INTERVIU Ioana Pavelescu, actriță: „Când Sergiu Nicolaescu ne cerea ceva, nu te puteai «izmeni» că e prea frig sau periculos“ FOTO
0Filme înregistrate la -35 de grade, salt în gol cu viteza de 90 km/h, sânge de la abator – iată doar câteva dintre condițiile extreme pe care le impunea Sergiu Nicolaescu pentru ca producțiile sale să iasă cât mai veridice.
Născută și crescută într-o familie de intelectuali, cunoscuta actriţă Corina Constantinescu și reputatul medic pediatru Mihai Pavelescu, al căror naș a fost scriitorul Liviu Rebreanu, Ioana Pavelescu (74 de ani) a avut copilăria și adolescența marcate de marii actori de film și de teatru ai epocii, colegi ai mamei, dar și de personalitățile culturale ale momentului care le vizitau casa, contribuind hotărâtor în decizia de a deveni, la rându-i, actriţă. Unul dintre marile sale roluri a fost cel al Ruxandrei din filmul „Osânda“, o alegere a lui Sergiu Nicolaescu despre care criticul de film Magda Mihăilescu scria într-unul dintre numerele revistei „Cinema“ din 1982: „Când o distribuia în «Osânda», Sergiu Nicolaescu știa exact că pe umerii acestei fete fragile pot fi lăsate poveri tragice. Că i se poate încredința jocul umbrelor și al luminilor, al temerilor și al curajului, al vorbelor scormonitoare sau chiar insinuante, momeală și capcană, al urii care nu trebuie să posomorească un obraz de femeie și al grației care însă nici ea nu trebuie să-l transfigureze până la a-l face suspect“. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Ioana Pavelescu povestește crâmpeie din cariera sa teatrală și cinematografică, dar și ce a însemnat viața de artist emigrant.
„Weekend Adevărul“: Ați avut șansa de a debuta în cinematografie sub bagheta unui pionier al filmului românesc, Jean Georgescu, în „Pantoful Cenușăresei“, o ecranizare modernă a celebrului basm. Povestiți-ne puțin despre această experiență.
Ioana Pavelescu: Pe minunatul maestru Jean Georgescu l-am întâlnit, adică, mai exact, m-a acostat politicos în Piața Romană, după ce mă privise vreo două stații în troleibuzul 82. Eram în uniformă și cu ghiozdanul pe umăr, mă duceam la lecția de franceză și visam la artiști, la viața lor, la munca lor, le puterea lor, și atunci, tocmai atunci marele artist mă oprește, își scoate pălăria, renumita dânsului pălărie, mă salută și rostește cuvintele magice: „Domnișoară, nu vreți să faceți film?“. Și domnișoara, neîncrezătoare și speriată, dar plină de speranțe, spune „Da!“. A fost ca o poveste: primul meu film, cu o legendă a filmului românesc, Jean Georgescu. Eram încă în liceu. Eram și nu eram acolo... Am făcut totul cu ușurință și cu inconștiența vârstei. Îmi aduc aminte de minunata Magda Mihăilescu, care a scris o cronică pe care nu o voi uita niciodată. I-am mulțumit și îi mulțumesc și acum.
„O debutantă căreia trebuie să-i reţinem numele, Ioana Pavelescu, trece prin film cu o degajare şi fineţe bune să le invidieze multe profesioniste care după două-trei pelicule nu se mai pot despărţi de un surâs stereotip şi o aruncătură de ochi bine studiată“, scria atunci Magda Mihăilescu în „Flacăra“. După această experiență, ați revenit în forță pe marile ecrane în 1976, în „Osânda“. Sunt foarte mulți cei care vă asociază și astăzi, ca actriță, cu personajul feminin Rusanda. Cum ați primit rolul?
