Atenţie, cumpărători de alimente integrale!

Nu mai fiţi obsedaţi de rucola. Sloganul “sustenabil” - organic, local şi pe îndelete – nu e o reţetă pentru a salva milioanele de înfometaţi ai lumii.

DE LA PUNGILE DE PÂNZĂ, RECICLABILE, pentru alimente integrale şi până la grădina organică de la Casa Abă a lui Michelle Obama, pasionaţii moderni de alimentaţie ecologică sunt plini de intenţii bune. Vrem să salvăm planeta. Să ajutăm fermierii locali. Să luptăm cu încălzirea global — şi, de asemenea, cu obezitatea copiilor. Dar deşi este, desigur, un lucru bun să ne gândim la bunăstarea globală în timp ce tocăm cepele noastre cu certificat organic, speranţa că îi putem ajuta pe alţii schimbându-ne obiceiurile de cumpărare şi de alimentaţie este o idee servită pe scară largă consumatorilor occidentali. Alimentele au devenit o preocupare de prim rang în Occident, în mod ironic, în timp ce modalităţile eficiente de abordare a foametei din ţările sărace nu mai reprezintă o modă.

A ajuta săracii lumii să se hrănească nu mai e cauza mobilizatoare care a fost odată. Alimentele sunt astăzi o cauză a celebrităţilor, dar, în Occidentul răsfăţat, aceasta înseamnă preocupări la modă precum a face alimentele “sustenabile” — cu alte cuvinte, organice, locale şi consumate pe îndelete. Oricât de atractiv ar suna, e o reţetă greşită pentru ajutarea acelora care au mai multă nevoie. Chiar şi modul cum concepem problema globală a ali-mentelor e greşit în aceste zile, fiind influenţat prea mult de criteriul unic al preţurilor internaţionale. În aprilie 2008, când costul orezului pentru export se triplase în numai şase luni, iar grâul ajunsese la preţul maxim din ultimii 28 de ani, un editorial din New York Times a etichetat situaţia drept o “Criză mondială a alimentelor”. Preşedintele Băncii Mondiale, Robert Zoellick, a avertizat că preţurile mari ale alimentelor vor afecta mai ales ţările sărace, unde “nu există rezerve de supravieţuire”. Acum, când preţurile internaţionale ale orezului au scăzut cu 40% de la maximul lor, iar preţurile grâului au scăzut cu peste 50%, ne repezim prea repede la concluzia că s-a terminat criza. Totuşi, 850 de milioane de oameni din ţările sărace erau cronic subnutriţi înaintea creşterii din 2008 a preţurilor, iar numărul lor e şi mai mare acum, mulţumită, parţial, recesiunii globale de anul trecut. Aceasta e adevărata faţă a crizei alimentare cu care ne confruntăm.

Se pare că preţurile alimentelor de pe piaţa mondială ne spun prea puţin despre înfometarea globală. Pieţele internaţionale ale alimentelor, ca multe ale pieţe internaţionale, sunt cel mai mult utilizate de către cei înstăriţi, care nu sunt nici pe departe înfometaţi. Majoritatea oamenilor cu adevărat subnutriţi — 62%, potrivit Organizaţiei pentru Alimente şi Agricultură a ONU — trăiesc fie în Africa, fie în sudul Asiei, iar majoritatea lor sunt mici fermieri sau muncitori fără pământ, care trăiesc în zonele rurale ale Africii sau ale sudului Asiei. Ei sunt în mod special feriţi de fluctuaţiile preţurilor globale, atât prin politicile comerciale ale propriilor guverne, cât şi prin drumurile şi infrastructura precare. În Africa, peste 70% din gospodăriile rurale sunt excluse de pe cele mai apropiate pieţe urbane, deoarece, de exemplu, locuiesc la peste 30 de minute de mers pe jos de cea  mai apropiată şosea practicabilă tot timpul anului.
Sărăcia — cauzată de productivitatea şi veniturile mici ale muncii ţăranilor — e sursa primordială de înfome-tare în Africa, iar problema nu face decât să se înrăutăţească. Numărul oamenilor “fără securitate alimentară” din Africa (cei care consumă mai puţin de 2.100 de calorii pe zi) va creşte cu 30% în următorul deceniu, în lipsa  unor reforme semnificative, până la 645 de milioane, prognozează Departamentul de Agricultură al SUA.

Ceea ce e atât de tragic în această situaţie e că ştim din experienţă cum să rezolvăm problema. Peste tot unde săracii din mediul rural au câştigat acces la drumuri mai bune, la seminţe moderne, la fertilizatori mai ieftini, la energie electrică şi la şcoli şi clinici mai bune, productivitatea şi veniturile lor au crescut. Dar eforturile recente de a furniza asemenea lucruri esenţiale au fost subminate de susţinătorii (chiar dacă uneori bine intenţionaţi) unor idei extrem de greşite împotriva modernizării agriculturii şi a ajutorului din străinătate.

