Regele Mihai, despre relaţia cu tatăl său, Carol al II-lea: „Cu el n-a fost chip să trăiesc într-o relaţie firească de la tată la fiu“
0
Regele Mihai n-a avut o copilărie prea uşoară. Şi aceasta se datorează, în mare parte, deciziilor luate de Carol al II-lea de a pleca sau de a reveni în ţară, de a lua tronul, de a alege o femeie şi de a o izgoni pe alta. În acest timp, regina Elena, mama regelui Mihai, a fost cea care l-a educat pentru a fi un adevărat om de stat.
„Ştiam că el există, îl văzusem şi în fotografii, dar nu puteam să fac nicio legătură între persoana lui şi ceea ce ştiam eu despre el. Aş fi vrut să mă ascund undeva, dacă aş fi fost un melc, m-aş fi ghemuit cu totul în cochilia mea. Era atunci de faţă parcă şi principesa Elisabeta. Mama se retrăsese lângă fereastră şi plângea. Aceasta este prima amintire despre tatăl meu. Mi s-a părut că e vesel, şi că e vesel din cauza mea“, povestea regele Mihai despre întâlnirea cu regele Carol al II-lea, întors din pribegie, în iunie 1930. În acea vară, Mihai avea 8 ani şi era detronat de propriul său tată, pe care abia acum începea să îl cunoască cu adevărat.
Nu porniseră sub auspicii prea bune. În 1925, Carol al II-lea renunţase la coroană, la ţară, la familie, la tot, de dragul unei metrese din popor, cu care fugise în lume să-şi trăiască idila nestingherit. În urma lui, rămăsese micul Mihai, de numai 4 ani, îngrijit de mama sa, regina Elena, din familia regală a Greciei.
Ea i-a ghidat primii paşi în viaţă – şi la propriu, şi la figurat –, ea l-a sfătuit, ea i-a fost cel mai bun tovarăş. Ea l-a ţinut de mână în 1927, când Mihai a devenit rege, odată cu moartea bunicului său, Ferdinand I. Numai ea a ştiut că atunci când o lume întreagă îl fotografia pe noul rege al României îngândurat, urcând treptele Patriarhiei, spre a fi încoronat, el era prea mic pentru a înţelege gravitatea momentului şi durerea celor din jur. În schimb, număra scările pe care mergea, într-o joacă inocentă, potrivită pentru vârsta lui. Numai ea a ştiut şi că fiul ei, de 5 ani, nu înţelegea de ce lumea îl striga, deodată, „Maiestatea Voastră“ şi că a trebuit să-l mintă candid, spunându-i: „E doar o nouă poreclă, dragul meu“. Numai ea a ştiut şi că, la ceremonia din Parlament, când Regenţa depunea jurământul, micul rege a fost captivat de numai trei lucruri: de ovaţiile tumultuoase ale sălii, de salvele de tun de afară şi, în special, de plasturele aflat pe propriul genunchi – făcuse o bubă în prealabil. Din fericire pentru Carol al II-lea, tot numai regina Elena a ştiut că atunci când a aflat că e detronat de propriul tată, Mihai n-a fost prea fericit: crescut orfan de tată şi aflând că în alte ţări un om care făcuse ce făcuse tatăl lui ar fi fost condamnat la moarte, Mihai a spus, simplu şi scurt, că poate ar fi fost mai bine aşa.
Foto: Regina Elena, alături de fiul său, viitorul rege Mihai
Cea mai mare fericire
Despre mama sa, regele Mihai afirma, într-un interviu: „Ea avea un simţ extrem al moralei, poate tocmai din cauza celor prin care a trecut. Şi nu numai morala din familie, ci şi morala faţă de toată lumea. (...) În tot ce a suferit ea, în chestiunile astea, niciodată nu mi-a spus un cuvânt urât despre tatăl meu“. Cu altă ocazie, regele a precizat că mama sa a fost cea care l-a învăţat să fie om de stat cu adevărat: „Ea a avut o tradiţie din familia din Grecia şi mi-a insuflat această idee de dreptate, de morală, de datorie faţă de ţară“.
Cel mai mult l-a afectat pe regele Mihai despărţirea de mama sa. În 1932, regina Elena a fost exilată la Florenţa. Divorţase de Carol al II-lea şi traiul în ţară devenise imposibil. Mihai avea voie să îşi viziteze mama numai de două ori pe an, timp de trei săptămâni. „N-o lăsa să mă vadă decât la anumite ore ale zilei, sub cuvânt că mă distrage de la obligaţiile şcolii. I-a interzis să se ocupe de educaţia mea. Şi peste toate acestea, tot felul de mărunţişuri care aveau drept scop să complice mult raporturile mamei cu mine şi cu ceilalţi. Mama a trebuit să plece“, povestea regele Mihai. De altfel, spunea şi că cel mai fericit moment pe care l-a trăit în perioada războiului a fost când a revenit în ţară regina Elena, la sfârşitul anului 1940. A venit după abdicarea lui Carol al II-lea, cu permisiunea noului conducător de facto al statului, mareşalul Antonescu. Iar de atunci înainte aveau să rămână nedespărţiţi, prin toată perioada grea care a urmat, abdicarea şi exilul.