Am povestit de atâtea ori despre „Osânda“, încât de fiecare dată când sunt rugată să mai spun ceva despre acest film mă repet, iar asta îmi provoacă o stare de inutilitate a mărturisirii, dar voi încerca... Sergiu Nicolaescu dăduse atunci probe cu toate actrițele tinere, între 20 și 25 de ani, cu studentele de la IATC (UNATC de astăzi) – și cu studentele de la Litere… Era puțin descumpănit, după cum mi-a spus Ileana Popovici, logodnica lui de atunci și prietena mea din copilărie. Ileana i-a sugerat să mă vadă și pe mine. Într-o seară au venit în fața casei mele, în jurul orei 22.00. Nu au intrat. Am coborât eu în mașina lui Sergiu, lângă Salamanian și Ileana. După cinci minute de dialog, mi-a spus că „fac rolul“. A doua zi am semnat contractul la Casa de Filme 5! A urmat cea mai frumoasă și de neuitat perioadă din viața mea. O echipă de filmare de excepție. Sergiu Nicolaescu, inspirat și plin de forța intuirii că lucra la cel mai bun film al său, așa cum a mărturisit-o în mai multe rânduri, Alexandru David, dăruit cu poezia imaginii și un îndrăgostit de munca lui, Anușavan Salamanian, poetul sunetului în cinematografia românească, iubit și râvnit de toți deopotrivă, Rozalia Barta, machioza talentată, pasionată, dedicată până la uitare de sine „cadrului“, filmului lui Nicolaescu, Veronica Lupu, secretara de platou, muncitoare, entuziastă și conștiincioasă, care de ani buni își continuă munca pe platourile americane, cu același succes, și actorii Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Ernest Maftei…
Legată fedeleș de la glezne la umeri, ne-am aruncat în neant, ținută de Amza, în prima coborâre. Am aflat că prinsesem o viteză de aproape 90 de kilometri la oră.
Filmare de trei zile, transformată în șase ore
În lumea filmului se știe că filmările cu Sergiu Nicolaescu erau foarte dificile, în condiții foarte apropiate de realitate, iar „Osânda“ n-a făcut excepție de la regulă. S-a filmat în munți, pe viscol… Cât de greu v-a fost să realizați acele scene?
Am lucrat în condiții periculoase, uneori riscante, într-o bucurie și o inspirație binefăcătoare. Cred că se vede asta în film. Eram la Sinaia, la Hotel „Montana“, și așteptam viscolul la Cota 2.000 de o lună de zile. La ora 5 dimineața eram la machiaj, aflam că nu e viscol și plecam la Sâmbăta, unde s-au filmat grajdurile și multe alte scene. A doua zi urma același ritual care s-a tot repetat, așa cum am spus, timp de 30 de zile. Într-o dimineață aflăm că viscolul a venit, dar că cei de la teleferic nu ne permit accesul spre Cota 2.000, find mult prea periculos. Atunci, Sergiu Nicolaescu, după multe intervenții la București, a semnat că își ia pe propria răspundere echipa (toți am fost de acord), și am plecat spre Cota 2.000. Când am ajuns la destinația noastră mult așteptată, viscolul era atât de mare că nu se vedea nimic. Ajutată la urcuș de unul dintre cei mai buni cascadori, Gheorghe Mazilu, care îmi ducea mița de oier mare și grea în care trebuia să fiu învelită, am ajuns la locul fixat al coborârii. Legată fedeleș de la glezne la umeri, ne-am aruncat în „neant“, ținută de Amza, în prima coborâre. Am aflat că prinsesem o viteză de aproape 90 de kilometri la oră. A urmat a doua dublă. La final, aveam fruntea și mâna dreaptă înghetațe. Nicolaescu m-a frecat cu spirt de 90 de grade! Cea de-a doua experiență la acest film, importantă pentru mine, a fost scena nașterii din biserica Comarnic. Frig cumplit afară și în biserică. Fusese programat să filmăm trei zile la această locație. Am filmat totul în șase ore. Sergiu Nicolaescu jubila de fericire și, ajunși la hotel, a dat de mâncat și de băut întregii echipe.
Cum era Sergiu Nicolaescu ca regizor?
Trebuie să menționez dăruirea lui, exigența lui, curajul și perfecționismul lui. Pericolele prin care trecuse el la filmări ajunseseră legende. Totul de dragul autenticului. Toți, și mai ales actorii, eram extrem de impresionați. De exemplu, la „Mihai Viteazul“ l-a răsturnat calul, și în cădere, gamba unuia dintre picioare a fost tăiată până la os. A continuat filmarea care nu putea fi amânată din motive obiective pe care nu are rost să le menționez. Când, peste ore, a ajuns la doctor, i s-a spus că o diferență de minute l-a despărțit de amputarea piciorului. Știam asta cu toții, și atunci când ne cerea ceva, nu te mai puteai „izmeni“, că e prea frig sau periculos. La scena nașterii, sângele pe care mi l-a turnat pe picioare era de la abator. Copilul pe care mi l-a dat să-l țin în brațe era un avorton, adus de la un spital. Toți actorii care am lucrat cu el am simțit puterea lui de a ne insufla curaj și dorința de perfecțiune. Drumul Rusandei pe munte, spre cabana lui Manlache, l-a inspirat pe Tiberiu Olah să serie una dintre cele mai frumoase muzici de film din cinematografia românească. Am trăit intens și toată experiența aceasta a fost importantă pentru mine.
