PORTRET Florian Pittiş, rebelul pe care nici partidul nu a reuşit să-l tundă

Florian Pittiş şi-a trăit toată viaţa ca în aforismul celebru, pe deplin, de parcă nu ar exista ziua de mâine. „Vorba lui Bob Dylan, nu ştiu cum se face că în fiecare zi mă scol tot astăzi“, spunea „Moţu“. Cu deviza asta-n suflet, şi-a dedicat cei 64 de ani trăiţi multor pasiuni: a fost actor, regizor, traducător, rocker şi folkist, iubitor de poezie, rapidist pătimaş şi realizator de radio. Aşadar, Pittiş, artistul desăvârşit, fără pereche!

Florian Pittiş ştia care e cea mai potrivită definiţie care să-i fie scrisă pe mormânt. Un mesaj modest, fără prea multe pretenţii, autentic, la fel cum şi-a purtat blugii şi părul. Inspiraţia i-a venit citind necrologul unui chitarist celebru, în revista sa preferată, „Rolling Stone“. Printre rânduri, şi-a regăsit viaţa într-o singură frază. „Despre chitaristul respectiv scria că a trăit în aşa fel, încât cel mai frumos lucru care se poate spune despre el pe mormânt e doar acesta: «S-a născut, a cântat la chitară, a murit». Acelaşi lucru ar putea să fie spus şi despre mine: s-a născut, a trăit în sensul deplin al cuvântului – sau a încercat să trăiască! –, a murit“, povestea Florian Pittiş în emisiunea „Travelling circular“ la Televiziunea Română. 
 

Aşa a fost viaţa lui Florian Pittiş de la un capăt la altul. Fără să fie nostalgic şi să privească în viitor, Pittiş a trăit clipa. A trăit şi a transpirat, după cum obişnuia să mai răspundă uneori la întrebarea „Ce-aţi mai făcut, domnule Pittiş?“. Era fericit acţionând, şi doar aşa se explică mulţimea de talente dobândite şi activităţi culturale pe care le-a încercat însetat, fără teamă. L-a jucat pe Laertes, în „Hamlet“-ul regizat de Alexandru Tocilescu, cu aceeaşi dedicare cu care a recitat „Sunt tânăr, doamnă“, poezia lui Mircea Dinescu. A tradus şi a cântat melodiile lui Bob Dylan şi a ţinut conferinţe în săli de cămin despre profunzimea versurilor lui Leonard Cohen. Şi sfârşitul nu-i aici. Vocea Teleenciclopediei, a celor mai cunoscute cântece folk româneşti, dar şi răcnetul din peluza echipei de fotbal Rapid, Florian Pittiş a rămas în memoria colectivă ca artistul perfecţionist, a cărui calitate de glorie a fost „contează cât şi cum gândesc“. 

Respins de la Teatru din pricina „r“-ului

„N-aveţi decât să mă invidiaţi, dar eu pot să fac în fiecare seară această minune: să iau viaţa de la capăt“, spunea Florian Pittiş într-un interviu acordat Magdalenei Boiangiu în 1984, în revista „Teatru“.  E lecţia după care s-a ghidat mereu, mărturie stau îndeletnicirile înşirate mai sus. A înţeles-o foarte bine încă de tânăr, când a fost respins la admiterea la IATC (actuala Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti). A fost nevoit să o ia de la zero, urmând cursurile de la Politehnica din Bucureşti pentru un an. Timp suficient ca să se pregătească mai bine pentru admiterea din anul următor şi să-şi dreagă vocea, fără că aceasta să fie o metaforă. Pittiş a fost respins pentru că avea un „r“ prea puternic, care a fost considerat defect de dicţie. Eşecul nu l-a descurajat, astfel că a luat lecţii susţinute de dicţie de la cea care a devenit una dintre cele mai apreciate profesoare de dicţie, Ileana Cârstea Simion. Pittiş a fost primul ei elev.
 

„Am moştenit lecţiile de dicţie de la mama, care nu ştiu dacă a vrut ca eu să-i urmez meseria. Când Pittiş a venit la mama pentru a lua lecţii de dicţie, ea mi l-a dat mie direct. «Îl corectezi tu», mi-a zis. Nu mai făcusem asta deloc, dar era încrezătoare că o să mă descurc. Nu mi-a dat nici exerciţii, nimic. Mi-am pus mintea la contribuţie. Ştiam câte ceva din domeniul respectiv, dar nu şi exerciţiile pentru corectarea „r“-ului. Le-am inventat, le-am făcut şi l-am corectat şi a fost un student minunat“, a povestit Ileana Cârstea Simion într-un interviu pentru Digi24 întâlnirea cu viitorul actor.
 

