ARHIVELE COMUNISMULUI Corupţia în comunism: cazul Varvareţkaia

Ana Varvareţkaia, ministru al asigurărilor sociale în RSSM până în anul 1951

Documentele de arhivă arată că ştabii comunişti puşi în funcţii de stat obişnuiau să-şi facă interesele şi să se înavuţească, dar, având protectori în vârful ierarhiei, scăpau fără pedeapsă.

Ana Varvareţkaia a ocupat funcţia de ministru al asigurărilor sociale din august 1940, fiind destituită în 1951. A supravieţuit în funcţie sub conducerea a trei prim-secretari ai CC al PC(b)M, nu şi pe vremea celui de-al patrulea, Leonid Brejnev (1950-1952), viitorul secretar general al CC al PCUS (1964-1982). Prin se ce făcuse vinovată? Cum s-a demonstrat implicarea ei în afaceri de sute de mii de ruble şi ce s-a întâmplat cu ea după?

Ana Nicolae Varvareţkaia s-a născut în 1904 în satul Gonorata, raionul Kotovski, fosta RASS Moldovenească. Provine dintr-o familie de ţărani, este de presupus săraci, întrucât în perioada 1914-1918 a argăţit la persoane înstărite din localitatea natală. Între 1918 şi 1920 munceşte în gospodăria tatălui său, iar între 1920-1929 deja în gospodăria sa proprie (e de presupus deci că s-a căsătorit la 16 ani).

Începutul carierei

În 1929, momentul când începe Marea Cotitură a lui Stalin - colectivizarea în masă, însoţită de foamete, şi industrializarea forţată, avea 25 de ani. Anume acum începe ascensiunea ei pe scara ierarhică. A pornit de la funcţia de preşedinte la sovietului sătesc din Gonorata (1929-1932). În 1932 este primită în partid, probabil, pentru că s-a dovedit a fi un cadru destoinic în perioada colectivizării, înfometării şi deportării ţăranilor recalcitranţi.

În acelaşi an devine instructor la Comitetul Executiv raional Kotovski, iar din 1933 urmează cursurile Universităţii comuniste moldoveneşti de la Tiraspol, acestea fiind, potrivit fişei sale de la CC al PCM, primele sale studii. Între 1934 şi 1936 este instructor la Comitetul Executiv Central moldovenesc, iar în următorii ani obţine şi prima funcţie importantă, cea de vicecomisar (viceministru) al Sănătăţii din RASS Moldovenească. În 1938-1940 va fi preşedinte al Comitetului regional moldovenesc (din RASSM) al Medsantrud (spitalul clinic).

Comisar al asigurării sociale a RSSM

În septembrie 1940 devine comisar (adică ministru) al asigurării sociale. Este unica femeie din guvern şi printre cei 61 de membri ai Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Moldovei. Corespundea întru totul pentru acest post: origine socială „sănătoasă“, moldoveancă din Transnistria (adică mai mult formal era din partea naţionalităţii titulare, ceea ce dădea bine în rapoartele pe care Chişinăul le trimitea la Moscova şi se lăuda că promovează cadrele locale).

Activitatea ei în calitate de comisar şi apoi de ministru (din 1946) al asigurărilor sociale al RSSM avea să arate că mai avea şi alte abilităţi. În 1940 şi 1941 va fi prezentă la plenarele CC, ale activului de partid (din 9-10 septembrie 1940 şi 2-4 ianuarie 1941) şi la congresul I al PC (b) M (din 6-8 februarie 1941), dar nu i se va da cuvântul la niciuna dintre aceste întruniri principale ale partidului.

Dovadă că era o persoană marginală oarecum şi domeniul pe care îl administra în primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei nu era nici pe departe unul prioritar al regimului. În schimb, când începe războiul germano-sovietic, este numită responsabilă pentru problemele persoanelor evacuate din RSSM care se aflau în Uzbekistan.

