Radu Vancu, Miruna Vlada şi Ioan Es. Pop povestesc despre oamenii şi străzile din oraşele lor, în avanpremiera întâlnirii cu cititorii de la Festivalul „Dilema veche“ din Cetatea Alba Iulia, care se va desfăşura în perioada 21-23 august.

Poate că ar trebui să existe un oraş numai şi numai al poeţilor. Cu magazine cu suvenire din 50 în 50 de metri, de unde fiecare vizitator să-şi cumpere, după posibilităţi, cel puţin un haiku. Cei extravaganţi, cazaţi la hotelul all inclusive Poesis, să-şi cumpere şi poezia, şi studiul critic. Oraşul să aibă străzi speciale pentru drumul de întoarcere acasă noaptea, târziu, şi, în loc de staţii de tramvai – o vinotecă, o bibliotecă, o vinotecă, o vinotecă. Să aibă case şi grădini maiestuoase pentru poeţii de curte şi blocuri cu apartamente mici şi cochete, în care poeţii oricum generoşi cu intimitatea lor să primească cititori şi alţi cititori. Cei care locuiesc în blocurile turn, la etajele superioare, cam de la etajul 6 în sus, să fie dotaţi cu aspiratoare speciale pentru a risipi norii joşi. Iar criticii să fie gâdilaţi, cu ceremonial, în piaţa publică, să râdă şi ei de propria încrâncenare savantă.

Acest oraş nu există şi e probabil să nu existe niciodată. De fapt, poeţii merg pe aceleaşi trotuare cu multe patiserii şi multe magazine cu haine ca noi, nepoeţii. Câteodată, când aşteaptă troleibuzul în staţie, ceilalţi călători habar n-au că, pe scaunul de lângă ei, se va urca un poet. Dar, în mărinimia lor, poeţii nu se supără. Nu se supără nici când le văd dereglările ostentative ale necititorilor lor, nici când aud, de aiurea, că românul s-a născut poet – cum să se fi născut poet de vreme ce n-a reuşit să construiască măcar un oraş al poeţilor?

I-am întrebat despre concitadini şi despre oraşul în care locuiesc pe trei dintre cei mai vizibili poeţi ai generaţilei lor: Radu Vancu, Miruna Vlada şi Ioan Es. Pop. Nu i-am ales întâmplător. Cei trei vor veni duminică, 23 august, la Festivalul „Dilema veche“ din Alba Iulia, vor vorbi despre poezie şi vor spune poezie. Li se va alătura şi Adela Greceanu, poetă şi ea. Celor trei însă, le-am adresat aceleaşi întrebări. Să răspundă ei cum ştiu. I-am întrebat, recunoaştem, şi despre o oarecare vorbă a lui Pascal, pe care o vor comenta, tot la festival, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici – dar asta se va întâmpla vineri, 21 august, în prima zi a Festivalului.

Mai multe detalii despre Festivalul Dilema veche puteţi găsi aici, dar mai ales aici.

<strong>Radu Vancu: </strong><strong>„M-ar îngrijora un număr mult prea mare de poeţi“</strong>

Pascal spune aşa: „Cele mai nerezonabile lucruri din lume devin cele mai rezonabile din pricina dereglării oamenilor“. Pornind de la această vorbă şi privind între zidurile oraşului dumneavoastră, spuneţi-mi de ce credeţi că ajunge „dereglat“ un om şi care sunt „dereglările“ cele mai dezagreabile cărora le sunteţi martor într-o zi oarecare?
Ah, nu sunt atât de optimist încât să cred că oamenii se dereglează în timp, pe fondul unor circumstanţe traumatice. Cred, dimpotrivă, că ne naştem dereglaţi, dezechilibraţi, cu centrul plasat undeva în afara fiinţei noastre, şi anumite lucruri ne ajută să recuperăm din descentrarea şi dezechilibrarea asta: dragostea, poezia, fotbalul, cafeaua, în fine, fiecare-şi găseşte centrul pe unde poate. Bătrânul Paleologu spunea undeva că el are convingerea că toţi oamenii sunt proşti, doar unii dintre ei (cei cu adevărat geniali) având privilegiul unor momente de inteligenţă; oarecum asemănător, şi eu cred că suntem toţi descentraţi şi dereglaţi, doar unii dintre noi având privilegiul unor echilibre temporare.

