Exclusiv Jean-Louis Courriol, profesor și traducător: „Liviu Rebreanu este un monument al literaturii române“
0După ce a descoperit limba română în urmă cu mai bine de jumătate de secol și a transformat-o în carieră, Jean-Louis Courriol a început să traducă în franceză capodoperele literaturii române, îndrăgind cu precădere scrierile lui Liviu Rebreanu.
Considerat cel mai bun traducător în franceză al operelor lui Mihai Eminescu și Liviu Rebreanu, profesorul Jean-Louis Courriol (76 de ani) este extrem de atașat de România și de literatura română, pe care a promovat-o foarte mult în Franța și în Elveția prin traducerile sale de excepție.
Prezent la cea mai recentă ediție a Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, francezul Jean-Louis Courriol a povestit, pentru „Weekend Adevărul“, cum s-a născut pasiunea sa pentru literatura română, dar și cum a așteptat cinci ani până să îi fie aprobată de autoritățile comuniste căsătoria sa cu traducătoarea română de care se îndrăgostise și care îi este parteneră de viață de peste cinci decenii.
„Weekend Adevărul“: Când ați descoperit pentru prima oară limba română?
Jean-Louis Courriol: Acum peste 50 de ani. Am aflat de la unul dintre profesorii mei din Franța că exista o țară în estul Europei unde se stabiliseră numeroși romani în secolul al II-lea și că limba română își are originea în latină. Am învățat 15 ani latina și greaca pentru a deveni ulterior profesor de limbi clasice. La un moment dat, în 1972, am făcut o călătorie în România cu mai mulți colegi de facultate. Am petrecut atunci mai multe zile în România. După ce am ajuns, ne-am spus: „În sfârșit, o țară latină“. Am fost cazați la București, iar acolo mi-am cunoscut viitoarea soție. Am început să corespondez cu ea după ce m-am întors în Franța. Mi-am cumpărat manualul de română al lui Boris Cazacu (n.e. – lingvist și filolog român, membru corespondent al Academiei Române). După ce am început să studiez acest manual, mi-am spus: „Româna este latina modernă“. Acesta este conceptul meu despre limba română, concept cu care, bineînțeles, nu toată lumea este de acord. În orice caz, limba română este cea mai apropiată de limba latină.
Iar cu literatura română când ați făcut cunoștință?
Prin Florica, viitoarea mea soție, am descoperit literatura română. Am început să traduc pentru mine și m-am întors în România. Ne-am hotărât să ne căsătorim, ceea ce în acele vremuri era o problemă – am așteptat în total cinci ani. Norocul meu a fost că m-au primit la Iași să predau franceza la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“. Și am început să și traduc în mod constant. Iașiul este un oraș francofil și francofon, iar asta m-a ajutat mult. Am predat limba franceză prin literatură. După Iași, am fost doi ani la Craiova. Apoi, mi s-a propus să predau limba și literatura română la Universitatea din Lyon, lucru pe care l-am făcut timp de 34 de ani, din 1980 până în 2014 – am ieșit la pensie acum zece ani.
Cât timp v-a luat să învățați româna?
Am învățat româna în aproximativ trei ani.
Prima traducere, în capitala literaturii române
Camil Petrescu a fost primul scriitor român pe care l-ați tradus în franceză. Cum a fost această experiență?
Vă pot spune că a fost o experiență foarte interesantă. L-am tradus pe Camil Petrescu și în perioada în care am predat la Iași. Locuiam chiar lângă Piața Unirii, unde are loc anual FILIT. L-am tradus cu foarte mare plăcere, era primul mare scriitor român pe care îl descopeream. Apoi i-am descoperit pe Mihai Eminescu și Liviu Rebreanu. Sunt cel mai atașat de opera lui Liviu Rebreanu. Am publicat la un moment dat, în 1988, și varianta în franceză a volumului „La lilieci“, de Marin Sorescu, la o editură importantă din Franța.
Aveți un citat sau o frază preferată din limba română?
Sunt multe fraze din literatura română ce îmi plac. De asemenea, îmi plac mult versurile lui Mihai Eminescu, iar aici aș vrea să spun că poeziile sale sună foarte bine și în franceză.
Care a fost cea mai dificilă frază de tradus?
Nu pot să nominalizez una anume, e foarte greu de spus. Când traduci un roman, tensiunea este mult mai mare decât atunci când traduci o poezie, în opinia mea. Romanul are și el ritmul lui. Nu doar poezia este ritmată și rimată. Am tradus mai mult poezia clasică decât poezia modernă. Când ai o carte precum „Pădurea spînzuraților“, pe care am tradus-o în 2005, ai de-a face cu poezie de 300 de pagini. Pe când la Eminescu, în afară de „Luceafărul“, poeziile au o pagină. Dar dificultățile rămân. Bineînțeles că sunt dificultăți și în proză. Dacă vrei să respecți stilul, e cea mai mare dificultate ca traducător. Traducătorul este un personaj foarte periculos. De ce? Fiindcă el produce de fapt explozii nucleare, pentru că stilul este fondul și forma. Traducătorul trebuie să explodeze acest atom care este forma, ca în fisiunea nucleară, și să refacă și să reproducă stilul.
Rebreanu, excepționalul necunoscut
De ce sunteți atât de atașat de opera lui Liviu Rebreanu?
M-am atașat de opera lui Liviu Rebreanu încă de la primele pagini citite. Mi-au plăcut limbajul său modern și stilul său narativ. Am tradus aproximativ 80% din operele sale. Pentru mine, Liviu Rebreanu este un monument al literaturii române. Însă marea mea tristețe este că Liviu Rebreanu, un scriitor român excepțional, este prea puțin cunoscut în Franța. Nu am tradus „Jurnalul“, care este imens. După Revoluție, am tradus și romanul „Metropole“ în franceză, înainte ca volumul să fie republicat în română.
Din perspectiva traducătorului, care credeți că sunt capodoperele literaturii române?
Aș pune aici romanele lui Rebreanu și poezia lui Eminescu – el a deschis calea limbii literare moderne contemporane. Nu trebuie să-l uităm nici pe Camil Petrescu, prea puțin cunoscut. Romanul său de dragoste „Miss România“ este, de exemplu, extrem de puțin cunoscut.
Se încarcă comentariile...
