„Poarta cerului“, cel mai recent roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt, o incursiune în vremuri biblice | Fragment în avanpremieră

„Străbătând secolele“, noul ciclu romanesc al lui Eric-Emmanuel Schmitt proiectat în opt volume, poveste de dragoste și amplă panoramă a istoriei umanității, a fost inaugurat de „Paradisuri pierdute“. În „Poarta cerului“, al doilea roman al ciclului, Schmitt reînvie complexa și strălucitoarea civilizație mesopotamiană. Cartea a apărut la Editura Humanitas și poate fi găsită în toate librăriile din țară, precum și pe libhumanitas.ro.

Eric-Emmanuel Schmitt, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori francezi contemporani. FOTO Humanitas

Fiecare dintre cele opt titluri ale acestei imense aventuri editoriale este legat de o vârstă decisivă a Istoriei lumii: 1. Paradisuri pierdute (sfârșitul neoliticului și Potopul); 2. Poarta cerului (Babelul și civilizația mesopotamiană); 3. Soarele întunecat (Egiptul faraonilor și Moise); 4. Lumina fericirii (Grecia secolului al IV lea î.Hr.); 5. Cele două împărății (Roma și nașterea creștinismului); 6. Mistificarea (Europa medievală și Ioana d’Arc); 7. Timpul cuceririlor (Renașterea și descoperirea Americilor); 8. Revoluții (Revoluții politice, industriale, tehnice).

În vremuri biblice, în zgomotosul oraș Babel, unde un rege tiranic ar face orice pentru a-și vedea împlinit visul nebunesc – un turn care să ajungă la zei –, Noam, protagonistul acestei saga, descoperă, alături de noi prieteni, scrisul, arhitectura, astronomia și reîntâlnește vechi dușmani și aliați.

Acceptându-și destinul miraculos, Noam își continuă călătoria, ajungând până în inima Orientului antic. După ce o reîntâlnește și o pierde iar pe Noura, eroul lui Eric-Emmanuel Schmitt reîncepe chinuitoarea căutare a iubitei și, cu fiecare pas, află o lume în schimbare. În Mesopotamia, tărâm binecuvântat de ape, dar măcinat de războaie și rivalități între regate, Noam se vede prins într-un vârtej de intrigi și un furnicar de personaje fascinante.

„Noam este încă uluit de orașele pe care le descoperă, de noua organizare socială și de proliferarea umană. Cred că situația se va înrăutăți... iar Noam va deveni un om care se va implica mai mult atunci când va simți că anumite valori sunt amenințate. Dar să nu anticipăm! […] Ceea ce începe să transpară, în acest roman, este amplitudinea geniului uman, care creează orașe fascinante și respingătoare deopotrivă.“, spune Eric-Emmanuel Schmitt.

FRAGMENT

Seara, vântul se oprise, câmpia dormea, liniștea reușea să strivească chiar și cântecele și țipetele din mahalalele îndepărtate.

Am ieșit din pensiune.

Cupola celestă răspândea un întuneric de o puritate incredibilă. La zenit, dură, maiestuoasă, glacială, strălucea o lună cu forme precise, cu vinișoare marmoreene clare, ale cărei coarne țineau între ele tăișul unui cosor, de care celelalte stele se fereau. Astrele, agățate în adâncimea tenebrelor, unele apropiate, altele în depărtare, răspândeau și ele lumină.

Excepționala claritate a nopții mi-a permis să cercetez încă o dată ce se întâmpla la palat, să-mi dau seama câți soldați îl păzeau pe fiecare parte sau unde erau mai puțin atenți.

Am plecat spre turn. Situat în afara ariei palatului, rămânea accesibil, chiar dacă preoții interziceau intrarea după apusul soarelui.

Între două treceri ale patrulelor, care descurajau curioșii, am sărit pe platforma pe care se ridica edificiul și m-am strecurat pe lângă ziduri. Încetișor, fără a atrage atenția, am urcat scările care duceau până în vârf.

