Pe urmele lui Tudor Vladimirescu și ale revoluției grecești de la 1821. Un pandur din Gorj în fruntea Țării Românești FRAGMENT
0Tudor Dinu a refăcut pas cu pas itinerariile străbătute deopotrivă de Tudor cu pandurii săi, de Alexandru Ipsilanti cu mavroforii, dar și de alte grupuri de revoluționari greci, cercetând și fotografiind mai bine de 80 de locuri prin care au trecut aceștia și căutând să identific peste tot în teren urme ale celor petrecute acum două veacuri.
Recent apărută la Editura Humanitas, cartea „Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești“, realizată minuțios de Tudor Dinu, va avea lansarea joi, 6 octombrie, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, cu participarea E.S. Sofia Grammata, ambasadorul Republicii Elene în România, Tudor Dinu, istoricul Georgeta Filitti și Radu Garmacea, redactor-șef al Editurii Humanitas. Citiți mai multe pe humanitas.ro
În manualele noastre de istorie, Eteria și Revoluția Greacă începută în Principate apar doar ca o simplă paranteză la mișcarea lui Tudor Vladimirescu. Iar aceasta din urmă, la rândul ei, este tratată mai degrabă prolix și confuz, deși, în mod paradoxal, figura celui care s-a visat domn al Țării Românești stă la loc de cinste în panteonul istoric național. Evenimentele anului 1821 sunt, astfel, unul dintre episoadele prea puțin cunoscute de pasionații de istorie de la noi, în pofida consecințelor pe care le au până azi: ele reprezintă mișcarea tectonică ce a pus spațiul românesc pe orbita modernității – momentul auroral al evoluției noastre europene.
Tudor Dinu, bine-cunoscut prin explorările sale monografice în lumea fanariotă, a cercetat exhaustiv izvoarele istorice, atât românești, cât și grecești – majoritatea, inaccesibile istoricilor de la noi –, precum și sursele în alte limbi, și a trecut prin toate locurile care au fost martorele intrigilor, luptelor și masacrelor acelui an cumplit. A reușit astfel să contureze, la aniversarea a două veacuri de la mișcările revoluționare, o imagine unitară și credibilă, neviciată de agende naționaliste sau partizanate ideologice. Insurecția pandurului gorjean capătă acum un sens istoric, ca secvență a luptei de eliberare a grecilor și, într-o perspectivă mai largă, a popoarelor creștine din Balcani. Aducându-ne în fața ochilor, ca într-un vast platou cinematografic, sute de personaje și de întâmplări, Tudor Dinu recompune pentru prima dată epopeea eteristă, în care se împletesc tragicomicul, sordidul și cel mai autentic eroism.
Două veacuri de la Revoluția greacă
La aniversarea a 200 de ani de la începutul revoluției Elene, celebrată cu fast în 2021, nu exista încă nici o cercetare de tip monografic dedicată desfășurării mișcării de eliberare a grecilor pe teritoriul Principatelor Române. În spațiul elen, această stare de fapt ar trebui mai degrabă pusă pe seama inaccesibilității foarte numeroaselor surse primare redactate în compozita limbă română de la începutul veacului al XIX‑lea. În schimb, în țara noastră lipsa de interes pentru temă ar putea fi explicată prin antipatia față de eteriști, vinovați în fața istoriei de asasinarea lui Tudor Vladimirescu, figură cu statut de erou național pentru noi, românii. Această implicare emoțională a majorității istoricilor noștri a determinat, mai ales în epocile de exaltare a figurii lui Tudor, condamnarea fără discernământ a tuturor acțiunilor revoluționarilor eleni, asupra cărora doar prea puțini cercetători români au căutat să arunce o lumină cât de cât obiectivă. Pe de altă parte, printr‑o părtinire vădită păcătuiesc și multe dintre lucrările istoricilor greci, care recurg la o adevărată echilibristică pentru a justifica uciderea lui Tudor, privită drept pedeapsa binemeritată, perfect legală, a unui trădător dovedit.
