Marius Chivu, scriitor: „Literatura, prin natura ei, are șansa de a supraviețui societăților“ INTERVIU
0Patruzeci de proze întinse pe tot cuprinsul lumii, din New York în vremea Războiului Rece, până la Tomisul lui Ovidiu și Ateneul în perioada pandemiei: de aici vine satisfacția de editor a lui Marius Chivu. Pentru cea de-a doua ediție a antologiei KIWI, a adus împreună – între pagini și în taberele ținute la Slătioara – prozatori atât români, cât și străini, atât consacrați, cât și abia debutați, majoritatea sub 40 de ani.
„Weekend Adevărul“: Antologia KIWI, ajunsă la a doua ediție anul acesta, e un proiect inedit în lumea editorială română. Cum s-a născut?
Marius Chivu: S-a născut natural, din constrângerile pandemiei. În primăvara lui 2019 eu mă mutasem deja la țară, în Slătioara, lângă Horezu (județul Vâlcea), iar lumea avea mult timp liber și puține opțiuni pentru vacanța de vară. Așa mi-a venit ideea organizării unor tabere săptămânale de scris în casa mea de lângă pădure, tabere destinate foștilor cursanți, care urmaseră la București atelierele de scris cu mine și cu Florin Iaru. Scopul era ca fiecare să lucreze cu mine o singură proză, astfel că, la un calcul simplu, urma să fie scrise vreo cincisprezece povestiri, suficient pentru o antologie. Acum, ideea unei astfel de antologii – în care să colaborez îndeaproape, ca editor, cu fiecare scriitor vreme de câteva luni pentru scrierea unei proze – îmi venise pe când făceam revista „Iocan“ împreună cu Florin Iaru și Cristian Teodorescu. Pandemia mi-a oferit cadrul, timpul și starea necesare pentru a duce această idee la capăt și, iată, a ieșit cât se poate de bine: ediția de anul acesta, intitulată Granițe, fiind cea mai vândută carte de ficțiune românească a Editurii Polirom de la Bookfest.
Cât de greu se obține finanțare pentru o asemenea antologie literară? Căci munca la ea se întinde pe un an, de la preselecția participanților în tabără și munca aplicată pe texte până la traducerea textelor scriitorilor străini și tipărirea propriu-zisă.
Pentru că nu am experiență în depunerea de proiecte de finanțare și nici nu am dorința de a colabora cu instituțiile statului, pentru prima ediție nu am reușit să obțin o sponsorizare de la vreun brand. Dar anul acesta am reușit să atragem un sponsor – sponsorizarea însemnând că scriitorii, deopotrivă români și străini, precum și traducătorii sunt plătiți peste media din România. Astfel de sponsorizări se obțin foarte greu, brandurile vor festivaluri mari, în general de muzică, cu zeci de mii de participanți și prezență masivă în social media, proiectele independente, de nișă, nu îi interesează, deși sumele cerute sunt ridicol de mici prin comparație.
Unele proze sunt realiste, cu tentă autobiografică, altele fantastice sau chiar science fiction. Cum ai operat selecția autorilor și a poveștilor?
Așa este, paleta stilistică, tematică și de gen a povestirilor este cât se poate de variată, așa cum și trebuie să fie pentru o antologie vie, dinamică, surprinzătoare. Povestirile sunt selectate, în primul rând, datorită valorii lor literare, apoi și datorită diversității tematice și stilistice. N-aș putea spune în detaliu ce se întâmplă de-a lungul celor câteva luni în care editez trei-patru versiuni ale fiecărei proze până când aceasta se apropie cât mai mult de perfecțiune, dar pot spune că mi-e deja clar, încă de la versiunea a doua, care are șanse să ajungă în KIWI.
Te-a refuzat vreun scriitor până acum?
Dacă te referi la scriitori consacrați invitați pentru fiecare ediție în parte, da, au existat și refuzuri. Celor invitați le cer două-trei texte ca să am posibilitatea de a alege, iar ce apare în KIWI nu este întotdeauna prima lor opțiune. Unii nu aveau texte noi, nu se angajau să scrie ori nu le ieșea ceva bun, alții mi-au oferit un singur text care nu era pe gustul meu; alții, dintre cei străini, au avut pretenții financiare peste posibilitățile antologiei.
„Tabere de recreere creativă“
Cum arată o zi obișnuită în tabăra de literatură de la Slătioara?
În primul rând, se discută mult pe marginea ideilor de proze (tip de narator, structură, desfășurare, stilistică), iar aceste discuții sunt colective, practic fiecare contribuie cu idei la proza fiecăruia. Apoi se scrie, dar fiecare o face în propriul ritm, și se citește destul de mult (cărți, manuscrise), inclusiv cu voce tare, ca la cenaclu. Anul acesta, fiind foarte cald, una dintre sesiunile de lectură a fost ținută la râu.