Ce vă place cel mai mult la oraşul dumneavoastră atunci când vă întoarceţi seara acasă, pe jos?
Îmi place că-mi dă iluzia că realitatea există (n.r. – Radu Vancu locuieşte în Sibiu). Totul pare bine aşezat, bine centrat, perfect reglat, oamenii se vântură cu paşi măsuraţi pe Corso, între Piaţa Mare şi Parcul Astra, încât ideea că oamenii sunt toţi mecanisme dereglate pare cum nu se poate mai absurdă. După cum absurd pare să te gândeşti că tot pe străzile astea îşi vântura Cioran dereglarea şi mizantropia. Aş zice că ce e mai european în Sibiu e tocmai această ştiinţă de a camufla dereglarea, depresia, disperarea – e exact ce face Europa de cel puţin un secol încoace. Noi avem mai puţină tradiţie în asta, dar tindem, ca în toată istoria noastră, să ardem etapele.

Câţi dintre concitadini credeţi că s-au născut poeţi? Cum vă raportaţi la acest mit?
Cât mai puţini, sper. Poetul clujean Ion Mureşan spune undeva că poeţii sunt anticorpi – sunt generaţi în număr mare acolo unde e ceva defect în corpul social. Cred că are dreptate; şi, implicit, m-ar îngrijora un număr mult prea mare de poeţi – fie ei în Sibiu sau altundeva. Nu pot totuşi să nu remarc că, în vremea din urmă, poeţii au început din nou să se înmulţească, în Sibiu; au fost mulţi în anii ’40,în vremea celui de-Al Doilea Război, când anticorpii au făcut sistem sub formula Cercului Literar de la Sibiu – şi sunt multicei şi acum, în grupul de excelenţi tineri poeţi care se cheamă Zona Nouă – şi care fac şi ei sistem. Unul atât de bun, încât poate că ar fi cazul să încep să mă îngrijorez.

Care credeţi că ar fi idealul de care ar avea nevoie oraşul acesta? Dar dumneavoastră aveţi nevoie de un ideal?
Idealul Sibiului e să ajungă într-adevăr real. Să nu rămână doar un oraş-butaforie, bun pentru turişti şi pentru vândut aparenţe; ci sa capete cât mai mult din realitatea pe care o mimează. Idealul meu e ca realitatea, aşa cum o presimt eu, să nu ajungă niciodată reală. Fiindcă realitatea poeţilor poate fi cumplită.

Cum v-aţi imagina o zi din acea viaţă în care câştigaţi suficient doar din scris?
Nici unul dintre poeţii mari pe care i-am cunoscut, de la Mircea Ivănescu la Ioan Es. Pop, nu s-au întrebat vreodată dacă fac suficienţi bani din scris. Fie şi numai din mimetism, prefer şi eu să nu mă întreb asta. De altfel, toţi scriitorii care au câştigat bine din scris au sfârşit rău. De la Hemingway la Fitzgerald. Pentru artişti, până şi în chestiunile financiare se aplică legea primă a esteticii după care less is more.

<strong>Miruna Vlada:</strong><strong> „Să găsesc în Bucureşti poezia involuntară a gesturilor mici“</strong>

Pascal spune aşa: „Cele mai nerezonabile lucruri din lume devin cele mai rezonabile din pricina dereglării oamenilor“. Pornind de la această vorbă şi privind între zidurile oraşului dumneavoastră, spuneţi-mi de ce credeţi că ajunge „dereglat“ un om şi care sunt „dereglările“ cele mai dezagreabile cărora le sunteţi martor într-o zi oarecare?
Dereglările sunt ieşirile din peisaj. Ele nu sunt rele, sunt dealtfel mecanisme utile de testare a propriilor limite. Ele ne fac să vedem până unde se întinde peisajul, nu? Doar că unii oameni îşi permit luxul dereglării, adesea plătindu-l scump – cu sănătatea şi cu bunăstarea, iar alţii nu. Dacă nu poţi sublima o dereglare, atunci e mai bine să stai departe de ea, căci e distructivă. Nu îmi plac dereglările scăpate complet de sub control – acele forme de autodistrugere care fac rău multor oameni – de la alcoolismul care naşte violenţă, la excesul de narcisism la care duce la dedicarea exclusivă asupra propriei persoane. Le văd adesea pe stradă şi mă întristează teribil.