Foto: Regele Carol al II-lea, alături de Mihai
„Cum să-mi spui mie aşa ceva?!“
Apropierea de mama sa şi simţul acut al moralei l-au depărtat pe regele Mihai de Carol al II-lea, până într-acolo că n-a mai fost cale de întoarcere. „Noi nu am avut o relaţie foarte bună. Chestiunea asta a început de când s-a întors el în ţară, în iunie 1930. Ştiam că se întâmplă lucruri care nu trebuiau să se întâmple. O vedeam pe mama mea care era foarte tristă, din când în când o vedeam plângând, dar nu prea înţelegeam de ce“, declara regele Mihai în interviul-documentar „Nimic fără Dumnezeu“.
Lucrurile care nu trebuiau să se întâmple, despre care Mihai avea cunoştinţe vagi la început, o vizau pe Elena Lupescu, desigur. În interviurile acordate, regele încerca să evite pronunţarea numelui ei. O numea „această persoană“, ca pe nemenţionabilul. Căci ea era principalul motiv al plecării lui Carol al II-lea de lângă familie, deci al chinului îndurat de Mihai, mai ales după ce regina Elena a fost exilată.
În ce o priveşte pe doamna Lupescu, regele povestea că într-o zi, Carol al II-lea a decis să le facă cunoştinţă celor doi, spunându-i lui Mihai şi că i se poate adresa Duduii ca propriei lui mame. „Cum să-mi spui mie aşa ceva?!“, exclama regele, încă indignat, zeci de ani mai târziu. „Sfârşitul oricăror bune relaţii pe care le-aş fi putut nutri faţă de tatăl meu a fost ziua în care mi-a comunicat că pot să mă adresez doamnei Magda Lupescu ca propriei mele mame. Eram adolescent – şi unui adolescent nu i se recomandă o altă mamă cu atâta uşurătate, cu atâta dispreţ faţă de un anumit simţ al dreptăţii“, mai spunea regele, în interviul acordat lui Mircea Ciobanu, la începutul anilor ’90.
Orişicât, portretul Elenei Lupescu, sub semnătura regelui Mihai nu e deloc atrăgător: „La început, am fost mâhnit de ideea că trebuie s-o întâlnesc. Cu timpul, mi-am dat seama că e o persoană vulgară, nu ştiu cum să spun, o natură ţipătoare, stridentă. N-am găsit-o niciodată frumoasă. Răspândea în jurul ei un fel de nelinişte, ceva rău. Alături de ea nu puteai să scapi de o anumită stinghereală. Chiar şi atunci când voia să-ţi intre în voie o făcea într-un fel agresiv. Era destul să intre pe uşă şi atmosfera se răcea din cauza ei. O prezenţă incomodă e prea puţin zis“.
Foto: Regele Mihai, alături de bunica sa, regina Maria
„Nu pot să spun că l-am iertat“
Mihai nu i-a iertat niciodată tatălui său infidelităţile, şicanele aduse mamei sale, reginei Maria şi lui. A spus-o clar: „Cu el n-a fost chip să trăiesc într-o relaţie firească de la tată la fiu. Între noi a fost întotdeauna o tensiune care, mai ales în copilărie şi adolescenţă, îmi făcea rău. Tensiunea aceasta n-am întreţinut-o eu, e de la sine înţeles“. Povestea cum tatăl său era, într-un fel, gelos pe relaţia pe care o avea fiul cu regina Elena şi cu regina Maria. Regele Mihai considera că de la tatăl său învăţase numai ceea nu se face, iar singurul lucru cumsecade la care s-a putut gândi Carol al II-lea a fost să înfiinţeze clasa palatină, în care a învăţat Mihai. „Mi-a fost foarte greu. După ce vedeam suferinţele mamei, astea pentru mine sunt lucruri de neiertat. Aşa că nu pot să spun că l-am iertat, dar am încercat să pun asta în spatele minţii, să nu mă mai gândesc la asta. Fiindcă au fost lucruri prea, prea urâte“, concluziona regele Mihai despre relaţia cu tatăl său.
