La bine şi la rău, dar nu întotdeauna: o istorie a divorţului

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În Statele Unite ale Americii, probabilitatea ca o căsătorie să dureze 20 de ani a scăzut la 50%. Procentajul este mai mare doar în alte două state: Maldive şi Belarus. Peste tot în lume, cifrele arată o creştere semnificativă a ratei divorţurilor în secolele XX-XXI. Care sunt efectele sociale ale acestei schimbări?

Studiile arată că în cele mai multe cazuri femeile sunt cele care poară povara socială şi economică a divorţului: o femeie divorţată, mamă a unui copil, are şanse mult mai mari să ajungă în sărăcie. De ce s-a ajuns aici când, de fapt, divorţul a apărut în societate ca instrument pentru eliberarea femeii?

Cazul Boleyn, un precedent periculos?

Cel mai cunoscut caz de divorţ din toate timpurile rămâne cel dintre Henric al VIII-lea şi Papa Clement al VII-lea. Lupta a început în 1527, când regele Angliei a încercat să-l forţeze pe Papă să-i anuleze căsătoria cu Catherine de Aragon, care nu reuşise să-i ofere un moştenitor. Hotărât să se căsătorească din nou – cu mai tânăra Anne Boleyn, Henric al VIII-lea a sfârşit prin a rupe legăturile cu Biserica Catolică în 1522, când s-a autoproclat şeful unei noi biserici: Biserica Angliei. A apărut astfel prima fisură într-un stil de viaţă care dura de mai bine de 1000 de ani, iar ca urmare a deciziei unilaterale ale regelui societatea engleză a trecut prin foarte multe transformări.

Cea de-a doua căsătorie a lui Henric al VIII-lea n-a durat mult: la doar trei ani după controversata căsătorie, Anne Boleyn a fost acuzată de trădare, adulter şi incest, şi a fost condamnată la moarte. Inamicii săi au acuzat-o că a distrus sfânta instituţie a căsătoriei, stabilind un precedent foarte periculos. Adevărul este însă altul: aşa-zisul precedent a dus doar la un singur divorţ, în anul 1552. Apoi termenul nici nu a mai fost folosit până în anul 1670. De fapt, chiar când ţările occidentale protestante începeau să accepte ideea că pot exista motive veritabile pentru a pune capăt unei căsnicii, Anglia a făcut un pas înapoi. Noua biserică a lui Henric al VIII-lea s-a pronunţat clar împotriva divorţului, indiferent de circumstanţe, şi a instituit restricţii mult mai dure în privinţa anulărilor. Spre exemplu, regula potrivit căreia o căsătorie putea fi anulată dacă se dovedea că soţii erau rude (verişori chiar şi îndepărtaţi) a fost desfiinţată.

Divorţ decis în Parlament

Biserica Angliei se opunea atât de tare divorţului încât singura modalitate de a-l obţine era printr-un act al Parlamentului, deci o lege votată de ambele camere. Puţini erau însă cei care aveau mijloacele de a obţine un astfel de act – sau erau măcar dispuşi să-şi expună problemele personale presei, publicului şi celor câteva sute de parlamentari. Când într-un final o lege a divorţului a fost adoptată în Anglia – în 1857, numărul total de divorţuri din istoria ţării era de 324.

Din aceste 324 de cazuri de divorţ, doar patru fuseseră iniţiate de femei. Dacă un bărbat putea obţine divorţul printr-o dovadă de adulter, unei femei îi era de zece ori mai dificil: ea trebuia să probeze nu doar adulterul, ci şi circumstanţe agravante serioase. De-a lungul anilor, femeile care încercau să divorţeze au descoperit că nici măcar violul, părăsirea căminului şi problemele financiare nu erau luate în seamă. Şi atunci, ce motiv era suficient de puternic încât să-i permită unei femei să divorţeze? S-a aflat abia în 1801, când o femeie pe nume Jane Addison a obţinut divorţul după ce a demonstrat că soţul ei a înşelat-o cu propria soră chiar în căminul propriu.

Citiţi continuarea articolului pe www.historia.ro

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite