Scriitoarea Katja Petrowskaja, în România. Citiţi un fragment în exclusivitate din cartea ei de mare succes: „Poate Estera“

Katja Petrowskaja (46 de ani)

Miercuri, 15 iunie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38), va avea loc o întâlnire cu scriitoarea Katja Petrowskaja (evreică ucraineană de limbă germană), autoarea premiatului volum de povestiri „Poate Estera“. Este singura carte de până acum a autoarei, dar una de mare succes.

Scriitoarea este laureată a Premiului Ingeborg Bachmann pentru volumul de povestiri „Poate Estera“, carte tradusă în peste 20 de limbi la mai putin de trei ani de la apariţie.

La eveniment vor participa, alături de autoare, Dr. Evelin Hust, directorul Institutului Goethe din Bucureşti, Denisa Comănescu, directorul Editurii Humanitas Fiction, criticul literar Andreea Răsuceanu şi traducătorul volumului Alexandru Al. Şahighian.

În „Poate Estera“ Katja Petrowskaja, născută într-o familie evreiască din Ucraina, se află în căutarea originilor sale, descoperindu-şi filiaţia încetul cu încetul: un frate al bunicului, al cărui atentat împotriva unui ambasador german a declanşat, poate, cel de-al Doilea Război Mondial; un bunic prizonier de război reapărut cu patruzeci şi unu de ani mai târziu; o străbunică care se numea, poate, Estera, şi care, aflată la Kiev în 1941, a luat ea singură drumul râpii Babii Iar, unde trupele SS i-au ucis pe toţi locuitorii evrei din oraş… Cartea se constituie din istorisirile unor asemenea destine sfărâmate, din amintiri şi investigaţii precise la faţa locului ori prin arhive; în ciuda caracterului documentar, amestecul tuturor acestor elemente, alternând virtuoz între trecut şi prezent, se transformă în literatură în sensul cel mai adevărat al cuvântului.

… o scriitură minunată, plină de forţă… un cadou formidabil oferit limbii germane.

Mai jos puteţi citi în exclusivitate pentru Adevărul un fragment din volumul „Poate Estera“

„Arborele familial

Un arbore precum molidu-acesta e singuratic.

Heinrich Heine

La început credeam că arborele genealogic e un soi de brad, un pom cu podoabe scoase din lăzi vechi – fragile cum sunt, câteva globuri se sparg, câţiva îngeri sunt urâţi şi robuşti şi supravieţuiesc tuturor mutărilor dintr-o locuinţă în alta. Oricum, bradul era singurul arbore familial pe care-l aveam, în fiecare an era cumpărat unul nou şi-apoi aruncat cu o zi înaintea zilei mele de naştere.

Îmi închipuisem că-i suficient să povesteşti despre aceşti câţiva oameni care întâmplător mi-erau rude, pentru a avea întreg secolul XX în buzunar. Unii din familia mea se născuseră spre a-şi vedea de vocaţia lor, în credinţa certă, dar niciodată exprimată prin viu grai, că vor repara lumea. Alţii păreau căzuţi din lună, nu prindeau nicăieri rădăcini, fugeau încolo şi-ncoace abia atingând pământul şi rămâneau în aer ca o întrebare, ca un paraşutist prins în rămurişul unui pom. În familia mea găseai de toate, aşa gândeam cu suficienţă, un ţăran, mulţi profesori, un provocator, un fizician şi un poet, dar mai ales găseai legende.