După spusele locuitorilor, ultimul etaj constituia un spațiu pătrat, gol, cu un pat din piatră pe care se odihnea zeița Inanna. Nu vreo curiozitate sacră m-a împins până acolo, doream doar să profit de punctul de observație care domina panorama pentru a-mi stabili itinerariul. E de mirare poate indiferența mea religioasă: nu-mi prea păsa de zeii și zeițele de pe Tărâmul Apelor Blânde și le sfidam interdicțiile fără nici o teamă. Peste ani, sunt și eu mirat… În realitate, nu mi-am imaginat niciodată cosmosul fără existența zeilor, a demonilor, a spiritelor, însă purtam cu mine zeitățile mele. Anii în care am tot umblat prin lume nu mi-au pus niciodată sub semnul întrebării credințele, mai ales că nu prea intram în contact cu sătenii, trăind în sânul naturii după preceptele din copilărie. Sosirea în această câmpie aluvionară m-a derutat și mai tare, în primul rând pentru că aici sălășluiau alți zei, și-apoi pentru că acești zei aveau altă însemnătate. Îi dăruiseră din plin pe oameni: le oferiseră străzile, canalele, arhitectura, scrisul; le întemeiaseră orașe pe care le protejau; reușiseră să facă mii de indivizi să își lase baltă îndeletnicirile zilnice și să intre în serviciul lor – preoții și preotesele care nu mai cultivau pământul și nici nu mai creșteau animale. Pe scurt, au construit o civilizație asupra căreia domneau spectaculos. Zeii tinereții mele rustice erau prezenți, dar discret, urzind țesătura naturii; zeii din această regiune creaseră o lume în care tronau, deasupra regilor, reginelor, prinților. Am ales să-i ocolesc și să le scap, strecurându-mă în acest univers cu intenția de a-l părăsi de îndată ce o voi fi recuperat pe Noura.

Fără nici o grijă, am intrat în camera din turn. Și-am înțepenit de spaimă.

În mijlocul încăperii se găsea o siluetă învăluită într-o robă de culoarea fildeșului, care albăstrea argintiurile lunii. Locuitorii din Babel aveau dreptate: Inanna locuia în vârful templului său!

Intimidat, ținându-mi răsuflarea, mi-am îndreptat privirea spre acea formă fragilă învăluită în pânză de in plisată.

Silueta a schițat câțiva pași în mijlocul sanctuarului, după care s-a întors și m-a zărit. A tresărit. Arhitectul Gungunum pe care îl îngrijisem în ajun mă măsura din cap până-n picioare.

— Ce faci aici?

— Ah, iertare, venisem pentru… Dar cum te mai simți? Mâncărimile au încetat?

— Cum? Ne-am mai întâlnit cumva?

I-am analizat chipul pe care fiecare trăsătură, fiecare rid, fiecare umflătură corespundeau celor arhitectului, și-am înțeles eroarea.

— Scuză-mă: te-am luat drept fratele tău.

— Fratele meu? Care frate? Nu am nici un frate.

— Mă refeream la Gungunum…

— Degeneratul ăla? Întreabă-l. O să-ți zică la fel ca mine. Nu suntem frați. Ăsta-i singurul punct asupra căruia suntem de acord.

Încăpățânat, ostil, Messilim a întors capul. Similitudinea fizicului, dispozițiilor, frazelor lor confirma ceea ce amândoi negau: erau gemeni, gemeni în toate, inclusiv în animozitate.

Astronomul mă privea cu atenție, suspicios:

— Ce faci aici?

— Am… am… am venit să privesc stelele.

A izbucnit într-un râs plin de răutate.

— Asta să le-o spui altora, nu mie! Ce faci aici?

— Îți repet: am venit să mă uit la stele.

— Un tânăr fercheș ca tine nu-și pierde niciodată vremea ca să se uite la stele.

— Eu totuși le privesc.

— Și de ce nu te îmbeți prin vreo bodegă? De ce nu ți-o tragi cu vreuna, ca toți cei de teapa ta?

— Îmi place să observ stelele.

— Dovedește-o! a strigat cu voce sugrumată. Dovedește-mi-o înainte să chem paza.

Fizionomia nu-i exprima nimic, însă corpul îi tremura de furie. I-am întors-o:

— E interzis?

— Interzis e să mă minți. Dovedește-mi că ai obiceiul să privești la stele!

M-am apropiat de o deschizătură din zid și i-am indicat niște puncte de pe cer.

— Acolo este Steaua Ciobanului, cea care luminează, prima, cea care le poartă cu sine pe celelalte.

— I se spune Dilbat, m-a corectat Messilim.

— Acolo sunt Marele Mormoloc și Micul Mormoloc, două grupe de stele.

— Li se spune Ursa Mare și Ursa Mică.

— În depărtare este constelația Calului.

— Se numește constelația Scorpionului.

— Acolo de unde vin eu nu se găsesc scorpioni. Pe cer se vede ceea ce ai văzut mai întâi pe pământ, nu?

Insolența reflecției mele i-a stârnit interesul. A mormăit pentru sine, a clipit de mai multe ori, și-a pipăit bărbia acoperită de barbă.

— Într-adevăr, ai studiat deja stelele. Ciudat… foarte ciudat… De ce contempli cerul? Ca să prezici viitorul?

— N-am prezis niciodată viitorul.

— Cum? Nu cauți să-ți vezi viitorul în stele? Atunci pentru ce le studiezi?

— Ca să știu.