Primul rol, în spectacolul pe care l-a văzut de 236 de ori

Pentru că-şi dorea morţiş să devină actor, în timpul studenţiei la Politehnică, Pittiş şi-a găsit de muncă la Teatrul Bulandra. A lucrat, fără plată, ca electrician. Dirija reflectorul de urmărire în timpul repetiţiilor şi spectacolelor, seară de seară. Experienţa din culise s-a dovedit a fi cea mai bună meditaţie primită înainte de noul examen de admitere. A văzut de 236 de ori „Cum vă place“, spectacolul pus în scenă de Liviu Ciulei, şi, doar!, de 128 de ori „Sfânta Ioana“ al aceluiaşi regizor. Ştia replicile pe dinafară ale tuturor actorilor. Atunci s-a molipsit de pasiunea nebună pentru acest mod de a exista: acela de a-ţi trăi orele, zilele şi nopţile în funcţie de clipele în care eşti pe scenă. Şi tot atunci, cu puţină şansă, s-a întâmplat ca, într-o seară, rolurile să se schimbe şi lumina reflectoarelor să cadă pe el.
 

„Dl Ciulei mi-a propus, într-o seară, când am înlocuit un actor «indispensabil»: «Vrei sa joci în Cum vă place?». Toată viaţa am să-l ţin minte cum stătea acolo, la el în cabină – el juca, în spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul. Fuma liniştit, în răgazul dintre două spectacole şi, zâmbind, mi-a pus această întrebare care, într-un fel extraordinar, mi-a marcat viaţa. Apoi, ca director, m-a şi angajat. Prima mea replică rostită pe scena Bulandrei în calitate de actor angajat a fost «Vă rog să-mi daţi o clipă ascultare»“, îşi amintea Florian Pittiş într-un interviu din anii ’90 acordat revistei „Formula As“. Aşa a ajuns la Teatru, încercând şi a doua oară, terminând studiile cu moţ, adică şef de promoţie, la clasa lui Radu Beligan.
 

Actor de la 4 ani, regizor de la 14

Episodul de la Bulandra n-a fost însă primul moment când Florian Pittiş a apărut pe scena unui teatru. S-a întâmplat la 4 ani, când mama sa, Ana, care şi-ar fi dorit să devină actriţă, l-a înscris în spectacolul „Congresul puştilor“, de Saşa Georgescu şi I. Avian. Juca rolul „Ciuculeţ“, un scurt act dramatic cu un băieţandru care avea un câine bolnav, supărat pe prietenii lui care nu veneau să-l vadă. Dar, oricâtă joacă părea să fie la vârsta aceea pe scenă, a fost momentul declanşator care i-a decis viitorul. 
 

„După acest spectacol, am învăţat, curând, să citesc. Citeam literele de tipar. Cu timpul, am început să citesc toate piesele de teatru din casă. M-a atras şi pentru că numele personajelor erau scrise cu majuscule. Mai târziu, ca elev, am citit toate piesele de teatru din biblioteca şcolii. Fiind încă în şcoala primară, am văzut de 23 de ori capodopera «O scrisoare pierdută», regizată de Sică Alexandrescu. Aşa încât, ceva mai târziu, am montat chiar eu actul III din «O scrisoare pierdută». Eu jucam rolul cetăţeanulului turmentat. Aveam 14 ani“, a povestit Pittiş începuturile sale timide actoriceşti.
 

Apoi, s-au legat tot mai multe întâmplări în direcţia carierei visate. De pildă, tatăl său, Nicolae, fost pilot de aviaţie, ieşit la pensie, a încercat să-şi ocupe timpul cu diverse activităţi. Una dintre ele a fost cea de figurant de teatru. L-a luat cu el şi pe fiul său adolescent, aşa încât, în 1958, tânărul Florian a făcut figuraţie în spectacolul „Omul cu mârţoaga“, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Momentul de cumpănă a fost în perioada liceului, când, la „Gheorghe Lazăr“ – unde învăţa la o clasă de matematică-informatică –, actorul Petrică Gheorghiu de la Teatrul Bulandra a venit să propună înfiinţarea unui cerc dramatic. A fost printre primii înscrişi. 
 

Partenera sa ideală de teatru şi de concert

Florian Pittiş a fost „moţatul“ familiei şi a rămas alintat aşa şi de colegi şi de prieteni. Porecla i-a dat-o bunica lui, care-l adora. Pentru că a fost primul băiat al familiei, cel care avea să ducă numele mai departe, Florian era, carevasăzică, mai cu moţ. Aşa a devenit Moţu. Există însă o confuzie legată de numele său, pe care l-a făcut celebru în toată ţara. Pitiş a ajuns să fie scris cu doi de „t“ dintr-o greşeală a angajatului care i-a făcut actele de naştere. O eroare pe care tatăl său n-a mai avut răbdarea să o repare şi aşa a rămas.