Filmul a avut impact și în străinătate, fiind și propunerea României pentru categoria „Cel mai bun film străin“ în cadrul Premiilor Oscar.
Așa este. Filmul a fost prezentat și la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, iar Amza Pellea și cu mine am fost preferații pentru cel mai bun actor și cea mai bună actriță într-un rol principal. Emil Loteanu mă tot suna și mă ruga să vin neapărat la festival, pentru că rușii aveau această politică de a nu da premii celor care nu se prezintă în festival. Eu filmam la Alexandru Tatos, în „Rătăcire“, unde nu prea era cadru fără mine. Nu m-a lăsat să plec, așa că nu am luat premiu. Mă bucur din tot sufletul că Amza Pellea a fost la Moscova și a făcut vâlvă cu premiul de interpretare pe care l-a luat.
Culisele, dintr-o altă perspectivă
Ați dorit să clarificați, pentru publicul larg, un episod povestit de către actorul Candid Stoica în memoriile sale, respectiv o presupusă idilă pe care ați avut-o cu Amza Pellea, după ce ați fost colegi de platou la „Osânda“…
Acest actor, Candid Stoica, își permite să scrie „amintiri“ despre actori celebri cu care a fost coleg, după ce aceștia au dispărut și nu se mai pot apăra. Urât! Vasilica Tastaman și Amza Pellea sunt unele dintre victimele acestor mărturisiri ale acestui om, ignorat atât de ei în timpul vieții, cât și de colegii din teatru. Sub umbrela faptului că ei nu se mai pot apăra, se trezesc victime ale scornelilor rușinoase și revoltătoare din cărțile celui despre care vorbim. Nu am citit și nici nu voi citi vreodată ce scrie acolo un om pe care nu îl respect. Nu a putut fi niciodată o referință pe scenă și atunci încearcă, cum poate, să pătrundă în atenția publicului. Lamentabil drum și-a ales! Cei care l-am cunoscut pe Amza Pellea știm că era o ființă înaltă spiritual. Este lipsit total de veridicitate că Amza Pellea s-ar fi mărturisit unei persoane cu care nu avea o relație apropiată. Povestirea publicată de această persoană este fabulația unei minți nefericite, iar publicarea și republicarea ei de către presă contribuie în mod esențial la întinarea memoriei unui mare artist. Sunt revoltată pentru mine, pentru Amza Pellea, pentru adevărul în sine!
„Ne înghețau și gândurile în cap de atâta ger“
Pomeneați anterior despre „Rătăcire“, film care v-a prilejuit un alt rol de conţinut şi complexitate interpetativă…
A fost prima mea întâlnire cu Alexandru Tatos. Era imediat dupa „Osânda“ și „Războiul Independenţei - Eroi au fost, eroi sunt încă“, care de atunci a fost difuzat foarte rar. Opt episoade de câte o oră fiecare, trei regizori importanți: Sergiu Nicolaescu, Doru Năstase, Gheorghe Vitanidis, cu o distribuție care cuprindea tot ce avea mai bun filmul românesc la acea vreme. Războiul de independență al României, lupte, tranșee, generali, colonei ai armatei române, Regele Carol, soldați, visul românilor, sacrificii, sânge și disperare, victorie… Din nou, filmări grele, căldură de peste 40 de grade la Crucea, lângă Mihail Kogălniceanu, zile și nopți nesfârșite… Dar să revenim la „Rătăcire“. Era un film-comandă pe care Sandu Tatos, Florin Mihăilescu și noi, actorii, l-am făcut cu bucuria de a lucra cu Tatos. Numai asta conta. Eram cu el și ne bucuram de farmecul lui și de artistul din el. Am filmat, în afară de câteva zile la Sibiu, în Germania de Est și în cea de Vest. Este filmul la care nu am avut nicio zi liberă. Mulțumită postului Cinemaraton, filmul se mai dă din când în când cu mult succes.
