Exclusiv Pascal Bruckner: „Nu trebuie ca România să își piardă tinerii, trebuie să facă ceva pentru ca ei să fie tentați să rămână, asta e marea provocare”

0
Publicat:

Într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul”, scriitorul francez Pascal Bruckner a vorbit despre România de care e foarte atașat, vorbind totodată și despre faptul că trăim într-o societate dominată de frică, mereu aflată în umbra războaielor trecute, dar și viitoare.

Pascal Bruckner (dreapta), în dialog cu jurnalistul Denis Grigorescu
Pascal Bruckner (dreapta), în dialog cu jurnalistul Denis Grigorescu

Romancier, eseist şi filosof francez, Pascal Bruckner (76 de ani) a scris numeroase cărţi vândute în milioane de exemplare pe tot globul. Francezul a început să se remarce la mijlocul anilor ’70 în cercul noilor filosofi, alături de Bernard-Henri Levy. Printre altele, el este autorul romanelor „Luni de fiere“ (1981), adaptat pentru marele ecran de Roman Polanski, „Hoţii de frumuseţe“ (1997), pentru care a obținut Premiul Renaudot, „Căpcăunii anonimi“ (1998) şi „Iubirea faţă de aproapele“ (2005).

Pascal Bruckner, unul dintre cei mai vânduți și mai apreciați scriitori francezi ai ultimei jumătăți de secol, a fost unul dintre invitații speciali ai Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT) din toamnă. Acolo, în capitala Moldovei, el a acordat un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“ în care a vorbit despre război și pace, despre România anilor ’90 și România de acum, despre provocarea de a scrie teatru și provocarea de a-ți îndeplini un vis. De asemenea, el a vorbit și despre cea mai recentă carte de-ale sale, „Sufăr, deci exist. Portretul victimei ca erou“, a cărei traducere a fost publicată la Editura Trei.

Weekend Adevărul“: De ce a invadat cultura victimizării societățile noastre?

Pascal Bruckner: Pentru că se sprijină pe un soclu iudeo-creștin și are originea directă în figura lui Iisus, care a fost crucificat ca un sclav. Drept urmare, această imagine, această referință este foarte prezentă în cultura occidentală. Iar celelalte culturi utilizează cultura victimei pentru a comite crime sau a ne ataca.

În opinia dumneavoastră neofeminismul și antirasismul au făcut din omul alb responsabilul pentru toate relele lumii“. De unde această propensiune pentru Țapul emisar alb“?

Este o ideologie destul de veche originară din SUA, fondată pe antagonismul între afro-americani și protestanți. Această ideologie a venit mai târziu în Franța. În Statele Unite este pe cale să se estompeze, deoarece Kamala Harris a repudiat oficial această ideologie cu ocazia Convenției Democrate din august 2024. Această ideologie se bazează cumva și pe conceptul conform căruia tot ce e rău în lume e din cauza Occidentului, furtunile, încălzirea globală, sărăcia, bolile, pentru că este o poziție foarte comodă. Iar în cea mai recentă carte a mea, am un citat din Nietzsche: „Sufăr, deci cineva trebuie să fie cauza suferinței“. Și e adevărat în viața cotidiană, însă e și mai adevărat în viața publică. De exemplu, pentru un scriitor, când cartea lui se vinde bine, e datorită lui, iar când cartea merge prost, e vina editorului său (zâmbește).

Cu războiul în casă

Cum putem combate narcisismul nefericirii domestice?

Este foarte dificil, aproape imposibil. În viața cotidiană trebuie să încercăm să încetăm să ne tot plângem și să îi acuzăm pe ceilalți. Însă cu discuții, cu dialog, reușim pas cu pas să separăm ceea ce e adevărat de ceea ce e fals. Avem tendința de a acuza mereu pe cineva pentru propriile noastre nefericiri.

În volumul Sufăr, deci exist. Portretul victimei ca erou“ denunțați o cultură ce face apologia fricii și a fragilității. Care este motivul pentru care frica este foarte populară pentru actuala generație?

Această popularitate a fricii are mai multe surse, mai multe motive – mă refer aici la schimbările climatice, la războaie. Avem sentimentul că suntem dezarmați în ceea ce privește adversitățile ce apar și că nu o să reușim să le depășim. Generațiile noastre au fost crescute în ideea că pacea e eternă, dar pacea a durat 20 sau 30 de ani în Europa. Războaiele s-au întors. Iar frica domină pentru că nu există un plan de ansamblu pentru a da o linie de acțiune societăților noastre. Europa trăiește cu teama războiului.