După ce regele Carol al II-lea a abdicat, în 1940, legăturile s-au rupt cu desăvârşire. Aflat în exil, alături de Elena Lupescu, în Brazilia şi apoi în Portugalia, Carol a încercat să mai înnoade relaţia cu fiul său. „Prima ştire pe care am avut-o de la el a fost în 1947, eram încă în ţară. Asta pare ciudat, mi-a trimis o telegramă, spunând că s-a hotărât să se căsătorească cu Lupeasca şi-mi cerea mie să-i dau un titlu de nobleţe. I-am răspuns că trebuie să ştie foarte bine că Constituţia noastră nu permite astfel de lucruri“. Scrisorile de la Carol au continuat şi când Mihai a ajuns, la rândul lui, în exil, în Elveţia. Îi cerea să îi viziteze, să se revadă. Mihai i-a răspuns, sec: „Am fost nevoit să-i scriu că nu este posibil să mai am o legătură cu el. (...) I-am scris tatălui meu că nu pot să mă întâlnesc cu el“.
Regele Mihai a păstrat până la capăt această antiteză între dragostea pe care i-a purtat-o mamei şi refuzul de a se reconcilia cu tatăl său. Nu a luat legătura cu tatăl său nici când i s-au născut fiicele, lucru care l-a întristat pe Carol al II-lea: „Cu Mihăiţă, stabilit în Elveţia, Carol nu se vede, doar felicitări prin poştă de zilele onomastice. Nici când Mihăiţă l-a făcut bunic, Carol n-a fost invitat. Carol suferă şi speră să spargă odată răceala de gheaţă a lui Mihăiţă. El explică că totul se datorează Reginei Elena, care aşa l-a educat încă de mic pe Mihăiţă, să fie distant cu Carol“, scria în memorii Elena Lupescu.
Un rege părăsit
Foto: Carol al II-lea, în faţa vilei sale din Estoril
4 aprilie 1953 a fost o zi ca toate celalate în viaţa cuplului Carol şi Elena Lupescu. Au luat cina în oraş, Carol a mâncat, ca de obicei, languste şi fructe de mare, s-au întors în vila lor, Mar y Sol din Estoril, au pus muzică şi şi-au văzut fiecare de ale lui. La un moment dat, Carol s-a prăbuşit în fotoliu, a scos un ţipăt de durere şi abia şi-a găsit forţa să ceară un doctor. Elena Lupescu, înspăimântată, l-a chemat. Dar când acesta a sosit, Carol părea că-şi revenise, nu mai acuza dureri în partea stângă a pieptului, aşa că cea tratată a fost Duduia. Cât timp medicul se preocupa de tensiunea mărită de sperietură a femeii, Carol a scos încă un strigăt de durere. S-a constatat decesul.
Funeraliile fostului rege Carol al II-lea au avut loc pe 7 aprilie 1953. A fost îngropat în incinta mănăstirii São Vicente de Fora, din Lisabona, iar regimul Salazar a avut grijă ca solemnitatea, deşi simplă, să fie pe măsura unei feţe încoronate, cu gardă militară, în prezenţa a zeci de prinţi şi prinţese din Europa, dar şi diverşi oameni importanţi din America sau de aiurea. În ciuda acestui efort de a onora viaţa fostului suveran, un lucru a fost clar: niciun român cumsecade nu s-a prezentat la înmormântare. Nu era de mirare că guvernul român, comunist, n-a trimis niciun reprezentant. Dar niciun membru al familiei regale nu a binevoit să se deplaseze în Portugalia pentru acest eveniment. Niciunul, cu excepţia prinţului Nicolae, fratele lui Carol al II-lea. Dar şi acesta a venit din pur simţ al datoriei princiare. „Mihăiţă n-a venit să-şi vadă pentru ultima dată tatăl, nici la înmormântare n-a participat. Din întreaga familie regală, doar Prinţul Nicolae a participat. Dar tot neîmpăcat cu fratele său mai mare era. Nu mi-a spus nicio vorbă de compasiune, dar printre dinţi mi-a clarificat: «Nu mă împac cu Carol nici după moarte, dar sunt dator să vin la înmormântarea sa. L-am urât dintotdeauna, dar a fost fratele meu şi regele meu“, nota în memorii Elena Lupescu. Adevărul acestor vorbe e susţinut de însuşi prinţul Nicolae, care scria: „Am venit la înmormântarea lui Carol, pentru că am simţit că era de datoria mea, deşi l-am urât pe fratele meu mai mult decât orice pe lume. Carol a fost însă fratele şi regele meu“.