Florian Pittiş şi Mariana Mihuţ

După facultate, Florian Pittiş a început să lucreze în televiziune şi la Teatrul Bulandra. A interpretat numeroase roluri, de la Ariel în „Furtuna“ de W. Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la Laertes în „Hamlet“, în regia lui Alexandru Tocilescu şi până la Sonnenstich, în „Deşteptarea primăverii“ de Frank Wedekind, regia Liviu Ciulei. Spunea că partenera ideală de teatru a fost Mariana Mihuţ, pe care o cunoscuse în 1970, iar chimia a fost reciprocă. Într-un documentar realizat de TVR despre viaţa şi cariera lui Florian Pittiş, Mariana Mihuţ povesteşte că Moţu a fost printre colegii săi de scenă preferaţi pentru că era la fel de „nebun ca mine“ . „Nebuni“ au fost şi în  1979, când au fost împreună la concertul Rod Stewart.
 

„A fost unul dintre partenerii mei de scenă preferaţi pentru că era la fel de pasionat şi de nebun ca mine. Dacă nu chiar mai tare. Foarte concentrat, profesionist, un perfecţionist. Era o bucurie să joci cu el, pentru că în acelaşi timp era şi spontan. Gusta o glumă bună în timpul unui spectacol şi gusta faptul că te adaptai la situaţia creată. Am jucat în atâtea turnee şi condiţiile erau mereu altele şi am avut atâtea sute şi sute de spectacole împreună, încât deja cred că ne simţeam foarte bine pe scenă. Mi-amintesc cu drag când, în '79, am fost împreună în turneu în America. Rod Stewart tocmai lansase un disc şi avea concert. Biletele erau foarte scumpe, erau diurna pe câteva zile. Nu s-au găsit prea mulţi amatori să meargă cu el la concert, dar eu am vrut să-l văd pe Rod Stewart, astfel că am fost împreună cu Moţu la concert. Şi într-adevăr m-a marcat pe viaţă pentru că a fost un eveniment în care am fost mai vie ca niciodată“, a povestit Mariana Mihuţ pentru TVR.
 

„Bună ziua, eu nu mă tund!“

În paralel cu teatrul, Pittiş a început să fie tot mai popular şi datorită spectacolelor sale muzicale din televiziune, unde a făcut un trio cu Anda Călugăreanu şi Dan Trufaru. Şi tocmai pentru că avea bucuria noilor începuturi, s-a apucat să-şi facă singur spectacole de teatru, să interpreteze roluri în teatru radiofonic, să cânte. Aşa a luat naştere şi „Poezia Muzicii Tinere“, o serie de spectacole unde Pittiş traducea versuri din rockerii la modă, Beatleşii, şi nu numai. A pornit cu afişe scrise de mâna lui. În scurt timp, PMT se ţinea de trei ori pe zi – la matineu, prânz şi seara. 
 

„Când publicul începe să te iubească, responsabilitatea este imensă. Ştii că nu-l mai poţi minţi pentru nimic în lume, nu mai poţi veni la spectacol să te odihneşti, trebuie să exişti la cel mai înalt nivel, la cea mai înaltă tensiune. Am fost şi sunt mereu obligat să fiu în punctul culminant“, explica Florian 
Pittiş rolul de artist în interviul din revista „Teatru“.
 

Mişcarea hippie specifică anilor '60 l-a influenţat pe tânărul Pittiş, care a început să poarte ochelari ca John Lennon, să fie fanul ţigărilor Carpaţi de Sfântu Gheorghe fără filtru şi să-şi poarte părul lung. Sigur că partidul îl voia tuns, dar nici Pittiş nu s-a lăsat uşor. Povestea că, de cum intra în sala cu activişti de partid, nici n-apuca bine să inchidă uşa în urma sa şi spunea: „Bună ziua, eu nu mă tund!“. De altfel, artistul nu s-a ferit niciodată să spună liber ce gândea, chiar şi în vremurile în care cenzura îl verifica la sânge.
 