Ce vă place cel mai mult la oraşul dumneavoastră atunci când vă întoarceţi seara acasă, pe jos?
Bucureştiul mă uimeşte mereu plăcut. Când am poftă de tras ocheade la clădiri şi istorii imaginate o iau pe jos. Aşa am descoperit nişte zone de care nici nu aveam habar înainte. Pe jos eşti de capul tău, şi capul tău te duce bine. Iar când am chef de oameni şi aglomerări fertile merg cu metroul. Intimitatea aceea intruzivă cu zeci de necunoscuţi e uneori obositoare, dar poate fi şi extrem de plăcută dacă eşti în dispoziţia necesară. Drumul meu seara spre casă trece prin spatele spitalului Municipal, unde e secţia de intrări la urgenţă. Strada e foarte umbroasă, cu mulţi castani, aşa că vara e o plăcere să te refugiezi acolo de arşiţă. E o zonă cu extreme – fie e foarte aglomerată cu ambulanţe, sirene, plânsete, răcnete şi uneori şi care de televizune cu reporteri curioşi când e câte-o vedetă, fie e linişte totală, cu un paznic ce cască plictisit şi un câine ce doarme încolăcit lângă el în pustiul străzii. După secţia urgenţă e morga spitalului, unde de asemenea e adesea agitaţie, cu maşini şi brancardieri mereu în mişcare. Partea asta de stradă mă nelinişteşte teribil şi încerc să îmi imaginez adesea că nu ştiu că acolo e morga, că poate e o cantină sau un depozit. De fapt cei care lucrează acolo tot ca pe un depozit îl văd, e macabră senzaţia oricum aş încerca să îi reinventez sensurile. Vizavi e o clinică dentară de lux – o casă veche boierească renovată cochet, în faţa căreia parchează maşini de lux, cu oameni de lux care îşi tratează măselele lor de lux cariate. Toate în faţa morgii spitalului Municipal, de unde din toamnă studenţii la medicină îşi vor prelua materia de studiu.

Câţi dintre concitadini credeţi că s-au născut poeţi? Cum vă raportaţi la acest mit?
Îmi place să găsesc în Bucureşti poezia involuntară a gesturilor mici, precum surâsul fetei îndrăgostite ce îşi citeşte ultimele SMS-uri de la iubit, al celor ce îi ajută pe bătrâni să treacă strada sau a celor ce se plimbă în parcuri cu mintea pe câmpii. E poezie multă în concitadini, cu multă tristeţe şi atrocitate, printre nervi şi claxoane agresive. Nu cred că acesta e un mit – în sens existenţial evident că toţi ne-am născut poeţi – ni s-a dat o poveste, cu care să facem ce ştim noi mai bine şi asta ne nelinişteşte. Sigur, poezia mai înseamnă şi empatie, şi deschiderea către celălalt. Şi mi-aş dori poate un oraş în care oamenii să manifeste mai multă solidaritate şi grijă pentru cei din jurul lor. Am fi mult mai poeţi dacă am privi cu mai multă empatie în jurul nostru.

Care credeţi că ar fi idealul de care ar avea nevoie oraşul acesta? Dar dumneavoastră aveţi nevoie de un ideal?
Idealul oraşului Bucureşti ar fi să provoace partea mai bună din noi, şi din cei ce îl locuiesc, şi din cei ce îl vizitează. În felul acesta ar fi mai curat, mai îngrijit, mai primitor. Deşi apreciez şi varianta lui ciufulită şi dezordonată – e semn de personalitate puternică. Da, am nevoie de un ideal – de aceea scriu poezie. Ca să măsor distanţa până la ideal.

Cum v-aţi imagina o zi din acea viaţă în care câştigaţi suficient doar din scris?
Mă trezesc, beau cafea, scriu, mai beau o altă cafea, mă uit pe geam, mă uit pe pereţi, călătoresc în Asia, apoi în Africa, aş vrea foarte tare să trec şi prin Australia, apoi iar scriu, îmi pierd carneţelul cu tot ce am scris, mă apuc iar de scris. Cam aşa.

<strong>Ioan Es. Pop: </strong><strong>„Majoritatea a renunţat la poezie încă înainte de a învăţa să scrie“</strong>

Pascal spune aşa: „Cele mai nerezonabile lucruri din lume devin cele mai rezonabile din pricina dereglării oamenilor“. Pornind de la această vorbă şi privind între zidurile oraşului dumneavoastră, spuneţi-mi de ce credeţi că ajunge „dereglat“ un om şi care sunt „dereglările“ cele mai dezagreabile cărora le sunteţi martor într-o zi oarecare?
În cazul meu, este vorba de propriile dereglări: ce s-a întâmplat de aud în chip monstruos, la două noaptea, uruitul maşinilor şi al motocicletelor, claxoanele, sirenele salvărilor, hohotele şi înjurăturile de sub fereastră, încât nici dopurile din urechi nu mai pot micşora vacarmul? De ce întârzii cu săptămânile să revin acasă înainte de zece seara de frica pârâitului continuu al bormaşinilor aflate în slujba renovării accelerate a unor apartamente din blocul meu? Ce se întâmplă de, la intersecţii, nimeni – nici şoferi, nici pietoni – nu mai are răbdare să aştepte culoarea verde a semaforului? De ce, la terasa pe care până mai ieri o îndrăgeam, muzica urlă atât de tare, că nu mai pot vorbi cu cel/cea cu care până mai ieri stăteam de vorbă? De ce, la televizor, schimb o sută de canale şi din ele se scurge numai marfă ieftină, vulgară, agresivă, ţipătoare, jignitoare? E clar, acestea şi multe altele se petrec pentru că s-au mai petrecut. Numai simţurile mele tot mai dereglate sunt de vină pentru ceea ce li se pare că devine tot mai greu de suportat.