Desigur, a fost notabilă absenţa regelui Mihai de la funeraliile propriului tată. Însă, pentru rege acest aspect nu trebuia să mire pe nimeni: „Nu era numai Lupeasca acolo, dar erau toţi cei din anturajul său, aşa-zisele materii cenuşii ale sale, în frunte cu Ernest Urdăreanu. Iar eu cu aceşti oameni nu am mai vrut să am nicio legătură. Ştiu că am fost foarte criticat că nu m-am dus la înmormântarea tatălui meu, dar a fost peste puterile mele morale să mă duc!“, explica regele Mihai gestul său.
Cum a revenit regele Carol al II-lea în România
În 2003, rămăşiţele pământeşti ale regelui Carol al II-lea au fost aduse în România. Meritul îi aparţine lui Teodor Baconschi, care la acea vreme era ambasador al României în Portugalia.
După ce a fost la Estoril, lângă Lisabona, pentru a vedea casa unde Carol al II-lea şi Elena Lupescu, devenită soţie legitimă, şi-au petrecut exilul postbelic, alături de alte capete încoronate din Balcani şi de familia regală spaniolă, a dorit să viziteze şi mormântul regelui. A mers la Catedrala São Vincente din Lisabona, unde se află necropola Casei regale de Bragança şi unde ştia că trebuie să găsească şi mormântul lui Carol al II-lea. Însă, a fost surprins să constate că sicriul regelui român fusese mutat. „Sicriul se afla într-o nişă cu un aspect obscur, de simplă debara, după 1974, când a fost înlăturat regimul lui Salazar-Caetano, după Revoluţia Garoafelor“, povesteşte fostul ambasador pentru „Weekend Adevărul“.
Cum în 2003 se împlinea jumătate de secol de la moartea lui Carol al II-lea, a propus Ministerului Afacerilor Externe să aprobe demersurile oficiale pentru repatrierea osemintelor regale. „După primirea aprobării, operaţiunea s-a desfăşurat rapid, astfel încât sarcofagul regal a primit onoruri liturgice şi militare lusitane, urmate de transportul cu o cursă specială spre Bucureşti şi reînhumarea în cripta regală de la Curtea de Argeş“, spune Teodor Baconschi.
Regi, alături de voievozi
Consideră că a fost datoria lui să aducă în ţară rămăşiţele pământeşti ale lui Carol al II-lea şi l-a interesat numai dimensiunea naţională a operaţiunii de repatriere: „Mi s-a părut important, în ordinea reconstituirii unei memorii colective judicioase, să particip, ca diplomat român, la această reparaţie simbolică: e firesc ca foştii suverani ai României, cu bunele şi relele lor, să-şi afle odihna veşnică în ţara lor, alături de voievozii noştri din vechime“, subliniază fostul ambasador. Mai mult decât atât, dinastia întemeiată de Carol I, continuată de Ferdinand Întregitorul, Carol al II-lea şi Mihai I, a reuşit să facă România Mare.
Mi s-a părut important, în ordinea reconstituirii unei memorii colective judicioase, să particip, ca diplomat român, la această reparaţie simbolică: e firesc ca foştii suverani ai României, cu bunele şi relele lor, să-şi afle odihna veşnică în ţara lor, alături de voievozii noştri din vechime.
Rămăşiţele tatălui lui Mihai I au fost aduse în România pe13 februarie 2003, fiind depuse la Mănăstirea Curtea de Argeş, într-o criptă special amenajată în paraclisul mănăstirii. Fiul său nu a participat la ceremonie, fiind prezenţi doar principesa moştenitoare Margareta şi soţul acesteia.
Moştenirea lui Carol al II-lea
Carol al II-lea nu a fost doar un tată controversat, ci şi un rege discutabil. Teodor Baconschi consideră că nu putem vorbi doar de un „rege playboy“, ci şi de „autocratul inteligent, cultivat, dar fără scrupule, pe care istoricii au dreptul moral de a-l evalua în fel şi chip. A domnit peste o ţară adesea nefericită, dar plină de talente şi de resurse, pe care a ridicat-o pe cât posibil la un nivel mai evoluat“. Regele Carol al II-lea a avut o contribuţie importantă la crearea de noi instituţii ale statului şi a sprijinit, în special, cultura şi artele. De numele regelui Carol al II-lea se leagă Arcul de Triumf, statuia ecvestră a regelui Carol I din Piaţa Palatului, Muzeul Satului, lacurile din Herăstrău şi Băneasa, Gara Regală Băneasa, Gara Regală Sinaia, Universitatea Naţională de Apărare, primării, universităţi, colegii şi licee, catedrale, biserici şi mânăstiri, multe dintre acestea din urmă în oraşe basarabene.
Te-ar putea interesa şi:
Ce avere a rămas în urma Regelui Mihai
Se încarcă comentariile...