— Să știi ce?

— Să știu!

Răspunsul meu l-a derutat într-atât, încât a amuțit, în timp ce cu mâna dreaptă își scărpina nervos ceafa.

— Găsești că sunt nebun? l-am întrebat.

— Habar n-am. În orice caz, am învățat ceva de la tine.

— Ce?

— Că nu sunt singurul nebun!

M-a privit în ochi și mi-a mărturisit cu voce schimbată:

— Și eu sunt la fel, cercetez de dragul cercetării. Râvnesc să știu. De fapt, nu-mi pasă de consecințe.

Regretând această destăinuire sinceră, și-a revenit. Sever, s-a corectat cu voce metalică:

— Veghez asupra lui Nimrod. De decenii, îi luminez calea prin intermediul prezicerilor pe care le citesc în astre. Și așa, cetatea noastră o duce de minune. Un rege invincibil. Un oraș puternic.

A trecut prin fața mea îndreptându-se către scară.

— Salut.

La lumina lunii, Messilim mi se păruse mai bine făcut decât Gungunum, dar trecând pe lângă mine am putut constata că nu era mai înalt decât acesta și că avea pete roșii pe piele, supurânde, eczematice, care-i provocau mâncărimi. Cum li se întâmplă gemenilor, și el suferea de aceeași boală ca și fratele său.

L-am ajuns din urmă pe scări.

— Nu vreau să te deranjez, Messilim, dar ascultă-mă o clipă. Sunt Naram-Sin, vindecătorul. Ieri, în toiul nopții, am fost chemat de Gungunum, arhitectul lui Nimrod, pentru a-l trata de boala de plută. Observ că aceeași afecțiune te supără și pe tine. Îmi dai voie să îți prescriu două-trei proceduri, pentru a evita crizele acute?

A încetinit, a ezitat, după care s-a întors.

— Te ascult.

Am repetat sfaturile de tratament pe care i le dădusem lui Gungunum, baia cu ovăz, cataplasmele cu argilă, loțiunea cu infuzie de salvie, compresele cu mușețel, după care i-am recomandat de asemenea să se ungă cu miere pe zonele inflamate.

A clătinat din cap.

— De unde-ți extragi atâtea informații? Ai acumulat o groază de cunoștințe despre stele, despre oameni și despre plante.

— Am beneficiat de un maestru fără pereche.

— Cine?

— Tibor. Își predă învățătura foarte departe de acest ținut.

A reflectat. Am simțit că înregistra tot ceea ce îi spusesem. M-a îndemnat să-l urmez.

Coborârea impresiona mai mult decât urcarea: la venire privirea se agăța de zidurile turnului, la întoarcere se pierdea în gol. Mă temeam de vertij și, pășind cu prudență de pe o treaptă pe alta, am încercat să contemplu orașul. În fața noastră, Babelul scânteia în mijlocul câmpiei întunecate, cu mii de torțe care licăreau fără a face prea mare lumină și lăsând zone de umbră, mai înguste sau mai largi, fără formă, fără semnificație. Doar palatul regal păstra un aspect ordonat căci, chiar dacă tenebrele absorbeau construcțiile, făcliile se aliniau de-a lungul aleilor.

La unul dintre etaje, Messilim s-a oprit, animat de o energie arzătoare, și m-a prins de încheietura mâinii.

— Curând totul se va schimba. Nimrod va construi un turn. Din înaltul lui voi cunoaște mai bine cerul.

— Am văzut macheta. Optsprezece etaje.

— Optsprezece etaje? a exclamat.

— Da. De trei ori șase.

S-a revoltat:

— Nicidecum! Turnul va avea treizeci și șase de etaje.

— Dar Gungunum mi-a destăinuit că vor fi optsprezece, și asta i se părea deja dificil…

— Tâmpitul de Gungunum nu explorează cerul, se uită numai în jos, la picioare. Dacă el are mâinile în lut, eu am ochii ațintiți spre azur. Noul turn va depăși optsprezece niveluri, se va înălța până la treizeci și șase. Zeii mi-au arătat-o, iar eu i-am transmis lui Nimrod.

A suspinat și și-a șters fruntea ca și cum acest gest l-ar fi eliberat de geamănul său.

— Să coborâm împreună, băiete, altfel santinelele te vor suspecta. Vom pretinde că mă însoțești pe post de asistent.

Aproape ajunși jos, m-a oprit.

— De altfel, ai putea chiar să-mi devii asistent…

— De ce nu? am murmurat coborând pleoapele.

Până atunci inexpresiv, Messilim mi-a surâs, a coborât ultimele trepte și mi-a făcut semn de la revedere.

— Turnul cel nou, Naram-Sin. Vom studia din noul turn: va fi poarta spre cer.