A urmat „Întâlnirea“, un alt rol important pe care l-ați realizat sub bagheta regizorală a lui Sergiu Nicolaescu. Din nou un film greu, realizat în condiții meteorologice extreme…
Iarnă. Februarie. Malul mării. Minus 35 de grade. Zile și nopți alături de Sergiu Nicolaescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, actor important, talentat, fermecător și cu un caracter de om frumos și drept, Nicolae Girardi, operator inspirat și un desăvârșit portretist, iubit și respectat în lumea filmului, machioza Rozalia Barta, nelipsită de lângă Nicolaescu la toate filmele pe care le făcea. Am avut câteva zile de filmare pe platou, la Buftea, în rest în frig, afară, pe malul mării. Ne înghețau și gândurile în cap de atâta ger. La părerile celor din jur, care spuneau că filmul se putea turna și pe o vreme mai blândă, nefiind natură, ci doar marea și nisipul, Sergiu riposta și spunea că frigul care ne înțepenea se vede pe ecran și asta contează pentru film. Eu eram mai obișnuită cu frigul îndurat și la „Osânda“, pentru Ovidiu era o premieră pe care a trăit-o cu determinare și bucurie. Încă o amintire prețioasă pentru mine.
Un rol pierdut pentru câțiva centimetri
Ați dezvăluit, la un moment dat, că ați fost la un pas să interpretați rolul pe care l-a primit Joanna Pacuła în „Ultima noapte de dragoste“. Ce s-a întâmplat?
Inconștiența de la 20 de ani m-a făcut să pierd acest film. Citisem două variante ale scenariului deja, după care Sergiu nu m-a sunat aproape o lună de zile. Aveam părul lung, lung, și într-o zi, în dorința de a mă căuta, m-am dus și m-am tuns un centimetru. La câteva zile am fost chemată la probe de costum și machiaj. Când m-a văzut Roji – Rozalia Barta, machioza –, a început să mă certe. Sergiu a amuțit. A scos un neauzibil „Ce a fost în capul tău?“. În câteva zile au venit două peruci de la Moscova. Probe inutile. Părul era mult prea scurt. Joanna Pacuła a fost distribuită, după vizita lui Sergiu în Polonia. Îmi aduc aminte cum mama, actrița Corina Constantinescu, care a avut și ea câteva zile de filmare la această producție, îmi spunea că Sergiu o tot întreba: „Nu-i așa că seamănă cu Ioana?“. De înțeles, scrisese scenariul cu gândul că eu voi fi Ela. Deciziile anilor de început, când nu te-ai definit și te tot cauți, îți joacă feste câteodată… Nu regret prea mult. Nu mă mai regăseam în fata ingenuă, dramatică, cu părul lung și frumoasă. Trebuia să murdăresc această imagine, care nu eram eu.
Ați mai jucat și în alte filme regizate de către Sergiu Nicolaescu, precum „Viraj periculos“. Ce vă mai amintiți de atunci?
În „Viraj periculos“ am interpretat primul meu personaj negativ. Păr scurt, scurt. Și un viraj într-adevăr periculos. O noapte de filmare pe care vreau să o menționez. Ploaie. Șosea. În mașină cu Ion Besoiu. Dialog. „Tras“ tot ce era important. Ultimul cadru. Sergiu îi spune lui „Jimmy“ Besoiu să se dea jos din mașină. Un cascador, cred că tot Mazilu, îl înlocuiește. Îl întreb pe Sergiu: „Și eu ce fac?“. „Tu îți pui centura“. La o viteză de 100 de kilometri la oră, Mazilu trage frâna de mână. Ne învârtim pe șosea. El îmi spune: „Controlez, nu te teme, am tot făcut d-astea“. Nu mă temeam. Nu m-am temut niciodată de nimic după magicul „Motor“.
„Cinematografia românească se bâlbâie între vulgar și ostentație juvenilă“
„Weekend Adevărul“: De peste trei decenii faceți naveta între România și Statele Unite ale Americii, ați devenit și cetățean american. Care au fost începuturile din lumea artistică americană?
Ioana Pavelescu: Este mult de povestit. Totul a început în 1992 la Washington, unde timp de doi ani am urmat și absolvit cursurile de limba engleză de la Georgetown University. Sistemul de învățământ american este mult diferit de cel românesc. Se bazează pe practică, pe dezbateri, pe înfruntări de tabere determinate de profesori. La cursurile de Current Events aveam discuții foarte interesante despre subiecte alese din presa de actualitate sau știrile la zi de la televizor. La Los Angeles am făcut parte dintre cursanții diferitelor studiouri de actorie, printre care cel mai cunoscut la acea oră era Tracy Roberts Actors Studio. Intrasem la University of California, secția Drama School, dar Andrei Șerban, pe care l-am sunat, m-a sfătuit să nu pierd trei ani în școală dacă nu vreau să mă fac profesoară. Nu voiam asta, așa că l-am ascultat.