Pentru români, ca și pentru eleni, acest preambul al Revoluției Grecești desfășurat pe teritoriul Moldovei și al Țării Românești marchează o ruptură istorică de o importanță fundamentală, care a deschis, în ceea ce ne privește, calea domniilor pământene și mai apoi, în decurs de numai o generație, a înscrierii Principatelor pe orbita europeană și a nașterii României ca stat modern. Cu atât mai neproductivă este abordarea părtinitoare și superficială a istoriografiei românești cu privier la Eterie cu cât, la drept vorbind, insurecția lui Tudor Vladimirescu, privită, în mod convențional – și pe bună dreptate –, ca moment auroral al modernității noastre, nu este până la urmă decât un episod, o ramificație a mișcării de eliberare a grecilor, așa cum vom vedea în paginile de față, urmărind îndeaproape logica evenimentelor.
În monografia de față am încercat să completez acest gol în cunoașterea trecutului nostrum balcanic comun, ieșind din șabloanele istoriografiei puse în slujba unor cauze naționale. Am căutat să abordez complicatele evoluții din epocă din perspectiva fiecăreia dintre părțile implicate, explicând interesele divergente ale acestora și, în consecință, conflictele dintre ele, fără a emite judecăți de valoare și fără a împărți personajele istoriei în bune și rele. Pentru aceasta, am adunat, am examinat și am confruntat sursele scrise emanând de la reprezentanții tuturor părților implicate în evenimente, inclusiv din imperiile otoman, rus și habsburgic, în limbile în care au fost redactate acestea (română, greacă, turcă, rusă, germană, franceză etc.). Unele – destule – dintre aceste izvoare nu au fost până acum nici cunoscute, nici exploatate de istoriografia noastră și, respectiv, de cea elenă. În plus, am întreprins cercetări în muzee, mănăstiri, colecții particulare, deopotrivă din România și Grecia, căutând nu doar documente, ci și obiecte personale aparținând participanților la evenimente. Și, în fine, am refăcut pas cu pas itinerariile străbătute deopotrivă de Tudor cu pandurii săi, de Alexandru Ipsilanti cu mavroforii, dar și de alte grupuri de revoluționari greci, cercetând și fotografiind mai bine de 80 de locuri prin care au trecut aceștia și căutând să identific peste tot în teren urme ale celor petrecute acum două veacuri.
Capitolul 4 Un pandur din Gorj în fruntea Țării Românești
Alesul Eteriei pentru a‑i răscula pe valahi înregistrase între timp progrese spectaculoase. Născut într‑o familie de moșneni din Gorj, slugerul Tudor era pe atunci un bărbat de vreo 40 de ani, „de statură mai nalt decât de mijloc, talia bine proporționată, fața blondă“, „obrazul mai mult rotund decât oval, nici prea durduliu, nici slab“, cu „ochi de culoare închisă“ și „o mică excrescență în dreptul nării stângi“. Câtă vreme fusese un simplu vătaf prin Oltenia, purta „haine lungi, boierești, ișlic, beniș, nicicum luxos, ba cam ponosite“, dar acum, că devenise „un Cromwell al țării noastre“ sau poate, mai degrabă, „un nou Masaniello“, adoptase un port pe măsura ambițiilor sale: „căciulă de gelep cu fundul de postav alb – culoare rezervată exclusiv domnului și familiei sale –, poturi, iminei cu colțuni, un ilic gezaerli, gheba scurtă și alta deasupra mai lungă, selah, pistoale în brâu și o pală turcească atârnată în bandulieră“. Originea socială modestă nu îi îngăduise să urmeze studii propriu‑zise („nu primise nici un fel de educație“ „om din popor și fără de nici o învățătură“; „era cam din topor și necultivat“), ci doar să învețe scrisul și cititul și ceva carte grecească în casa boierului Ion Glogoveanu din Craiova. Compensa însă acest neajuns printr‑o „inteligență naturală“, grație căreia prinsese din zbor acele noțiuni din domeniul administrativ, juridic sau al afacerilor care să‑i permită să facă o carieră în condițiile vitrege din epocă. Era stăpânit de o „ambiție extremă“, ce îl mâna să încerce totul pentru a‑și depăși condiția materială