 „Mi-aduc aminte de o discuţie cu reprezentant al Securităţii, care se ocupa de Bulandra. Stând de vorbă cu mine, mi-a spus: «Mă, ţie nu ţi-e frică?». «De ce întrebi?» «Aşa, că eşti cu gura mare.» «Uite care e treaba. Eu am avut nota 7 numai la purtare. În rest, sunt deştept. Nu e aşa că aveţi un dosar atât de gros despre mine? Nu e aşa că, dacă vreţi să-mi faceţi rău, îl activaţi? Iar dacă aveţi un dosar gol-goluţ despre mine şi vreţi să-mi faceţi rău, îmi găsiţi 100 de dolari în Larousse?» A început să râdă: «Eşti deştept!». «Asta am zis-o eu primul!», i-am răspuns.  Şi atunci de ce era să-mi fie frică? Dacă voiau să-mi facă rău, îmi făceau oricum“, povestea Florian Pittiş despre atitudinea sa faţă de autorităţi, în-
tr-un interviu acordat Televiziunii Române, în anii liberi ai democraţie, când nu mai conta cât de lung are părul. 

„Jucam «Hamlet» şi, din culise, electricianul mă ţinea la curent cu evoluţia scorului“

Printre teatru, poezie şi muzică, Florian Pittiş a strecurat o altă iubire: echipa de fotbal Rapid Bucureşti. Aşa de mare a fost dragostea, încât purta Pittiş peste tot insigna clubului, iar culoarea vişinie era prezentă în casa lui, mocheta şi draperiile având culoarea echipei. Până şi mama sa a ajuns să iubească Rapidul, pentru că, povestea Pittiş, după fiecare gol înscris, mergea şi o pupa. 

Fondatorul Clubului Aristocratic Rapid

Mai mult, din pasiune pentru echipa din Giuleşti, Florian Pittiş a înfiinţat Clubul Aristocratic Rapid, care promova spiritul echipei. „Voiam să arătăm că suporterii pot fi altfel decât membrii unor pseudo-galerii, unde se strecoară şi infractori care se bat cu pumnul în piept că sunt rapidişti doar din dorinţa de a sparge geamuri şi a face fărădelegi. De aceea voiam să discutăm între noi mai ales despre spiritul Rapidului. Iar în acest sens, fraza lui Dumitriu II «decât un gol urât, mai bine o bară frumoasă» spune tot“, a povestit Pittiş într-un interviu pentru publicaţia 1923.ro, dedicată suporterilor Rapid.
 

Dar se mai enerva şi urla la faze, după cum povestea artistul. Dacă Rapidul pierdea, nu mai putea lucra cu drag. Iar când câştiga, cam aşa de mare era bucuria suporterului: „Ţip doar la faze, iar dacă golul e frumos, chem toată 
lumea care e împrejur să-l vadă. Când Rapid a luat titlul din 1967, eram în armată, la Otopeni, şi din cauza acelui război de şase zile din Orietul Apropiat între israelieni şi arabi, nu am putut pleca din cazarmă ca să mă bucur cu mulţimea. Atunci, de bucurie, mi-am pupat toţi colegii de regiment“.
 

Au existat şi rivalităţi din pricina pasiunii sale „vişinii“ cu prietenii şi colegii de la teatru, dar nu s-au pierdut prietenii. Cel mai adesea se tachina cu Mircea Vintilă şi cu Dorin Liviu Zaharia, care erau progresişti. La Bulandra era, de asemenea, nebunie mare. Pittiş a povestit, în acelaşi interviu pentru 1923.ro, că lui Octavian Cotescu, care ţinea cu Politehnica Iaşi, după o înfrângere a favoritei lui, i-a fost adus în cabină un coşciug, recuzită dintr-un spectacol. „Eu aveam noroc că majoritatea tehnicienilor din teatru erau rapidişti. S-a ajuns până acolo ca, în «Hamlet», la celebra scenă a întâlnirii lui Laertes cu regele – eu jucând rolul primului – , când Rapid a avut un meci important, electricianul să mă ţină la curent din culise, prin semne, cu evoluţia scorului. Stabilisem cu el că atunci când ridica mâna dreaptă însemna că a înscris Rapid, iar la cea stângă – adversarul. Din fericire, cea dreaptă a fost mai activă“, a mai spus Pittiş.
 

Pittiş spunea că preferă să nu meargă pe stadion, la meciurile Rapidului, pentru că aducea ghinion echipei. La primul meci al Rapidului disputat după moartea sa, pe 5 august 2007, împotriva Gloriei Bistriţa, echipa a purtat banderole negre în semn de recunoştinţă pentru suporterul pătimaş. 

Sunetul Rezistenţei s-a auzit din Club A până pe scenele României libere

Florian Pittiş, dacă ar trăi, probabil că ar fi recunoscut pe stradă chiar şi de tinerii de azi drept rockerul care a insistat că nu contează cât de lung ai părul – desigur, el a purtat plete, fără negocieri, încă din 1971 –, instigând în versuri la gândire critică. Spiritul de frondă în faţa regimului comunist s-a menţinut şi în epoca postdecembristă şi încă îşi păstrează valabilitatea. Acesta a fost Moţu Pittiş, omul care a înţeles rockul cum puţini români mai înţeleg şi a fost un adevărat profesor pentru generaţii întregi.
 