Ce vă place cel mai mult la oraşul dumneavoastră atunci când vă întoarceţi seara acasă, pe jos?
Dacă mă întorc o ţâră ameţit, îmi plac mult mai multe lucruri decât atunci când mă întorc treaz.

Câţi dintre concitadini credeţi că s-au născut poeţi? Cum vă raportaţi la acest mit?
Probabil că, dintre cei cu care ne intersectăm zi de zi, foarte mulţi s-au născut poeţi, dar majoritatea a renunţat la poezie încă înainte de a învăţa să scrie, alţii au abandonat-o pe la şaisprezece-şaptesprezece ani pentru că nu le-a fost de folos ca să-şi cucerească iubitele, alţii au părăsit-o în studenţie sau la puţină vreme după, pentru că poezia i-ar fi împiedicat să devină afacerişti, ingineri, medici, finanţişti, politicieni, mulţi i-au întors spatele pentru că, de pe la aceeaşi vârstă, a început să le fie ruşine de şi cu ea. Pe cei rămaşi fideli poeziei îi vezi şi îi auzi foarte, foarte rar, deşi au şi ei orgoliile lor. Iar lumea, pentru că nu mai ştie că poeţii şi poezia încă există, n-are nicio aşteptare dinspre partea acestora.

Care credeţi că ar fi idealul de care ar avea nevoie oraşul acesta? Dar dumneavoastră aveţi nevoie de un ideal?
Ca să nu mint „frumos“, merg de astă dată pe mâna tăcerii.

Cum v-aţi imagina o zi din acea viaţă în care câştigaţi suficient doar din scris?
Aş face toate reparaţiile de care are nevoie acest corp la 57 de ani (ba poate şi unele de care n-are nevoie), m-aş pregăti pentru un concediu pe care îl aştept de mai bine de un deceniu sau dintotdeauna, m-aş asigura că în ultimele săptămâni n-am făcut niciun rău care să ţină deschis robinetul remuşcărilor, aş scrie cuiva o scrisoare în care aş anunţa că în sfârşit plec şi eu undeva şi chiar aş porni – dar, după primul colţ de stradă, m-aş opri şi aş plânge cu amar, căci, de fapt, n-aş avea unde să mă duc

Festivalul Dilema veche se întoarce la Alba Iulia, între 21 şi 23 august 2015, cu o nouă ordine de zi care răsuceşte minţile: Pleşu, Liiceanu, Patapievici, folk, jazz şi alte fineţuri muzicale, politică europeană şi idei, scriitori şi filme documentare şi, mai ales, bună dispoziţie şi umor dublu rafinat. Aceasta e situaţiunea.

Singurului festival internaţional organizat de o revistă în România e organizat pe durata a trei zile bine chibzuite şi legate într-un mozaic intelectual condensat cu dezbateri şi expoziţii, literatură şi film documentar, muzică şi dans, cărţi pentru cei mari şi jocuri deştepte pentru cei mici.

Invitat special, pentru prima dată în România, dar renumit în toată Europa este cantautorul italian Angelo Branduardi.

Programul complet al Festivalului Dilema Veche (poate fi consultat şi pe site-ul festival.dilemaveche.ro): Click pe imagine pentru a mări!

Festivalul Dilema veche în Cetatea Alba Iulia a ajuns la cea de-a patra ediţie. Anul acesta a fost ales, din peste 760 de candidaţi, printre cele mai bune evenimente din Europa de către Europe for Festivals, Festivals for Europe, platforma internaţională care conectează festivalurile ce pun accentul pe artele, comunităţile lor şi valorile europene. Printre invitaţii care au apărut în faţa dilematicilor la ediţiile trecute se numără Mircea Cărtărescu, Vintilă Mihăilescu, Mircea Dinescu, Dan C. Mihăilescu, Radu Paraschivescu, Cătălin Ştefănescu, Ioana Pârvulescu, Alexandru Tomescu, Cristi Puiu, Alexandru Andrieş, Mircea Baniciu.