și socială. Începând modest, ca administrator al unor moșii și afaceri ale Glogovenilor, Tudor a reușit să strângă curând capitalul necesar pentru a desfășura operațiuni comerciale pe cont propriu cu cereale, vite și pește. Iar cu ajutorul câștigului obținut în acest fel a reușit să cumpere vătășia plasei Cloșani (decembrie 1806–1811; 1813–1815, 1820) din Mehedinți și, ulterior, a Muntelui din același județ (1820) și Câinenilor din Argeș19 (1819), extrem de lucrative în condițiile practicilor polițienești neortodoxe din epocă. Și, desigur, strălucita carieră de comandant de panduri din timpul Războiului Ruso–Turc din 1806–1812 nu i‑a adus doar gloria militară și protecția rusească, ci și venituri considerabile din jaf. A ajuns astfel ca, la sfârșitul războiului, să acumuleze o avere de invidiat, cuprinzând, printre altele, moșii, vii, terenuri, case, mori, în diverse locuri din Mehedinți și Gorj (Cerneți, Severin, Cloșani, Dălboca, Pleșuva, Poiana Hoțească, Govora). Nu s‑a mulțumit însă cu atât; în paralel cu slujba în trupele și administrația locală și cu afacerile (inclusiv arendășia și cârciumăritul), a căutat să se amestece și în politica mare a țării, scop greu de atins pentru un român cu origini umile și fără vaste proprietăți funciare. Totuși, mulțumită sprijinului rușilor, în perioada ocupației din 1806–1812 a ajuns pentru scurtă vreme mare sluger (ante 1808). Cum perseverența pare a fi fost una dintre calitățile sale de căpătâi, nu s‑a dat bătut nici după revenirea la putere a fanarioților în 1812, ci a căutat să cultive nu doar relațiile cu consulatul țarist, al cărui protejat devenise („slugerul Tudor Vladimirescu, creatură rusească“), ci și cu unii mari boieri, precum, în afara Glogovenilor, Constantin Samurcaș, pe care s‑a arătat dispus să‑i servească necondiționat („fiind […] în slujba dumisale și om al casei de aproape“).
La reprezentanța diplomatică rusă Tudor a intrat în contact cu propaganda eliberării ortodocșilor de sub dominația otomană, devenită acum mult mai credibilă odată cu smulgerea Basarabiei dintre teritoriile sultanului, în 1812. Căci, pe atunci, cel puțin la București nu era încă limpede că fusese vorba de o anexare de natură să diminueze considerabil drepturile românilor în comparație cu cele deținute în ordinea politică otomană, iar pe termen lung să ducă la rusificarea completă a provinciei. Ca atare, mai ales dacă avea să contribuie în mod decisiv la așteptata schimbare de stăpân din Valahia, olteanul putea spera să obțină o poziție politică înaltă în noul regim. Iar nădejdea sa era întărită și de eteriștii care, pentru a‑l atrage trup și suflet de partea lor, îi promiteau, după cum ne asigură postelnicul Moldovei, Iacovache Rizo, că aveau „să îl facă să se așeze pe tronul lui Decebal“. Prin urmare, slugerul a acceptat, așa cum am văzut, cererea lor de a‑și mobiliza vechii camarazi de arme și de a‑și răscula compatrioții. Mai ales că pe 15 ianuarie 1821 a primit, la cerere, și un act în acest sens semnat de trei dintre cei mai de seamă boieri ai țării (Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghika și Barbu Văcărescu), care îl însărcinau „să rădice norodul cu arme“, angajându‑se prin jurământ solemn „pe numele marelui și unuia adevărat Dumnezeu“ să-i ofere tot sprijinul lor „cu mijloacele folositoare și cuviincioase“ „spre obștescul folos“ în primul rând al „neamului creștinesc“ – sau, altfel spus, al grecilor, bulgarilor, sârbilor, albanezilor etc. – și abia apoi al „patriei“. Nici veliții boieri, nici eteriștii nu își imaginau însă că „prostul și grosul pandur Tudor“ nu avea de gând să se mulțumească cu statutul de simplă unealtă în mâinile lor („să urmezi precum ești povățuit“; Iordache Olimpiotul „i‑a trasat un plan de operații preliminare pentru a răscula Valahia“) și, în consecință, nu avea să le îndeplinească ordinele decât în măsura în care acestea serveau și intereselor lui.