Datoria de a spune adevărul

Care ar fi soluția pentru ca fericirea să nu fie uitată într-o lume în care concurența suferinței și a mizerabilismului a devenit norma?

Fericirea e ca apa: se infiltrează peste tot. Putem fi foarte fericiți și într-un moment de tristețe. Însă dacă suferința domină în discurs, e greu să găsești fericirea. Toate aceste forțe negative se acumulează pentru a încerca să facă oamenii nefericiți.

Cum putem să fortificăm această generație foarte sensibilă la cea mai mică contrarietate?

O putem fortifica prin educație, prin predarea istoriei, învățând tinerii din această generație cum s-au purtat bunicii și străbunicii lor. Nu trebuie să ascundem problemele. Trebuie să definim inamicul, problema, și apoi să stabilim mijloacele de combatere. Însă copiii nu trebuie mințiți, nici în ceea ce privește moartea, sexualitatea, nici în ceea ce privește restul. Suntem datori să spunem adevărul istoric copiilor noștri și tinerei generații.

Pascal Bruckner, unul dintre cei mai mari scriitori francezi FOTO AFP
Pascal Bruckner, unul dintre cei mai mari scriitori francezi FOTO AFP

Este iubirea o specie pe cale de dispariție?

Nu, deloc. Dragostea renaște cu fiecare persoană, e un sentiment foarte complex. Dragostea nu o să dispară vreodată, nici în mijlocul ruinelor. Dragostea are o putere de renaștere infinită. Și acesta e de fapt marele mesaj al creștinismului.

Casa primitoare a latinilor

Ați venit pentru prima oară în România la începutul anului 1990. Care este imaginea cea mai puternică pe care o aveți din acele zile?

Sunt două imagini care m-au marcat atunci. Prima ar fi sărăcia din București, oamenii aveau frică în ochi, le era teamă de o revenire a regimului comunist. Îmi aduc aminte și de vechile mașini Trabant cu plafonul din carton. Iar a doua imagine din 1990 este legată de căldura românilor, de gentilețea lor, de fericirea datorată faptului că răsturnaseră regimul lui Ceaușescu. Și prefer să păstrez această a doua imagine, a unui popor zâmbitor și foarte călduros și deschis. Vin în România în general o dată la doi ani. Și am tot această imagine a românilor călduroși și deschiși. Nu e ca în Franța, unde oamenii nu sunt călduroși în mod spontan. Este această latură latină a românilor pe care o iubesc mult.

Cum s-au schimbat impresiile dumneavoastră despre România după 1990?

România merge de o mie de ori mai bine comparativ cu 1990. Este o diferență incomensurabilă. În mediul rural încă mai sunt urmele trecutului, precum căruțele trase de cai, toate tradițiile și un anumit grad de sărăcie. Însă România cunoaște o explozie de inventivitate și de creativitate. Sunt mulți oameni talentați în România. Ce este dur este scăderea demografică; românii fac tot mai puțini copii. Și sunt mulți români care au plecat în America, în Franța, în Germania. În Franța sunt mulți doctori români foarte bine pregătiți. Și ar trebui ca acești români să se întoarcă. Nu trebuie ca România să își piardă tinerii, trebuie să facă ceva pentru ca ei să fie tentați să rămână, asta e marea provocare.

Un vis și-un teatru

O scriitoare și regizoare română, Chris Simion, v-a determinat să scrieți și teatru. Cum a fost pentru dumneavoastră această schimbare de registru în ceea ce privește scrisul?

A fost extrem de interesant. Grație lui Chris Simion am scris și teatru. Tocmai am terminat o nouă piesă de teatru, mi-a luat trei ani, pentru că am vrut să o îmbunătățesc. Este o experiență frumoasă să scriu teatru. Iar Chris Simion este o femeie foarte dinamică și entuziastă. Să scriu teatru a fost pentru mine o reînnoire a inspirației.

Bucureștiul va avea primul teatru privat din România de la zero grație tot lui Chris Simion. Cum vedeți acest proiect și lupta ei pentru ca acest vis să devină realitate?

Teatrul Grivița 53 încă nu e gata, trebuie finalizat până în decembrie conform clauzelor din contractul de finanțare europeană. Ce face Chris Simion este un act de curaj cu atât mai lăudabil cu cât vine din partea cuiva care nu e milionar. Și Chris Simion va reuși, asta cred, pentru că ea se luptă foarte mult.

Cultură

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite