiv a simbolurilor fasciste, rasiste și xenofobe, precum și a persoanelor vinovate de infracțiuni contra păcii și omenirii, totuși în ultimii ani constatăm cu îngrijorare faptul că avem de-a face cu o recrudescență a antisemitismului și o propagare în masă a ideilor de acest gen în cadrul societății românești. Acestea vin, desigur, pe fondul tolerării de către instituțiile statului a mișcărilor de extremă dreaptă, a neolegionarilor etc. Avem chiar foști candidați la Președinție care au apărut, de exemplu, la comemorările de la Tâncăbești, anul trecut, în noiembrie, și văd că nu există niciun fel de măsuri la adresa lor. În momentul în care avem legi și instituțiile statului nu-și fac datoria, rezultatul nu poate fi decât o exacerbare a antisemitismului, a extremismului în România și apariția unor candidați precum Călin Georgescu.
Ce elemente ați identificat în discursul candidatului independent Călin Georgescu?
Putem spune că discursul său preia elemente din ideologia legionară, din retorica mareșalului Ion Antonescu, și nu numai. Aș atrage atenția asupra faptului că preia chiar și din retorica lui Adolf Hitler. Pentru că în momentul în care afirmi public, cum a făcut-o Călin Georgescu anul trecut, că în momentul în care ajunge la putere nu vor mai fi partide politice, acest discurs l-am întâlnit în istorie inclusiv la Adolf Hitler. Führerul a spus clar că, după ce va ajunge la putere, nu vor mai exista partide politice cu excepția unui singur partid: partidul nazist. Ceea ce s-a și întâmplat. Apoi, să nu uităm momentele în care Călin Georgescu a susținut în numeroase intervenții televizate sau videoclipuri, faptul că legionarii și Ion Antonescu sunt figuri eroice și sunt niște martiri ai neamului. Și să nu uităm momentul în care același Călin Georgescu a susținut într-o declarație, tot într-un videoclip difuzat, faptul că România este a românilor și n-avem nevoie de străini. Mai avem nevoie de alte dovezi în plus când avem asemenea declarații?
Avem și un alt partid considerat radical, AUR, dar care, surprinzător, s-a apropiat în ultimul timp de Israel și neagă acum orice legături cu antisemitismul sau cu mișcările neolegionare. Cât de sinceri sunt ei?
Eu am urmărit fenomenul AUR din momentul în care acest partid a intrat, practic, în Parlament. Atunci, analizând afișele și programul lor electoral, am și constatat și am scris că, în mare parte, erau aproape identice cu cele ale Mișcării Legionare. Chiar am scris la un moment dat că singurul element care lipsea din toată povestea era acea promisiune a Căpitanului de a face din România „o țară precum soarele de pe cer“. Această apropiere a lui Simion și discuțiile sale cu reprezentanții statului Israel, în opinia mea, nu urmăresc decât obiective pragmatice, propagandistice, respectiv de a încerca să scape de eticheta de partid extremist și antisemit, de a contracara criticile venite din acest punct de vedere din partea mass-media, a societății civile sau a altor partide politice. O încercare de cosmetizare a imaginii AUR și nimic mai mult. Existența declarațiilor xenofobe și antisemite ale reprezentanților AUR făcute de-a lungul anilor nu pot fi negate, oricât ar încerca să le explice sau să le cosmetizeze reprezentanții acestui partid.
Constituția, în pericol
Revenind la Călin Georgescu, nici Hitler nu a fost luat foarte în serios, dar știm bine acum unde s-a ajuns. Ce riscuri vedeți acum din partea lui Călin Georgescu?
Din acest punct de vedere, asemenea oameni, asemenea falși profeți trebuie luați foarte în serios, pentru că știm din istorie, dacă nu o facem, unde putem ajunge. Riscurile sunt incalculabile și nu este greu de anticipat unde poate duce un asemenea personaj. Istoria ne arată că trebuie să luăm lucrurile foarte serios și să luăm măsuri preventive, profilactice, pentru a preveni răul. Și dacă există legi, atunci ele trebuie aplicate de autoritățile abilitate ale statului român, întrucât, în caz contrar, personaje precum Călin Georgescu vor deveni tot mai periculoase, iar ideile sale și ale altor radicali se vor răspândi tot mai mult.
Considerați că ar trebui blocată candidatura lui?
În mod normal, Călin Georgescu nu ar trebui lăsat să candideze din nou. Eu sper ca această eventuală nouă candidatură a lui Călin Georgescu să fie contestată și respinsă de Curtea Constituțională. Vă spun și de ce. În cazul Dianei Șoșoacă știm bine că a existat o contestație la CCR care a fost admisă pentru declarații care încălcau Constituția. Declarații care, din punctul meu de vedere, au fost mult mai puțin nocive comparativ cu cele ale lui Călin Georgescu. Iar riscurile sunt mari. Revin la declarația dată de Călin Georgescu în aprilie 2024, în care a afirmat textual că nu vor mai fi partide politice în această țară, dacă va câștiga alegerile prezidențiale, pentru că strămoșii sunt vii. A spus și că partidele politice sunt niște gloabe la carul de aur al poporului român. Or, când cineva care aspiră la funcția de președinte al României neagă dreptul la existență a partidelor politice înseamnă că acea persoană intenționează să instituie un regim dictatorial. O asemenea afirmație, alături de cele antisemite, încalcă în mod flagrant Constituția României și legile țării. Și sunt doar câteva exemple. În orice caz, avem de-a face cu un personaj, cu numele de Călin Georgescu, ce promovează un discurs care preia elemente din retorica antonesciană, din ideologia legionară și chiar nazistă, unele copiate cuvânt cu cuvânt. Din nefericire, foarte mulți susținători ai lui Călin Georgescu și ai extremiștilor în general nu sunt deloc informați cu privire la trecutul istoric al României și la cel al Europei. Ei nu știu ce tragedii au provocat mișcările de extremă dreapta și personalitățile așa-zis salvatoare, profetice, care s-au dovedit a fi, în cele mai multe cazuri, dictatori lipsiți de scrupule. Din păcate, foarte mulți conaționali sunt foarte superficial informați, pentru a mă exprima eufemistic, cu privire la realitățile existente la nivelul României și al Uniunii Europene. Tot mai des auzim „nu mai avem nevoie de NATO, nu mai avem nevoie de UE“. Ei nu știu că fără UE nu am fi ajuns în cea mai prosperă perioadă din istoria României, chiar dacă nu e totul perfect. Sigur, Uniunea Europeană nu e perfectă, există multe aspecte care pot fi criticate, este nevoie de reforme. Dar, critica trebuie să fie constructive, și nu distructivă. Apartenența la UE și apartenenţa la NATO au asigurat României dezvoltare, prosperitate, securitate și pace! Suveraniștii nu conștientizează faptul că ieșirea din NATO și din UE ar arunca România înapoi cu zeci de ani, din punct de vedere economic, politic și militar, și ar plasa-o din nou la cheremul Rusiei putiniste.
Se încarcă comentariile...