A avut talent la muzică, încă din copilărie. Primul său succes pe o scenă cu public s-a produs la grădiniţă, când a cântat „Pe Mureş şi pe Târnave“, îmbrăcat, corespunzător, în costum popular. Iar primele interacţiuni cu ritmurile rock au avut loc prin 1956, când avea, aşadar, vreo 13 ani – şi-au fost, de fapt, interpretări la acordeon, ţambal şi nai. Mergea la restaurantul Ceahlăul, unde nişte lăutari cântau de zor „Rock Around the Clock“, în ciuda regimului, a politicilor radioului public şi a tuturor. Mai târziu, când era elev al Liceului „Gheorghe Lazăr“, s-a apucat şi să cânte rock: „Ne-am organizat o formaţie muzicală a noastră. N-aveam chitară electrică, adică din asta, modernă. Pe-a noastră am amplificat-o printr-un aparat de radio vechi, aşa că ne curentam uneori. Eu băteam într-o tobă cu piciorul, că n-aveam pedale, cu beţele într-un scaun. Eram la baterie şi solist vocal“, povestea artistul într-un interviu pentru „Formula As“, în 2007. 
 

Flacăra – scânteia rezistenţei prin cultură

Începând cu anii ’70, Florian Pittiş a luat în serios munca de răspândire a „muzicii tinere“, cum se spunea. Mai întâi, prin spectacolele de muzică şi poezie susţinute pe scena Teatrului „Bulandra“, apoi prin intermediul activităţilor din cadrul Cenaclului Flacăra. Chiar s-a aflat printre membrii fondatori ai Cenaclului, care a luat fiinţă pe 17 septembrie 1973. În vreme ce comuniştii cenzurau apariţiile obraznice de la „Bulandra“, tinerii îşi construiau propriile arme de rezistenţă prin cultură. 

Trio-ul celebru de la TVR: Dan Tufaru, Florian Pittiş şi Anda Călugăreanu

Românii şi-au dat rapid seama că Cenaclul Flacăra este gura de oxigen de care aveau nevoie în atmosfera înecăcioasă a vremurilor. Cenaclul s-a plimbat prin toată ţara, din Apuseni până la mănăstirile Bucovinei. Însă nu doar publicul se bucura, de pildă, de „Problema spinoasă a nopţilor“, ci şi artiştii aveau micile lor satisfacţii particulare. Când autobuzele lungi, cu burduf – care puteau transporta până la 133 de oameni, plus unul pe locul taxatoarei, după cum îşi amintea Pittiş – ajungeau în sate şi oraşe mici, atunci era încântarea mai mare. Atunci începea Moţu să cerceteze cu amănuntul librăriile şi magazinele săteşti, în căutarea cărţilor pierdute, scoase din circulaţie, interzise, cenzurate, imposibil de găsit prin Bucureşti. 
 

Minunaţii ani ’70

În acea perioadă, Moţu Pittiş n-a performat numai pe scena Cenaclului. Nu, a ajuns în casele românilor, chiar şi din platourile televiziunii publice. În prima parte a anilor ‘70, sub regia lui Alexandru Bocăneţ, a format un trio muzical, cu Anda Călugăreanu şi Dan Tufaru, care mai însufleţea programele de seară ale TVR. „Trioul acela a apărut dintr-o joacă a noastră, de un Revelion. Regretatul Bocăneţ, soţul, pe-atunci, al Doinei Levintza, a avut ideea să petrecem Revelionul la ei acasă. Aşa că am sosit la ei, Dan Tufaru, soţia lui, Anda Călugăreanu şi cu mine. Am hotărât să fim deosebit de eleganţi, să nu punem muzică, să închidem radioul, televizorul, telefonul şi să dăm, fiecare din noi tot ce avem mai bun. Şi ne-a ieşit seara aia atât de bine, că am hotărât să o «facem» şi la televiziune. În vremea aceea, Dumnezeul televiziunii era genialul Tudor Vornicu. El ne-a dat mână liberă. Nimeni nu ne-a impus nimic... De necrezut, nu?“, povestea Pittiş în „Formula As“.
 

