"Olga sau întoarcerea la Ţibăneşti". Povestea Olgăi Racoviţă, într-o carte lansată la Humanitas Cişmigiu

Astă-seară, de la ora 19.00, la librăria Humanitas Cişmigiu, Henri de Grandmaison şi Editura Vremea lansează cartea „Olga sau întoarcerea la Ţibăneşti”, un roman inspirat din viaţa Olgăi Racoviţă. La evenimentul dedicat lansării cărţii vor vorbi arhitectul Serban Sturza, Ruxandra Racoviţă si arhitectul Alexandru Beldiman.

"Olga sau întoarcerea la Ţibăneşti" este o carte de ficţiune, inspirată parţial din amintirile Olgăi Racoviţă, amintiri povestite scriitorului francez Henri de Grandmaison. Cartea a apărut cu ani în urmă în Franţa, iar acum este tradusă în limba română şi publicată la Editura Vremea.

Acţiunea romanului "Olga sau întoarcerea de la Ţibăneşti" se petrece în contextul istoric al trecerii violente de la luminoasa epocă interbelică la "epoca de aur", aşa cum a fost această trecere resimţită de familiile aristocrate ale României. Decăderea financiară şi socială nu a atras şi decăderea morală a românilor de familie bună. Pe unii greutăţile i-au doborât prin depresie, pe alţii i-au făcut mai puternici, nişte supravieţuitori. În ciuda suferinţelor pe care personajele trebuie să le experimenteze în această carte, există un final fericit ce restabileşte dreptatea - căderea comunismului şi recuperarea averii abuziv răpite de stat.

Olga sau întoarcerea la Ţibăneşti
Text de Henri de Grandmaison
Prefaţă

Paginile de faţă nu reprezintă biografia Olgăi Racoviţă, chiar dacă titlul cărţii anunţă o poveste inspirată în mare parte din viaţa acestei femei, o mare doamnă româncă. Olga este mama extraordinarei dansatoare Ruxandra, o prietenă a familiei noastre. În timpul vizitelor la noi, Olga mi-a făcut dezvăluiri ample. Mi-a povestit numeroase momente ale existenţei ei în perioada comunistă. Am luat note pe parcursul acestor convorbiri, în ideea de a scrie un text, note pe care apoi le-am pus deoparte într-un sertar. Până în ziua când Ruxandra ne-a invitat pe mine şi pe soţia mea, pe urmele mamei ei, într-un fel de pelerinaj încheiat  la Cimitirul Bellu, din Bucureşti, la mormântul Olgăi şi al soţului ei, Nicky. La ultima întâlnire cu Olga noi nu reuşisem să mai ajungem, iar ea a părăsit prea repede pământul românesc.

Acolo, în faţa cavoului în care odihnea alături de soţul său, marea ei iubire, mi-am promis mie însumi să scriu despre viaţa ei, cu scopul de a-i aduce un omagiu şi totodată pentru a nu lăsa să se stingă odată cu ea amintirea anilor unei lupte de zi cu zi, tăcute, dar pline de curaj. Luptă pe care au avut-o de dus atât de mulţi români.
Aveam însă nevoie şi de alte materiale pe lângă notiţele mele, pentru a-mi plasa povestea într-o epocă despre care Olga nu-mi spusese totul. Am hotărât deci să dau paginilor mele forma unui roman, reconstituind scenele evocate de ea, recreând locurile, adăugând evenimente trăite în acea perioadă de alţi români, cu grija ca aspectele unei ficţiuni veridice să se adauge realităţii pentru ca aceasta să devină şi mai adevărată şi pentru a reconstitui un univers mai intens şi, sper eu, de o mare justeţe. Am ales-o doar pe Olga ca personaj principal al paginilor, care nu redau istoria întregii sale familii. Am evocat totuşi câteva figuri despre care ea îmi vorbea adeseori, printre care bunica ei Sevastia, căreia am vrut, la sfârşitul povestirii mele, să-i aduc un omagiu imaginar. (Text de Henri de Grandmaison)

FRAGMENT

Într-o zi, Olga stă la o coadă în faţa unei prăvălii unde se vinde zahăr şi află că nu se distribuie decât un kilogram de persoană. În spatele ei stă o femeie cu doi băieţi. „Puteţi să-mi împrumutaţi o clipă copiii? Nu vă fie teamă, vi-i dau imediat înapoi.” Femeia este de acord şi-n felul acesta, Olga pleacă acasă cu trei kilograme de zahăr.
Nu i se pare niciodată că s-ar înjosi. Consideră că pentru a te hrăni trebuie să faci orice. Singurul lucru pe care nu l-a putut face a fost să vândă flori, cot la cot cu florăresele ţigănci.