Revenirea în funcţie după război

Revine în Basarabia cu Armata Roşie în primăvara anului 1944. Nu dispunem de date compromiţătoare referitor la ea din perioada războiului, aşa cum a fost cazul multora dintre colegii săi (Luca Diacenko, I.D. Manjur, Gr. E. Kazanak ş.a., a se vedea „Arhivele Comunismului“ din 26 ianuarie 2012). Şi poate nu am fi aflat mai multe despre activitatea ei în calitate de ministru al asigurărilor sociale a RSSM dacă n-ar fi avut  un conflict cu unii dintre subalternii săi care aveau să scrie denunţuri în care să o demaşte ca pe o persoană extrem de coruptă şi avidă.

Varvareţkaia ar fi preferat să lucreze în continuare cu oamenii pe care îi cunoştea. Majoritatea subalternilor săi din 1940-1941 sunt însă pe front sau implicaţi în alte funcţii în diferite părţi ale URSS. De aceea, imediat după martie-august 1944, e nevoită să accepte alte persoane pentru a conduce domeniul din subordinea sa. La funcţia de preşedinte al Societăţii moldoveneşti a surdo-muţilor este acceptat Ivan Nicolaevici Pucikov, iar la funcţia de director adjunct al combinatului de producţie al surdo-muţilor din Chişinău - soţia acestuia, Leonila Pavlovna Pilipenko.

După un timp, reapare, demobilizat de pe front, Iacov Vladimir Tulcinski, un apropiat a lui Varvareţkaia din primul an de ocupaţie a Basarabiei. Pe 15 octombrie 1945, acesta este numit în locul lui Pucikov, exact în funcţia pe care a îndeplinit-o în 1940-1941, invocându-se un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 1943 care prevedea restabilirea personalului concediat şi evacuat în timpul războiului. Pucikov, la rândul său, este numit şef al combinatului de producţie al surdo-muţilor din Bălţi.

Concedierea soţilor Pucikov - Pilipenko

Iacov Tulcinski nu are încredere în cei doi soţi, Ivan Pucikov şi Leonila Pilipenko, şi începe să le caute nod în papură pentru a-i demite. Pe 15 ianuarie 1946, este întocmit primul raport în care Leonila Pilipenko este învinuită de faptul că întârzie la serviciu şi se sugerează că ar fi sub incidenţa Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 26 iunie 1940, care introducea răspunderea penală pentru această faptă.

Pe 11 mai 1946, apare al doilea raport al lui Tulcinski în care Pilipenko este atenţionată că nu promovează politica de educaţie patriotică şi comunistă printre subalterni, al doilea cap de acuzare fiind indisciplina la locul de muncă. I se dau zece zile pentru a-şi revedea comportamentul, fiind ameninţată cu concedierea dacă nu o face.

Petiţii la Moscova

Pilipenko va scrie petiţii la diferite instanţe de stat şi de partid afirmând că este persecutată de însăşi ministrul Varvareţkaia. Drept urmare, abia la 18 aprilie 1947 are loc o adunare de partid a colaboratorilor Ministerului Asigurărilor Sociale a RSSM la care se discută expulzarea din partid a Leonilei Pilipenko. Pentru ca incriminările ce i se aduc să fie mai convingătoare şi pentru a o face mai vulnerabilă, susţinătorii lui Varvareţkaia îi fură cu zece zile înainte – pe 8 aprilie – carnetul de partid lui Pilipenko.

Şedinţa este regizată bine, însăşi Varvareţkaia ţine un discurs în care o învinuieşte pe Pilipenko de vrute şi nevrute, etichetând-o drept „duşman al poporului“, „colaboraţionistă“ din timpul războiului (a locuit cu soţul la Tiraspol), organizatoare de greve ale muncitorilor (deci „sabotaj“) etc. Drept urmare, după cum era de aşteptat, adunarea de partid de la minister îi acordă vot de blam lui Pilipenko şi aceasta este expulzată din partid. Câteva zile mai târziu, pe 21 aprilie, Varvareţkaia o concediază.

Expulzată de unii, restabilită de alţii

Decizia de excludere din partid a fost confirmată de comitetul de partid al raionului (sectorului) Armata Roşie din Chişinău, precum şi de comitetul orăşenesc de partid, nu şi de CC al PC(b)M, care decide restabilirea imediată a Leonilei Pilipenko în rândurile PCUS. Constată deci că Varvareţkaia nu este atotputernică şi că cineva acolo sus a înţeles ce se întâmplă în realitate, lucru ce îi dă curaj să lupte mai departe pentru cauza sa şi a familiei.