Până una‑alta însă, cum pe la mijlocul lui ianuarie între cele trei părți domnea deplina armonie, după o ultimă vizită la consulatul rusesc Tudor a plecat în mare taină înspre Oltenia, în noaptea de 18 spre 19 ale lunii, în tovărășia a doar câteva zeci de oșteni. Cum misiunea sa fusese pregătită cu luare aminte din timp, s‑a putut deplasa cu o viteză remarcabilă pe ruta București – Pitești – Budești – Ocnele Mari – Brădiceni– Târgu Jiu, unde l‑a arestat pe ispravnicul Dinică Oteteleșanu, obligându‑l să pună la dispoziția răsculaților cantități considerabile de alimente, pentru a ajunge în cele din urmă la mănăstirea Tismana. În apropierea ei, pe câmpia de la Padeș, Tudor a dat pe 23 ianuarie citire proclamației sale revoluționare prin care îndemna „tot norodul omenesc din București și din celelalte orașe și sate ale Țării Rumânești“, „veri de ce neam“, să ia în mâini arme sau măcar „furci de fier“ și lănci și să i se alăture, constituind o „mare Adunare“ „orânduită pentru binele și folosul a toată țara“ în scopul „pierderii căpeteniilor rele“, atât „bisăricești, cât și politicești“, vinovate de a‑I fi ținut pe locuitori în robie și a le fi „supt sângele“. Firește acești „tirani“ urmau să‑și piardă nu doar viața, ci și „averile rău agonisite“, ce se cuvenea „să să jărtfească“ „pentru folosul de obște“, în vreme ce bunurile boierilor „făgăduiți“, ori ale oricui altcuiva, „neguțător, oroșan sau țăran“, nu trebuiau atinse nici „măcar de un grăunți“. Notabil este faptul că, dincolo de satisfacția de a lua parte la linșarea unora dintre fruntașii țării, Tudor avea grijă să nu le promită oropsiților sorții absolut nici o măsură concretă pentru îmbunătățirea vieții lor. Poate tocmai pentru că scopul mișcării sale nu era neapărat social, așa cum lasă să se înțeleagă proclamația de la Padeș. Lipsește, de asemenea, orice referință la eliberarea de sub stăpânirea otomană. Ba chiar sultanul este prezentat nu doar drept un părinte binevoitor dornic ca supușii săi să ducă o viață îmbelșugată („prea puternicul nostru împărat voiește ca noi […] să trăim bine“), ci chiar ca „veichilul lui Dumnezău“ pe pământ. Căci Tudor înțelegea foarte bine că pe valahii de rând nu-I deranja atât stăpânirea otomană, cât împilarea din partea boierilor și a perceptorilor de impozite. Prin urmare, în chiar aceeași zi de 23 ianuarie, a expediat la Poartă un arz de protest împotriva abuzurilor săvârșite deopotrivă de „pământenii boieri“ și de cei „du pe vremuri trimișii domni și otcârmuitori acestui norod de Dumnezeu păzit“, în care solicita trimiterea în Valahia a unui „om împărătesc – nu de legea noastră – ca să cerceteză și să vază jalneca stare a țării și să ni se facă îndreptare și orânduială, ca să lipsască jafurile“. Este fără îndoială o dovadă că Tudor acționa deja complet autonom față de eteriști, interesați doar de dezrobirea de sub turci.
(…)
Știind că Divanul de la București nu-i era în esență ostil, Tudor a găsit cu cale să‑i adreseze doar niște cereri revoluționare moderate, căutând totodată să nu dezamăgească poporul flămând căruia îi dăduse atâtea speranțe. Astfel, el nu pretindea abolirea privilegiilor boierimii, după cum am văzut că se gândise Alexandru Ipsilanti, ori anularea tuturor dărilor, așa cum se zvonea, ci doar desființarea a două dintre cele șase dăjdii aflate în plată în vremea lui Caragea vodă, precum și revenirea oieritului, dijmăritului și vinăriciului la nivelul din 1818. Solicita în schimb abrogarea împovărătoarelor vămi comerciale interne și reducerea câștigului obținut de brutari, casapi și băcani din vânzarea pâinii, a cărnii și a celorlalte alimente, astfel încât și sărăcimea să aibă acces neîngrădit la produsele de bază. Pentru a‑i satisface pe panduri, de devotamentul cărora avea să depindă succesul întreprinderii sale, cerea desființarea trupelor spătăriei și înlocuirea lor cu „patru miie de ostași panduri cu căpeteniile lor și [doar] doao sute arnăuți, scutiți de toate dările“ și remunerați de mănăstiri. Nu pretindea însă revenirea domniilor pământene, așa cum generos avea să propună același Alexandru Ipsilanti, ci doar limitarea la patru a numărului de demnitari eleni pe care avea să îi aducă de la Stambul principele fanariot – firește, grecii stabiliți de mai multă vreme în țară puteau ocupa în continuare orice funcție în stat.
Se încarcă comentariile...