Asta n-a putut-o face, considerând că ar fi fost o capitulare. Datorită eforturilor ei, frigiderul din casă este totdeauna plin, copiilor şi oaspeţilor nu le lipseşte niciodată nimic. Prietenii o numesc Tanti Olga. Îşi pregătesc meniurile cu mijloacele din dotare, desigur, ulei nerafinat, cafea din boabe de năut, brânză amestecată cu amidon. Şi foarte multă tocană!
Şi pe urmă se distrează imaginându-şi adevărate dejunuri, inventează reţete care abundă în ciocolată şi creme, platouri cu somon sau brânzeturi, banane flambate în rom, şi la sfârşitul
mesei, o cafea adevărată!

În noua lui şcoală democrat-populară, Vasile trebuie să se aboneze la revista Cutezătorii, fiindcă este pionier. Este îndemnat să-şi admire strămoşii, pe daci, oameni de o vitejie exemplară în viziunea comunistă asupra istoriei. Vasile află la cursuri cât sunt de prost hrăniţi copiii din ţările capitaliste şi
cum sunt împiedicaţi să meargă la şcoală. Este îndemnat să-şi manifeste entuziasmul patriotic, să fie curajos, să-şi mobilizeze toate forţele pentru a deveni „un om nou”.

Şi, de fapt, ce este acela un „om nou”? Vasile are de răspuns la această întrebare. Acasă, aplecaţi, el şi mama lui, deasupra caietului de teme, şi-l închipuie pe exemplarul acesta extraordinar, comunistul, încercat încă din timpurile ilegalităţii, care organiza împreună cu tovarăşii lui sabotaje, lansa fără şovăire poporului chemări la lupta pentru cauza lui măreaţă, demasca burghezia putredă, iar azi munceşte fără încetare pentru
a fi mereu primul în întrecerea socialistă pentru îndeplinirea planului. Pe Olga o distrează grozav jocul ăsta înţesat de superlative.

Satisfacţia grandilocventă a regimului se afişează pretutindeni, totul este glorios! Cu excepţia campaniilor de epurare care se succed în ritm alert. Oamenii sunt alungaţi din casele sau gospodăriile lor, sunt deposedaţi de averi, aruncaţi în închisoare, deportaţi. Munca forţată în lagăre se efectuează cu aceşti nefericiţi. Ca de exemplu, în coloniile de muncă de pe toată lungimea Canalului Dunăre-Marea Neagră, al cărui
scop este să scurteze pe calea apei drumul de la fluviu la mare, Constantin şi Ştefan, băieţii prietenei ei, Maria, au fost oare trimişi acolo? Locul este numit Canalul Morţii. Munca a terasament, în căldurile verii, este extenuantă. Sau, şi mai cumplit, or fi oare încarceraţi la Gherla, sau la Sighet, sau la Aiud, acolo unde deţinuţii sunt bătuţi crunt şi ţinuţi într-o izolare completă? Sau şi mai rău, or fi fost oare duşi la Piteşti,
unde s-a introdus un regim de reeducare prin tortură, menit să-i transforme pe tinerii adversari ai regimului în militanţi convinşi ai partidului comunist şi totodată, a-i constrânge să devină din victime, călăi. Este oare de crezut că în noaptea de Înviere, la Piteşti, deţinuţii au fost obligaţi să se împărtăşească
cu propriile lor excremente?
Şi dispariţia tragică a unei prietene, secretară la ambasada americană. Securitatea a venit să-i pună în faţă documentul unui târg cumplit: sau acceptă să furnizeze informaţii asupra funcţionarilor din ambasada unde lucrează, sau fiul şi soţul ei deja închişi vor fi trimişi în Siberia. Femeia, curajoasă, pusă în
faţa acestei alegeri imposibile, a optat pentru sinucidere.

Informaţiile sunt rare, zvonurile şoptite de teama denunţurilor. Oamenii se tem de urechea indiscretă a vreunui agent al Securităţii. Uneori, pe o bancă izolată dintr-un parc, o cunoştinţă îi povesteşte Olgăi despre suferinţe, torturi, umilinţe. Toate acestea vin dintr-o lume îndepărtată, din noapte şi din ceaţă, cuvinte murmurate printre ronduri de flori şi ciripit de vrăbii.