E benefică izolarea pentru literatură? Îmi imaginez că aceste tabere ar fi ieșit cu totul altfel la oraș decât în casa ta de la țară.
Absolut, căci pe lângă scris și citit se fac plimbări, partide de badminton, se lenevește în hamac, se doarme, există câini, pisici... Casa se află lângă o pădure, e multă liniște. Am glumit deja că ar trebui să le redenumesc tabere de recreere creativă – creativă pentru că literatura este prezentă clipă de clipă. Am o bibliotecă într-o clădire separată de casă, un fost grajd, care conține două mii de cărți, astfel că, în funcție de discuții, se aduc mereu cărți din bibliotecă, se recomandă autori, se caută proze anume, se citesc pagini, iar toate acestea se întâmplă în grădină, în mijlocul naturii, la umbră sau până noaptea târziu.
Regula este că nu poți scrie beat ceea ce nu poți scrie treaz. Altfel, cei mai mulți scriitori contemporani scriu dimineața devreme și oricum nu se mai bea ca pe vremuri, acum se face jogging
Ce întâmplări neobișnuite s-au petrecut în tabere?
După trei ani de tabere există deja anecdote și întâmplări memorabile care implică animale sălbatice din pădure, privitul Perseidelor prin telescop din vârful celui mai înalt deal din sat sau vizite de la prietenii mei scriitori care vin să cunoască în tabere noua generație de prozatori. Dar astfel de povești sunt menite să rămână în acel cadru.
„Fără motivație și ambiție, nu iese mai nimic“
Cât de mult contează talentul și cât de mult practica continuă în scris? Apoi, cât de necesară e munca editorului și cât e muncă de convingere (ca autorul să treacă peste orgoliu)?
E ideal să ai talent, dar fără motivație și ambiție, nu iese mai nimic. Chiar zilele trecute cineva mi-a trimis acest mesaj pe Facebook: „Cum ai provoca pe cineva care crede că are mână la scris să înceapă, dacă nu poate sau nu știe să se adune pentru acest traseu?“. Răspunsul meu a fost că nu e rolul meu să provoc pe nimeni să scrie, iar motivația aceluia trebuie să-i vină din interior. Respectiva persoană a revenit după câteva zile și mi-a mulțumit. Știu că nu i-a convenit răspunsul meu, dar așa stau lucrurile. Înainte ca editorul să vină cu obiecții și sugestii pe text, textul respectiv trebuie lucrat de autor în solitudinea și cu demonii lui. De aici și orgoliul celui care acceptă cu greu modificări: din disproporția efortului. Editorul taie cu o mișcare de creion un paragraf întreg la care poate scriitorul a lucrat o noapte întreagă. Însă în ciuda disproporției efortului, amândoi, și scriitorul, și editorul, au același interes: proza să iasă cât mai bine.
Îți „antrenezi“ scriitorii și în privința criticii?
Cei care vin în tabere sunt deja „antrenați” în cele două luni cât durează cursul principal de creative writing, ținut de Florin Iaru și de mine: atunci află cât de multe lucruri trebuie luate în calcul atunci când scrii și cât de greu se obține o povestire bună. Acolo are loc „botezul focului“, iar pentru unii e prea mult. Doar 10% ajung să scrie cu adevărat și să publice.
KIWI, un standard de neegalat
Poți să ne spui deja ce pregătești pentru ediția KIWI 2023?
E prematur, întrucât abia ce am încheiat taberele. Pot spune doar că, în mod cert, vor fi din nou debutanți, câteva nume deja cunoscute din primele două ediții și, mai ales, faptul că am deja confirmate câteva nume străine mari, comparabile cu Jonathan Franzen, Paul Bailey, David Vann sau Jose Luis Peixoto, invitații ediției Granițe.
„KIWI. Granițe“ a fost cea mai vândută carte de literatură română a Editurii Polirom la Bookfest 2022. Cum îți explici interesul tot mai mare pentru proza scurtă (și pentru scriitori români)?
Am doar câteva explicații parțiale. Editurile românești au publicat anul trecut doar cinci cărți de proză scurtă în traducere și aproximativ de o sută de ori mai multe romane, deci poate că antologia KIWI a venit în întâmpinarea unor anumite nevoi și plăceri pe care doar proza scurtă le poate oferi. În mod cert, au contat mai multe lucruri în succesul comercial al ediției Granițe: în primul rând, prezența scriitorilor străini, prezentarea grafică și titlul, poate și sumarul convingător al ediției de anul trecut. Am și eu orgoliul meu de editor, acela ca antologia KIWI să ofere un standard de neegalat la noi, cititorii să aștepte cu nerăbdare o nouă ediție.