În Europa şi în SUA s-a conturat un nou curent de gândire în rândul elitelor, care este împotriva utilizării seminţelor îmbunătăţite şi a fertilizatorilor de către agricultorii tradiţionali şi se opune legăturilor mai strânse ale acestor agricultori cu pieţele internaţionale. Cei mai influenţi dintre autorii cărţilor şi articolelor pe teme alimen-tare, militanţii şi proprietarii celebri de restaurante repetă sloganul că “alimentele sustenabile” ale viitorului tre-buie să fie organice, locale şi “slow”. Dar ghiciţi: Africa rurală are deja acest sistem şi el nu funcţionează. Puţini mici fermieri din Africa folosesc substanţe chimice sintetice, aşa că hrana lor este, de facto, organică. Costurile mari ale transportului îi obligă să cumpere şi să vândă aproape toate alimentele lor la nivel local. Iar prepararea alimentelor este îngrozitor de lentă. Rezultatul nu e deloc fericit: un nivel mediu al veniturilor de numai un dolar pe zi şi o şansă de unu la trei de a fi subnutrit.

Dacă vrem să fim serioşi privind eradicarea înfometării globale, trebuie să avem o vedere mai puţin romatică asupra agriculturii şi alimentelor din era preindustrială. Iar aceasta înseamnă să apreciem sistemul agricol modern, ultracapitalizat şi care foloseşte intens descoperirile ştiinţifice pe care l-am dezvoltat în Occident. Fără el, hrana noastră va fi mai scumpă şi mai puţin sigură. Cu alte cuvinte, va semăna mult cu restul lumii afectat de foamete.

Păcate originare

CU 30 DE ANI ÎN URMĂ, dacă cineva afirma într-un jurnal sau ziar proeminent că Revoluţia Verde e o greşeală, el sau ea ar fi fost repede ignorat. Astăzi, atacul e surprinzător de comun. Celebra autoare şi eco-activistă Vandana Shiva pretinde că Revoluţia Verde nu a adus nimic Indiei, decât “agricultori îndatoraţi şi nemulţumiţi”. O reu-niune a 500 de ONG-uri internaţionale proeminente, printre care Friends of  the Earth şi Greenpeace, desfăşurată la Roma, în 2002, chiar a acuzat Revoluţia Verde pentru extinderea foametei în lume. Să vedem is-toricul.

Dezvoltarea şi introducerea seminţelor de grâu şi de orez cu productivitate mare în ţările sărace, condusă de specialistul american Norman Borlaug şi de alţii, în anii 1960 şi 1970, a avut un imens succes. În Asia, aceste noi seminţe au scos zeci de milioane de mici fermieri dintr-o sărăcie disperată şi a pus capăt, până la urmă, foametei periodice. India, de exemplu, şi-a dublat producţia de grâu între 1964 şi 1970 şi a reuşit să elimine dependenţa de ajutoarele alimentare internaţionale până în 1975. Cât despre fermierii îndatoraţi şi nemulţumiţi, procentul de sărăcie rurală a Indiei a scăzut de la 60% la numai 27% astăzi. A desconsidera aceste mari realizări, spunând că sunt un “mit” (opinia oficială a Food First, o organizaţie cu sediul în California, care face campanie pe plan  global împotriva modernizării agriculturii) este ridicol.

E adevărat că povestea Revoluţiei Verzi nu e peste tot una fericită. Când noile tehnologii agricole sunt intro-duse în sisteme sociale rurale extrem de nedrepte, săracii tind să aibă de pierdut. În America Latină, unde acce-sul la terenuri agricole bune şi la credite a fost strâns controlat de elitele tradiţionale, seminţele îmbunătăţite puse la dispoziţie de Revoluţia Verde au mărit diferenţele de venituri. Proprietarii de terenuri din America Centrală, care înainte permiteau ţăranilor să cultive recolte de subzistenţă pe pământurile lor subutilizate, i-au dat la o parte pentru a vinde sau a închiria terenurile agricultorilor comerciali care puteau aduce profit prin folosirea noilor seminţe. Mulţi dintre săracii satelor alungaţi au devenit săraci ai oraşelor. Şi totuşi, chiar şi în America Latină, incidenţa foametei a scăzut cu peste 50% între 1980 şi 2005.

În Asia, seminţele aduse de Revoluţia Verde au avut un rol la fel de bun în fermele mici nemecanizate, ca şi în cele mai mari. Oriunde micii fermieri au avut acces suficient la credite, ei au adoptat noua tehnologie la fel de repede ca fermele mari, ceea ce a dus la creşteri spectaculoase ale veniturilor şi la niciun fel de creştere a inegalităţii sau a fricţiunilor sociale. Chiar şi muncitorii săraci, fără pământ, au avut de câştigat, deoarece recoltele mai abundente însemnau mai multă muncă în perioada culesului, mărind salariile rurale. În Asia, Revoluţia Verde a fost bună atât pentru agricultură cât şi pentru dreptatea socială.

Iar în Africa? Africa are o distribuţie relativ echitabilă şi sigură a pământului, ca şi Asia, ceea ce îi creşte şansele ca îmbunătăţirile în tehnologia agricolă să-i ajute pe săraci. Dacă Africa ar investi mai multe resurse în tehnologia agricolă, în irigaţii şi în şoselele rurale, micii fermieri ar avea de câştigat. (...)

Robert Paarlberg este profesor B.F. Johnson de ştiinţe politice la Wellesley College, asociat la Centrul pentru Afaceri Internaţionale al Universităţii Harvard şi autor al cărţii Food Politics: What Everyone Needs to Know.

Extras din articolul “Atenţie, cumpărători de alimente integrale!”, publicat în ediția 16 a FP România (mai/iunie)