„Latura frumoasă a snobismului“

Florian Pittiş devenise un artist nelipsit de la întrunirile tinerilor care reuşeau să trăiască în afara Cortinei de Fier, chiar dacă asta se întâmpla în vreun subsol din Centrul Vechi al Bucureştiului. Desigur, Club A a fost unul dintre aceste locuri şi un fenomen cu un impact asemănător Cenaclului Flacăra. Florian Pittiş a început să frecventeze Clubul pe la sfârşitul anilor ’60 şi a reuşit să urce pe scenă în 1974. „Era pe atunci un club închis, unde nu intra Miliţia. Să fii acceptat să intri ca spectator ţi se punea nodul în gât, dar să mai vii să şi cânţi acolo!“, spunea el. „Ceea ce se întâmpla în club era într-un fel şi latura frumoasă a snobismului. Folkul devenise un fel de domeniu aristocratic. Se formase o familie a folkiştilor, atât creatori, cât şi cei care se bucurau, spectatorii. Se invitau între ei la petreceri, discutau ore în şir după concerte“, continua Pittiş. 
 

Un moment de referinţă pentru felul în care Florian Pittiş înţelegea să activeze, subtil, în aceste cercuri este anul 1975. Atunci, Moţu a dat citire, pur şi simplu, fără adnotări şi observaţii, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, chestiune care n-a trecut neobservată de oamenii de partid. „Eram în 1975, după ce s-a semnat Actul de la Helsinki, şi am citat din Editura Politică declaraţia drepturilor omului. Ar fi trebuit să fie pe toate gardurile. După care, fără să existe nimic scris din partea nimănui, a funcţionat acea autocenzură din partea tuturor, în special la Asociaţia Studenţilor din Bucureşti, că e mai bine să nu-l chemăm pe ăla. De aici s-a pornit că aş fi fost interzis. Nu a scris nimeni nimic. Dar pornind de aici, că e mai bine să nu-l chemăm, studenţii mai isteţi au înţeles ce se întâmpla“, spunea Moţu Pittiş într-un interviu la TVR.
 

«Aceasta a fost Pasărea Colibri»

Proiectul pentru care Pittiş a rămas, însă, celebru şi astăzi, este Pasărea Colibri, grupul alcătuit alături de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă şi Vlady Cnejevici, în iarna lui 1992, la Râmnicu Vâlcea. A fost o reuniune spontană, pe scenă, nu vreun plan elaborat din greu. Aşa era în anii aceia, era loc pentru toată lumea, iar oamenii nu se cramponau în marketing şi brand. Istoria este povestită de Mircea Baniciu: „Eram într-un spectacol. Începuserăm să mergem împreună în spectacole, dar formula nu era certă, cântam mai mulţi pe scenă. La un moment dat, eram pe scenă, fiind foarte frig în sală. Erau şi Mircea Vintilă şi Moţu Pittiş. După ce s-a terminat spectacolul, cu un succes neaşteptat, Moţu s-a dus la microfon şi a spus: «Aceasta a fost Pasărea Colibri». Atunci au început să vină scrisori la radio, să întrebe lumea. Au început să ne întrebe fanii unde şi când va mai cânta Pasărea Colibri. El spunea întotdeauna: «Aşa a dat Domnul», de s-a înfiinţat Pasărea Colibri, dar mai era ceva. Eu eram atunci în Phoenix, dar nu eram în cea mai bună relaţie cu Nicu Covaci. El concerta atunci la Sala Palatului cu un alt solist vocal şi atunci Moţu a zis: «Dom’ne, l-am degradat pe Baniciu de la pasărea cea mai mare, la cea mai mic㻓. 

Restul este discografie, „În căutarea cuibului pierdut“, „Ciripituri“ şi „Cântece de bivuac“ fiind primele şi albumele de referinţă a trupei. Multe dintre piesele cântate de Pasărea Colibri au fost scrise sau traduse de Pittiş, după cum povesteşte şi Mircea Vintilă: „Pe Moţu l-am cunoscut în 1973 la Liceul «Şincai». Acolo era o seară a Cenaclului Flacăra. El a venit împreună cu Anda Călugăreanu şi cu Dan Tufaru. Atunci l-am cunoscut şi am fost pe scenă 34 de ani. Sunt momente impresionante, multe cântece au fost scrise cu el, în bucătăria lui. Moţu Pittiş avea mereu uşa deschisă la apartament şi nouă ne făcea o plăcere teribilă să mergem, când erau Floriile şi de ziua lui. Stăteam în bucătărie cu Cristi Minculescu, Gil Dobrică, Paul Grigoriu. Bucătăria era cel mai râvnit loc atunci când noi veneam la el. Tot atunci au fost scrise multe texte pentru cântecele mele, «Adio, deci, pe curând», «Epilog»“.

Pasărea Colibri şi-a luat zborul de pe scena muzicală în 2002, iar Florian Pittiş s-a dedicat altor proiecte de suflet, cum ar fi Festivalul Folk You!, care avea loc în fiecare vară la Vama Veche, precum şi emisiunilor radio, domeniu care l-a pasionat până la sfârşitul vieţii. 