Cu soţul Leonilei Pilipenko s-au răfuit mai devreme şi mai uşor. Primul raport semnat de Tulcinski cu privire la indisciplina de muncă de care dă dovadă Pucikov este datat cu 24 iunie 1946, iar al doilea – având cam acelaşi conţinut – pe 17 august 1946. După cele două avertismente urmează ordinul ministrului Varvareţkaia, din 19 septembrie 1946, cu privire la concedierea lui Ivan Pucikov, soţul Leonilei Pilipenko. Pucikov se resemnează şi pleacă în Ucraina, în oraşul Stanislav (denumirea oraşului Ivano-Frankovsk până în 1962), unde îşi găseşte o slujbă în acelaşi domeniu.

După ce este şi ea concediată, în aprilie 1947, Leonila Pilipenko îşi urmează soţul. Dar nu se resemnează, continuă să lupte pentru ca ambii să fie restabiliţi în funcţii şi să fie demascate fărădelegile comise de Varvareţkaia şi acoliţii săi. Prin urmare, trimite zeci de scrisori la toate instanţele posibile, inclusiv la o şcoală (probabil, la Şcoala superioară de partid) de la Moscova, unde Varvareţkaia urmează cursuri în perioada 25 noiembrie 1947-1 noiembrie 1948.

Pilipenko şi Pucikov, din nou la Chişinău

În 1949, soţii Pilipenko şi Pucikov decid să revină la Chişinău, fiind decişi să continue demersurile cu privire la reabilitarea lor. Convinsă că Varvareţkaia are parte de protectori importanţi la toate nivelurile, Leonila apelează la o strategie inteligentă: trimite scrisori direct membrilor CC al PC (b) M, în care intrau primii secretari ai raioanelor, miniştri, dar şi şeful districtului militar Odesa, general-colonelul Puhov.

Toţi care primesc scrisoarea Leonilei Pilipenko, de la ministrul de Interne Tutuşkin la ministrul Controlului de Stat Nicolae Lobaciov (care, de fapt, şi era cel mai indicat să se ocupe cu verificarea activităţii ministerelor), o retrimit la Nicolae Coval, prim-secretar al CC al PC (b)M. Acesta îl însărcinează pe Korolikov, şeful Secţiei organe administrative din CC de la Chişinău, să verifice veridicitatea informaţiilor şi acuzaţiilor care i se aduc ministrului Varvareţkaia.

Şi Turkin, reprezentantul CC al PC (b) unional în Moldova,  anchetează cazul. Atât el, cât şi comisia de la CC al PC(M) constată că cele scrise de Pilipenko se confirmă, dar nu se iau măsuri. Varvareţkaia este protejată de Gherman Afteniuk, secretar al CC al PC (b) din Moldova, de D. Otean, preşedinte al Consiliului republican al sindicatelor din Moldova, dar, din câte se pare, şi de Nicolae Coval. Dovadă e faptul că abia după numirea unui nou şef al CC al PC (b) M, Leonid Brejnev, cazul lui Pilipenko are şanse de izbândă.

La 22 noiembrie 1950, o comisie a CC, în frunte cu Kaşnikov şi Nikitin, recomandă Biroului CC al PC(b)M repunerea în funcţii a soţilor Leonila Pilipenko şi Ivan Pucikov. Totodată, ministru Varvareţkaia este obligată să-l destituie pe Iacov Tulcinski, preşedintele Societăţii surdo-muţilor din RSSM, precum şi pe alţi funcţionari implicaţi în scheme frauduloase şi delapidări în proporţii mari din averea statului. Tulcinski este demis, dar ministrul Varvareţkaia le protejează în continuare pe celelalte persoane din anturajul său.

Jilţul ministrului se clatină

Rapoarte întocmite de câteva comisii ale partidului despre cazul familiei Pucikov-Pilipenko (aveau şi trei copii) arată că aceasta a fost persecutată pe nedrept. În cadrul anchetei – la nivel de partid – s-a constatat şi vinovăţia ministrului Ana Varvareţkaia. Cel mai curios este că probe împotriva activităţilor criminale a acesteia existau încă din 1945, dar instanţele de resort nu au luat măsuri.