Și ce a urmat apoi?
Au urmat trei colaborări cu Florinel Fătulescu, regizor foarte cunoscut și apreciat de cei din lumea teatrului californian. Luase cinci premii Theatre Critics Award. Marea actriță Grace Zabriskie s-a întors pe scenă numai pentru bucuria de a lucra cu el. Am avut și eu această bucurie de a împărți scena cu Grace, sub îndrumarea inspirată a lui Florinel. La unul dintre spectacole, la Stage Theatre, producătorul o dorea pe Joanna Pacuła. Florinel Fătulescu, pe mine. Am dat probe și rolul care împărțea scena cu Grace Zabriskie l-am făcut eu. Mare bucurie! Îi mulțumesc lui Grace pentru iubire și generozitate și lui Florinel pentru destinul meu ca actor în Los Angeles. Experiență importantă pentru mine în spațiul teatrului american. Colaborarea cu Fătulescu a fost definitorie, la spectacolele lui venind lumea importantă teatrală din Los Angeles. Am făcut împreună trei spectacole. Îi mulțumesc și îl iubesc. Din anul 2000 m-am mutat la New York. Doi ani fascinanți la Lee Strasberg Actors Studio. Metode diferite de introspecție artistică. Diploma mi-am dat-o cu Nina Zarechnaia, actul IV din „Pescărușul“ de A.P. Cehov. Au urmat ani în care pentru fiecare rol a trebuit să dau probe. Nu eram obișnuită. A fost greu și palpitant. Din 2004 sunt și cetățean american. Depunerea jurământului a fost cu adevărat emoționantă și nu o voi uita niciodată.
O generație fără repere
Cum vi se pare cinematografia românească contemporană și cum sunt privite filmele românești peste Ocean?
Trăim într-o societate în care urâtul ia forme alarmante. Filmul românesc actual vorbește pleonastic despre acest adevăr. Etapa asta cu adevărul ar trebui depășită pentru că nu este deloc interesantă în artă. Pe cine interesează că ești adevărat? O etapă într-adevăr artistică ar fi aceea de a da o dimensiune majoră urâtului. De a-l exacerba, exorciza și vindeca. Cotidianul urâtului nu este interesant pe ecran decât dacă restructurează sufletul privitorului după vizionare. Neorealismul italian asta a făcut în anii ’60. Asta fac și Lucian Pintilie și Nae Caranfil cu filmele lor singulare și minunate. E o lume artistică în cinematografia românească care se cam bâlbâie între vulgar și ostentație juvenilă. O lume închisă în ea însăși. Nu mai avem nevoie de eroi, de modele, de frumusețea vieţii, de a fi inactuali, de metafizică și profunzime spirituală – ăsta este sloganul noii generații. De ce?! Un om, o generație care trăiește fără repere, fără modele, suferă, după părerea mea, de suficiență și prostie. O generație nu este doar o structură biologică. Ea trebuie să fie definită conceptual, deci, cultural. Atunci când nu există repere, modele, dimensiunea culturală nu poate fi atinsă. Așa încât nu mai putem vorbi despre termenul de generație. Biologicul nu va lăsa nicio amprentă posterității. Sau, dacă există încercări culturale chinuite în cadrul acestei generații care se vrea spontanee, ele, cu siguranţă, vor fi caduce. Filmele românești nu și-au spus încă cuvântul peste Ocean. Din păcate!
Chiar dacă ați apărut destul de rar pe genericele filmelor din ultimii ani, trebuie să consemnăm că ați obținut, grație filmului „Puzzle“, premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal, în cadrul New York City International Film Festival.
Într-adevăr, filmul pe care Andrei Zincă l-a făcut în 2013 mi-a adus un important premiu pentru interpretare. A fost o bucurie să mă reîntâlnesc cu Andrei Zincă, după cele câteva episoade din serialul american „Miami Sands“, pe care el îl regiza cu mare succes în State, în anii ’90. Andrei a făcut posibilă și reîntâlnirea mea cu Dan Nuțu, după „Rătăcire“. Amintiri frumoase. Îi mulțumesc lui Andrei pentru acele zile și pentru premiu.
Se încarcă comentariile...