Găseai

un revoluţionar care se dusese la bolşevici, schimbându-şi în ilegalitate numele pe care noi îl purtăm acum, întru totul legal, de aproape o sută de ani încoace

mai mulţi muncitori dintr-o fabrică de pantofi din Odessa, despre care nu se ştie nimic

un fizician care condusese o uzină experimentală de turbine la Harkov şi care dispăruse în cursul epurărilor, cumnatul lui fiind însărcinat să-i rostească condamnarea, căci devotamentul faţă de partid îl măsurau după cât de dispus erai să-i sacrifici pe-ai tăi

un erou de război pe numele lui Ghertrud, soţul mătuşii mele Lida, şi care se născuse când ţara proclamase munca drept scop în sine – la început toţi au lucrat mult, apoi prea mult şi mai târziu încă mai mult, căci oamenii exemplari înlocuiseră normele, iar într-o naţiune de proletari şi supraoameni munca dă sens, şi-aşa se face că viitorul meu unchi a primit la naştere numele de Gheroi truda, Erou al muncii, pe scurt Ghertrud

apoi Arnold, Ozjel, Zygmunt, Mişa, Maria, Poate Estera, poate şi o a doua Estera, şi doamna Siskind, o elevă surdomută a lui Ozjel, care cosea haine pentru tot oraşul

mulţi profesori care au întemeiat orfelinate în toată Europa şi care le predau copiilor surdomuţi

Anna şi Liolia care zac în Babii Iar, şi toţi ceilalţi de‑acolo

o fantomă pe numele ei Judas Stern, fratele bunicului meu

un păun pe care bunicii mei îl cumpăraseră pentru copiii surdomuţi, fiindcă aşa era frumos

o Roza şi o Margarita, bunicile mele cu nume de flori Margarita primise recomandarea de intrare în partid în 1923 direct de la Molotov, viitorul ministru sovietic de externe – aşa se povesteşte, ca şi cum ar fi fost un indiciu că familia noastră s-a aflat mereu în centrul evenimentelor bunica mea Roza, care avea cel mai frumos nume dintre toate logopedele şi care şi-a aşteptat bărbatul timp mai îndelungat decât Penelopa

bunicul meu Vasilii, care a plecat la război şi s-a reîntors la bunica mea Roza abia după patruzeci şi unu de ani. Ea nu i-a iertat niciodată lunga lui călătorie, dar – la noi se găseşte mereu câte cineva care spune dar – dar, a spus acest cineva, cei doi s-au sărutat la chioşcul de lângă gura de metrou, pe-atunci ambii aveau deja peste şaptezeci de ani, tocmai se construia hotelul Turist, dar bunicul, mi-a spus mama, doar nu mai era în acea vreme în stare să iasă din casă, iar hotelul Turist s-a construit abia mai târziu, aşa să ştii

celălalt bunic al meu, revoluţionarul, care nu doar că-şi schimbase numele, dar în fiecare chestionar sovietic pe care‑l completa îi dădea şi mamei sale mereu alt nume, după cerinţele timpului, ale muncii şi după propriile preferinţe literare până ce a ajuns la Anna Arkadievna, aşa o chema pe Anna Karenina, care, în felul acesta, mi-a devenit străbunică.

Eram fericiţi, şi totul în mine se opunea cuvintelor lăsate nouă moştenire de Lev Tolstoi, anume că familiile fericite se aseamănă în fericirea lor şi numai cele nefericite sunt unice în felul lor – cuvinte care ne-au atras în capcană, trezindu-ne înclinaţia spre nefericire ca şi cum doar nefericirea merită să i se dea atenţie, în timp ce fericirea e deşartă.“ (Copyright Editura Humanitas. Traducere de Alexandru Al. Şahighian)

Katja Petrowskaja s-a născut în 1970 la Kiev. Studiază filologia la Tartu, în Estonia, apoi la New York, Stanford şi Moscova, obţinând titlul de doctor cu lucrarea sa despre poetul rus simbolist Vladislav Hodasevici. Din 1999 se stabileşte la Berlin, ca jurnalistă, colaborând la mai multe publicaţii ruseşti şi de limbă germană (Neue Zürcher Zeitung, Tageszeitung, Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung ş.a.). Poate Estera (Vielleicht Esther, 2014) a fost scrisă în germană şi este prima ei carte, tradusă între timp în peste douăzeci de limbi.