„Eu fac parte din partidul John Lennon-Bob Dylan“

John Lennon şi Bob Dylan au fost cei doi stâlpi pe care s-a sprijinit templul muzical al lui Florian Pittiş. În septembrie 1981, a început seria „Poezia muzicii tinere“, un spectacol care vorbea despre succesele The Beatles, amestecate cu poezie şi muzică. „Aşa am încercat să fac: să dovedesc că muzica rock, atât de iubită de tineri, nu este un simplu divertisment, făcut să-ţi intre pe o ureche şi să-ţi iasă pe alta, este o muzică menită să-i facă pe oameni să reflecteze“, declara în revista „Teatrul“ din 1984, despre raţiunea acestui spectacol. Mai târziu, în 2007, venea cu alte completări: „Eu nu m-am considerat niciodată muzician sau cîntăreţ. Am dorit să informez oamenii din jurul meu. Am reuşit să strîng în casă o adevărată avere: discuri, casete-video, casete-audio,ulterior şi CD-uri. Acesta e motivul pentru care am şi făcut acel celebru spectacol, «Poezia muzicii tinere». Pentru că în acea perioadă nu exista o asemenea colecţie, foarte necesară în opinia mea, nici la Biblioteca Academiei, nici la Biblioteca Universitară, nici la Biblioteca Centrală de Stat“.
 

Şi în ceea ce îl priveşte pe Bob Dylan, motivaţiile au fost similare. „Pentru că alţii nu-l cântau, l-am cântat eu, informativ“. Fascinaţia pentru opera lui Dylan l-a făcut pe Pittiş să-i traducă multe dintre cântece, explicând şi rolul artistului american în evoluţia muzicii rock: „Această minune care pe lângă ritmul rock and roll-ului, pe lângă armoniile extraordinare, a adus gândirea, textul în rock, construind corpul rockului. Acestea ar fi cele trei puncte principale până la naşterea conceptului de muzică rock, dintr-o dată altceva decât rock and roll-ul de până atunci. Dylan a fost un precursor din toate punctele de vedere, inclusiv din modul în care circulă poeţii astăzi. Ne place, nu ne place, întărim noi în continuare, ştiu e magia cuvântului scris, dar în mod sigur, în momentul de faţă, circulă mai mult decât poeţii, scriitorii“, explica el pentru „Pop Rock & Sport“, în 1992. 
 

În definitiv, aşa se definea Moţu Pittiş, prin aceste două repere din istoria muzicii rock: „Eu ştiu doar atât, că eu fac parte din partidul John Lennon-Bob Dylan“.

Mihai Nicolau, alias Baby Jesus, toboşarul trupei rock The Sonic Taste, producer/host la radio Tananana

„M-a dat afară din birou pentru că mi-am tuns pletele“

„Eu cred în adevăratul nostru tineret, în acei copii care nu sunt dispuşi să ia totul de-a gata, care nu cred tot ce li se spune la şcoală sau acasă, care învaţă pentru că trebuie să înveţe, pentru că, oricum, în viaţă se vor lovi de diverse probleme şi vor profita de acele elemente de bază - în formarea lor - pe care le oferă şcoala. Aşa încât eu îmi propun să le ofer tinerilor români «cultura în recreaţie»“, astfel prezenta Florian Pittiş postul Radio3Net, lansat pe 16 noiembrie 2004, ca succesor al fostului Radio România Tineret – al cărui director fusese din 1998. Eforturile lui Pittiş de a nu lăsa să se piardă nişa de piaţă dedicată tinerilor, l-a dus cu un pas înainte: Radio3Net a fost primul post de radio public din lume care a emis exclusiv pe internet. 

După episodul în care a trebuit să-şi tundă pletele, coafura lui Mihai Nicolau rezistă FOTO Ana Coleasa
 

Emisiunile radio se concentrau mai ales pe zona de pop-art, însă nu totul era rezumat la muzica tinerilor. Printre invitaţii Radio3Net s-au numărat şi oameni de cultură, precum Liviu Ciulei şi Alexandru Tocilescu, iar tinerilor le erau prezentate şi muzici devenite deja clasice, cum ar fi repertoriului marelui Gică Petrescu. Florian Pittiş înţelesese exact cu cine avea de-a face în anii 2000 şi începea să vorbească pe limba noii generaţii: „S-a născut deja o nouă civilizaţie, o civilizaţie paralelă pentru unii. Această civilizaţie numită www, cum foarte inspirat o numea un prieten de-al meu din America. Aici lucrurile stau cu totul diferit decât în civilizaţia obişnuită. Libertatea este mult mai mare. S-a ajuns chiar la un nou limbaj, cu totul altul decât cel obişnuit... Limbajul la care s-a ajuns aduce cu scrierea prin pictograme, cuneiforme, hieroglife, iconiţe“. Astăzi, aceste aspecte sunt banalităţi, dar începutul e aici, în vorbele lui Moţu. Cât de mult a fost influenţată generaţia aceasta, milenialii, cum e cunoscută astăzi, de personalitatea şi de deschiderea oferită de Moţu Pittiş nu se poate afla decât însumând poveştile individuale. 