"Mi-am pierdut iluzia că rețelele de socializare pot ajuta semnificativ cărțile cu adevărat valoroase"
Cât de importantă e libertatea de exprimare în literatură? Căci uneori poate fi o chestiune de viață și de moarte, cum s-a văzut în cazul recentului atac asupra scriitorului Salman Rushdie.
Am să fac un ocol evocând manifestul publicat la începutul pandemiei în revista „Harper’s“, ediția americană, intitulat „O scrisoare despre dreptate și dezbatere liberă“ și semnat de peste 150 de scriitori și artiști, istorici și filosofi, profesori universitari și oameni de știință, din mai multe generații, cu background-uri culturale și convingeri politice diferite, de etnii și rase diferite, printre care Martin Amis, Margaret Atwood, Anne Applebaum, John Banville, Ian Buruma, Noam Chomsky, Jeffrey Eugenides, Francis Fukuyama, Malcolm Gladwell, Daniel Kehlmann, Steven Pinker şi Andrew Solomon. Acea scrisoare a venit și ca reacție la „linșajul“ din social media al scriitoarei britanice J.K. Rowling, care, inițial într-o glumă pe Twitter, apoi și într-un text de clarificare, a afirmat că femeile (women) și nu oamenii (people) au menstruație. Lucru care i-a atras imediat eticheta de transfobă, chit că în faimoasa ei serie „Harry Potter“ a creat personaje reprezentative pentru diverse orientări sexuale. Finalul scrisorii spunea: „Această atmosferă sufocantă va dăuna celor mai vitale cauze ale timpului nostru. Restrângerea dezbaterii, fie din cauza unui guvern opresiv, fie din cauza unei societăți intolerante, îi va răni invariabil pe cei lipsiți de putere și ne va reduce tuturor participarea democratică. Ideile rele pot fi combătute prin demascare, argumente și putere de convingere, nu prin încercarea de reducere la tăcere sau ținere la distanță. Refuzăm falsa opțiune între dreptate și libertate, care nu pot exista separat. Ca scriitori, avem nevoie să trăim într-o cultură care ne permite să experimentăm, să ne asumăm riscuri și chiar să facem greșeli. Trebuie să menținem posibilitatea unui dezacord de bună-credință fără consecințe profesionale extreme“. Ce vreau să spun prin asta e că, deși Salman Rushdie a fost acum înjunghiat (consecință existențială extremă) din rațiuni religioase, în scrisoarea de mai sus, printre semnatarii cărora s-a numărat și el, se atrăgea atenția asupra diminuării libertății de exprimare din rațiuni seculare. Așadar, cât de importantă e libertatea de exprimare în literatură? Încă și mai importantă decât în societate (unde, iată, pot muri oameni din cauza ei), tocmai pentru că literatura, prin natura ei, are șansa de a supraviețui societăților.
Tinerii cu gusturi bune și variate în ale literaturii
În epoca rețelelor de socializare și a atenției reduse, cu ce ai tenta un tânăr ca să prindă gustul prozei scurte? Ce i-ai recomanda să citească?
Mi-am pierdut iluzia că rețelele de socializare pot ajuta semnificativ cărțile cu adevărat valoroase. Autobiografia unui fotbalist, romanul sentimental-motivațional al unei corporatiste, panseurile liricoide ale unui blogger, cartea de bucate a unui fotomodel sau poezia de dragoste a unei vedete TV, acestea vor fi întotdeauna reginele rețelelor de socializare. Iar în ceea ce privește durata tot mai redusă a atenției, nici aici nu am speranța că mai poate fi salvat ceva. Iar asta pentru că văd pe propria piele ce eforturi fac eu însumi pentru a nu mă lăsa corupt. Cât despre recomandări, am încetat de mult să le mai fac. Oamenii au gusturi, preferințe, interese, experiențe și disponibilități diferite. Atunci când o carte cu adevărat bună, poate chiar dificilă, se bucură de un anume consens, mi se pare un fel de miracol. La nivel social vorbim de comunități, bule și triburi, dar la fel stau lucrurile și cu cărțile: sunt tot mai puțini cei care împărtășesc plăcerea, admirația și pasiunea pentru aceleași cărți. Nu există recomandări universal valabile nici măcar între scriitori. Spre exemplu, de ani de zile mă contrez amical cu Răzvan Petrescu când vine vorba de proza scurtă a lui Alice Munro – eu o ador, el o detestă.
O carte furată pentru a fi citită și de altcineva e mai bună decât o carte citită o singură dată și depusă pentru totdeauna pe raft.