Primul semnal a venit din partea viceministrului asigurărilor sociale a RSSM, Haritonov, adjunctul lui Varvareţkaia, încă în noiembrie 1945. Tot atunci au fost înregistrate două scrisori care semnalau probleme grave de administrare, delapidări şi scheme de corupţie semnate de Pilipenko şi Pucikov. Pe baza informaţiilor din aceste scrisori, care s-au confimrat, la 7 aprilie 1946, Procuratura RSSM deschide un dosar pe numele Anei Varvareţkaia, pentru abuz de putere şi corupţie.

Fura de la invalizi

În dosar se menţionează că ministrul asigurărilor sociale primea de la Feliksman, ex-director al Casei invalizilor din Chişinău, şi de la Suher, administrator al aceleiaşi instituţii, produse alimentare din contul reducerii raţiei şi aşa modeste a invalizilor. Tot de la Casa invalizilor, ministrul şi reţeaua sa au primit diferite obiecte de preţ, printre care un pian, paturi, veselă, cearşafuri, pături etc.

Banchetele copioase organizate deseori la ministerul condus de Varvareţkaia erau de asemenea aprovizionate din fondurile destinate, oficial, invalizilor. Din motive necunoscute, dosarul a fost închis. Probabil, au intervenit protectorii lui Varvareţkaia de la CC al PC (b) din Moldova, printre care putea fi şi Nichita Salogor, pe atunci prim-secretar.

Fărădelegile au continuat în anii următori. În total, prin Casa invalizilor au fost delapidate fonduri în valoare de 285.670 de ruble. S-a constatat, de asemenea, că sub umbrela Societăţii surdo-muţilor, care beneficia de anumite privilegii fiscale, funcţionau mai multe ateliere şi întreprinderi ce comercializau producţia prin scheme frauduloase (era vorba de economie subterană, despre proporţiile căreia, în perioada stalinistă, a scris istoricul ruso-american Elena Osokina, într-o carte publicată recent la Moscova).

Astfel, ministrul se făcea vinovată de promovarea în funcţii a unor persoane care nu corespundeau unor cerinţe profesionale elementare, unele dintre acestea fiind rude sau apropiaţi ai familiei sale: Iacov Tulcinski, A. Tverdenko, A. Ţurcan, R. Benderskaia, I. Şvarţman etc. S-a constatat, de asemenea, că în listele invalizilor care primiseră indemnizaţii de 300-400 de ruble existau persoane sănătoase (Stepanenko, Ahtâruev, Guberman, Grimblot ş.a.). Printre cei care beneficiau de indemnizaţii erau chiar angajaţi ai ministerului (Prosman, Slavski, Lukaşeva, Cercunova, Bobrov, Oleinikov etc.). În plus, în spatele afacerilor se presupunea că era chiar soţul lui Ana Varvareţkaia, Osnas Ş. I., fiu al unui mare comerciant basarabean din perioada interbelică, de origine evreiască, din Căuşeni, fostul judeţ Tighina.

Demisă cu întârziere, scapă fără dosar penal

În ciuda probelor adunate de câteva comisii de anchetă ale partidului, Varvareţkaia va mai rămâne în funcţie încă o perioadă. Avea încă protectori suspuşi, cu care, mai mult decât probabil, împărţea veniturile fabuloase provenite din afacerile pe care le proteja.

Va fi demisă abia la 31 iulie 1951. Leonid Brejnev este cel care tranşează situaţia. Nu a urmat însă un proces al Anei Varvareţkaia şi nu se cunosc prea multe despre ceea ce s-a întâmplat cu ea după demisie. De regulă, partidul avea grijă ca foştii mari demnitari, chiar dacă erau „prinşi cu mâţa-n sac“, să nu fie judecaţi şi condamnaţi.

Ceea ce relevă acest caz este complicitatea ministerelor şi a organelor de partid cu cele de justiţie, procuratura în mod explicit, la clasarea sau muşamalizarea unor dosare în care figurează oficiali de rang înalt. Vom reveni asupra subiectului cu o altă ocazie.