Tatăl meu, Jerry Schwartz, a fost prieten cu Pittiş. Erau colegi la Radio Tinerama şi la un moment dat, lui Moţu i s-a propus să ocupe postul de director la Radio 3 România Tineret. Moţu a acceptat, cu o singură condiţie: să vina împreună cu Jerry şi să îi fie mâna dreaptă. Iubirea lor pentru muzică, pentru „prietenul nostru“ Dylan, pentru radio, şi fireşte, pentru prietenia lor, i-a ţinut aproape atât de mult timp. Eram prea mic atunci, dar ştiu că se mai întâmplau seri de ieşit la Blues Café, locul preferat de Moţu, sau chiar pe la el pe-acasă, unde prin fum de Carpaţi – de Tg. Jiu, respectiv Sf. Gheorghe – se mai plimba şi pisica lui şi a Andei (n.r. – soţia lui Pittiş), Maşa. Au petrecut multe vieţi de om împreună şi, dacă aş putea să am o superputere, aş vrea să mă teleportez în timp şi să fiu prezent, undeva într-un colţ de cameră, la toate discuţiile lor.  

Jerry Schwartz, Anda şi Florian Pittiş şi pisica lor Maşa Foto: Arhivă personală Mihai Nicolau
 

Prima mea amintire cu Pittiş este cumva fără el. O mare parte din background-ul meu muzical a fost format, pe lângă colecţia impresionantă de casete/CD-uri/Vinyl-uri a tatei, emisiunea „Pittiş Show“. Ascultam emisiunea aceea pe Radio 3 România Tineret, cu regularitate. Înregistram emisiunile lui Pittiş şi a doua zi ascultam înregistrarea ca să pot să fiu cât de atent posibil. Mai apoi, la mulţi ani distanţă, mi-am făcut poză pe scaunul lui, cu o atitudine de şef, în timp ce el nu era acolo, într-o zi când m-a dus tata la radio. Dar, de departe cea mai amuzantă amintire cu el este atunci când m-a dat afară din birou pentru că mi-am tuns pletele. El mă cunoştea cu părul foarte lung. Mă obligaseră în liceu să mă tund şi, oricât am încercat să mă opun, a trebuit să mă conformez. (Atenţie! Asta se întâmpla prin 2000/2001). Intrasem în birou să îi salut pe tata şi pe Moţu, m-a văzut cu coada ochiului şi mi-a spus: „Te rog să părăseşti biroul! Ştiu că nu e vina ta, dar…“. Sigur că era o glumă! Nu am luat-o personal, dar simţeam cumva că am dezamăgit. Oare nu m-am zbătut suficient pentru pletele mele?

Apoi căutam mereu un pretext să intru în birou la tata şi la Moţu, ca să aud ce vorbesc, să fur o idee, o glumă, un nume de trupă, orice! Pe lângă influenţa şi impactul tatălui meu asupra personalităţii mele, recunosc că într-o oarecare măsură, dorinţa de răzvrătire împotriva obiceiurilor comunistoide şi mândria de a purta părul lung, asemenea unui steag al rebelului, s-au 
datorat lui Pittiş. Dorinţa de a face teatru a fost tot pentru că îmi doream, cumva, să fiu the new Pittiş. Rockerul de vremuri noi, care ştie Beatles, Dylan, are plete şi vrea să joace teatru. Am rămas totuşi la rock, deocamdată. 

Şi la radio. Am început la Radio3Net ca şi content editor, într-o vacanţă de vară. Radio3Net tocmai venise cu ideea de a pune integral pe site 
programa şcolară a claselor I-VIII şi toată ziua stăteam şi transcriam poezii, texte. Apoi, am făcut practică de radio pentru facultate, ca ulterior, în 2012, să am propria emisiune, „From Harley to Marley“. Nu m-am lăsat de acest obicei, în prezent am emisiune la Tananana, „Drums, Please!“. 
Aici, tata e „de vină“. M-am apucat de radio pentru că făcea tata, iar eu voiam să fiu copia fidelă a lui (n.r. – din păcate, Jerry Schwartz  s-a stins din viaţă la începutul lui 2019).