Ce consideri mai important pentru elevi: cărțile clasice din manual sau scriitorii contemporani? De pildă, de anul acesta, Marin Preda, Nichita Stănescu și Marin Sorescu au fost scoși din programa pentru Bacalaureat.
Aici am o opinie cu care nici eu nu sunt de acord, ca să zic așa. Dacă după jumătate de secol de predat în școală operele unor Preda, Nichita și Sorescu avem generații întregi de absolvenți pentru care literatura nu înseamnă nimic, poate că trebuie încercat cu alți autori, cu alți profesori, cu alte manuale, cu alte programe. Am scris recent în „Dilema Veche“ despre experiența mea din ultimii ani, când m-am întâlnit în diverse ocazii cu elevi de liceu din mai multe orașe din țară și când le-am cerut să-mi facă, ei mie, recomandări de lectură. Am avut imaginea unor tineri cu gusturi bune și foarte variate pentru literatură și, implicit, imaginea inadecvării absolute a manualelor de literatură, care li se adresează cu bibliografii anacronice, neinteresante, nestimulatoare. Am remarcat, pe de o parte, puţinătatea scriitorilor români pe listele lor, pe de altă parte, diversitatea literaturii străine, reprezentată în egală măsură de autori de ficțiune literară și de scriitori comerciali sau de gen, nume solide și notorii (inclusiv de non-ficţiune), preponderent contemporane şi, mai ales, citiți în original. Așa că, tinerii, cei mai buni dintre ei, par să se descurce singuri, în ciuda școlii, a manualelor, a programelor.
Povești despre cărți, alcool și păsări
Cafea, vin sau abstinență – ce merge cel bine cu scrisul?
Orice merge mai bine, depinde de fiecare. La un curs, cineva m-a întrebat chiar așa: ce băutură anume și mai ales în ce cantități ar trebui să bea ca să scrie mai bine? Am înțeles întrebarea prin prisma unei preconcepții populare cum că artiștii, inclusiv scriitorii, sunt cam bețivi. Mulți scriitori au fost mari băutori (de la Bacovia la Nichita), dar nu toți beau atunci când scriau (Hemingway), iar cei care o făceau (Faulkner) aveau un editor care le punea ordine în manuscrise sau scriau prost (Bukowski). Regula este că nu poți scrie beat ceea ce nu poți scrie treaz. Altfel, cei mai mulți scriitori contemporani scriu dimineața devreme și oricum nu se mai bea ca pe vremuri, acum se face jogging (vezi Murakami).
La casa de la Slătioara ți-ai construit singur o bibliotecă mare în fostul grajd. Ce se fură din biblioteca lui Marius Chivu?
Sper că nimic, dar și dacă s-ar întâmpla nu m-aș putea supăra. O carte furată pentru a fi citită și de altcineva e mai bună decât o carte citită o singură dată și depusă pentru totdeauna pe raft. Adevărul este însă că am destule exemplare la care țin, exemplare cu semnăturile unor John Updike, John Cheever, Philip Roth, Salman Rushdie, Lydia Davis, George Saunders, Radu Cosașu... Apropo de asta, am citit recent un eseu al lui Julian Barnes în care spunea că, el fiind un colecționar al primelor ediții din opera lui Evelyn Waugh, a găsit într-un anticariat prima ediție dintr-un roman anume, care s-a dovedit că era, de fapt, a doua ediție. Cartea avea numele fostului proprietar trecut cu creionul într-un colț al paginii de gardă – un faimos editor și bibliofil –, iar sub nume era scris: „Lăsată pe raftul bibliotecii mele personale în locul primei ediții“. Julian Barnes își imagina șocat cum hoțul își premeditase vizita la editor echipat cu propriul exemplar nevaloros în vederea înlocuirii. Eu mi l-am imaginat pe hoț amuzat, nu șocat.
Într-un chestionar al lui Proust din 2013, ai răspuns că pasărea ta preferată este pasărea-liră. A fost detronată între timp de pasărea kiwi?
Pe vremea aceea nu știam nimic altceva despre păsări în afara penajului. Pasărea kiwi e o pasăre rară, cu un simț olfactiv extraordinar și care depune cele mai mari și mai grele ouă în raport cu mărimea corpului – metaforă ideală pentru arta prozei scurte. Altfel, dacă ar fi să aleg acum o pasăre preferată, aș avea mari dificultăți – nu ca, probabil, Jonathan Franzen (n.r. – scriitor și observator de păsări împătimit). Însă, dintre toate păsările care-mi vizitează grădina de la țară, cel mai mult îmi place ciocănitoarea neagră, de al cărei cântec în doi timpi nu mă mai satur.
Se încarcă comentariile...