Sfidând toate primejdiile, Tante Dud se încăpăţânează să rămână la Ţibăneşti, în camera ei de la primul etaj. Ea continuă să locuiască aici, deşi parterul casei a fost ocupat mai întâi de o şcoală, apoi de funcţionarii cooperativei agricole. Din salon şi din sufragerie au dispărut mobilierul şi restul obiectelor, jefuite în parte de sovietici şi mult mai mult de localnici. Într-o bună zi, Olga a aflat că oamenii Securităţii au năvălit într-o singură noapte în mii de case naţionalizate şi i-au pus pe fugă pe ultimii proprietari care mai locuiau în ele. Tante Dud, trezită din somn, a trebuit să-şi părăsească odaia, să coboare scările
în cămaşă de noapte şi să stea afară, în frig, până în zori.

O femeie fără apărare, blândă şi zâmbitoare, care nu făcuse niciodată vreun rău aproapelui ei. Acceptase coabitarea fără să se plângă, ocupa o singură cameră, cea în care dormea, îşi pregătea
hrana şi-şi petrecea zilele singură cu durerea ei. Îngheţată de frig, dimineaţa a găsit-o un ţăran care a luat-o în căruţă şi a dus-o până la Roman, unde a întâlnit-o Paul Vaserman, un „house judi”, cum era numit, un negustor evreu polonez cu barbă roşie. Vara şi toamna venea la Călineşti cu o echipă de
muncitori cu ziua, ca să semene, să taie lemne, să culeagă via.

Vaserman i-a spus: „Am fost întotdeauna primit bine în casa dumneavoastră, fiţi binevenită la mine. De altfel…” a ezitat o clipă înainte de a adăuga: „La Iaşi, în 1944, când au venit ruşii, soţul dumneavoastră, vreau să spun farmacistul, a salvat trei evrei, ştiu asta. Acum e rândul meu.” A invitat-o în casa lui, după ce i-a pus pe umeri o manta largă de pădurar.

La auzul veştii, pe Olga o trec fiorii. Cum au putut s-o chinuie astfel pe Tante Dud? O vede înaintea ochilor, blândă şi discretă în salonul de la Ţibăneşti, alături de Sevastia, în mijlocul
familiei. Olga era pe atunci o fetiţă, regina casei, centrul preocupării lor, atât a bunicii, cât şi a lui Tante Dud. Împreună cu ele două, Olga făcea pe atunci plimbări prin parc, sau cu careta cu patru roţi numită bihuncă, trasă de un cal. Cât era de fericită când, primăvara, Sevastia şi Tante Dud o luau la plimbare prin pădure. Şi de ziua ei, când Vaserman şi tăietorii de lemne veneau să-i aducă bucheţele de lăcrămioare şi să
mănânce o prăjitură.

Sevastia este şi ea alungată din casa de la Bucureşti. Este mutată, cu puţinele bunuri pe care le mai deţine, într-o casă unde locuiesc mai multe familii. I s-a repartizat, într-un pod în care locuiesc deja două femei, un colţ lipit de perete, unde-şi pune salteaua, iar vecinele ei agaţă de tavan o perdea pentru a o izola un pic. Olga vine s-o vadă în cuşca asta. O găseşte pe bunică-sa zdrobită, repetând una şi aceeaşi întrebare: „Au
plecat ruşii? Spune-mi dacă mai sunt aici ruşii.” „Nu, au plecat”, răspunde Olga. „Şi comuniştii?” i se adresează Olgăi în franceză, iar Olga o imploră să vorbească mai încet, fiindcă e o limbă străină. I s-a povestit că o femeie care a fost surprinsă vorbind germana în tramvai a fost dusă la miliţie şi interogată.
 

Olga încearcă să evite să răspundă la întrebările neliniştite ale bunicii, ca să n-o întristeze şi mai tare, îi povesteşte despre Nicky şi despre munca ei, despre copii. Sevastia nu se mai poate mişca şi Olga o plimbă în căruciorul rulant. Într-o zi, trecând pe lângă Palatul Regal, bunica ei îi şopteşte că a dormit de mai multe ori aici împreună cu soţul ei. „Era mult mai
confortabil”. Râd amândouă.

Sevastia a murit aşa cum a trăit: ca o prinţesă. Cei pe care i-a iubit şi care au iubit-o s-au adunat în jurul ei în mansarda unde-şi ducea viaţa – le-a putut zâmbi fiecăruia dintre ei, i-a sărutat pe Vasile şi pe micuţa Iulia, i-a strâns cu putere mâinile lui Nicky în mâinile ei deja reci şi a cuprins-o cu braţele lungi
şi subţiri pe Olga, căreia i-a şoptit: „Nu ştiu dacă ruşii au plecat, dar sunt mulţumită că eu plec, scumpa mea.” Şi s-a întors cu faţa la perete ca să-şi dea sufletul fără nici un suspin. (Copyright Editura Vremea)