Aylin Cadîr, actriță: „Faptul că fac parte dintr-o minoritate m-a ajutat în carieră, oamenii m-au ținut minte mai ușor“ | INTERVIU
0Aylin Cadîr s-a remarcat prima dată în adolescență, când făcea parte din formația Pops – numele aparte și figura exotică au cucerit publicul, iar mai târziu, i-au rezervat și roluri speciale în teatru.
Chiar dacă a copilărit în comunitatea turcă din Dobrogea, care reprezenta toată lumea ei, Aylin Cadîr (37 de ani) a privit viața cu entuziasm și curiozitate și a vrut să cunoască mai multe despre cultura română – chiar și cu prețul de a nu-și asculta mama. Modestă, tânăra nu se vedea actriță, considerând că este „o meserie pentru oameni aleși“, ci mai degrabă s-ar fi îndreptat către o carieră în Relații Publice, însă destinul avea să o poartă către televiziune și teatru.
Acum actriță la Teatrul Național din București, Aylin a povestit pentru „Weekend Adevărul“ despre strămoși și presiunea de a duce mai departe cultura turcă, dar și despre scurta carieră în muzică, la care nu s-ar mai întoarce. De asemenea, ea își aduce aminte despre oamenii importanți care i-au dat o șansă și de la care a învățat ce înseamnă scena mare a teatrului: Horațiu Mălăele și Ion Caramitru.
„Weekend Adevărul“: Știm despre tine că te-ai născut la Constanța, în comunitatea turcă. Cum a fost copilăria ta acolo?
Aylin Cadîr: Acesta a fost destinul meu, să mă nasc acolo. Nu-mi dădeam seama că fac parte dintr-o comunitatea mai mică pentru că aceea era toată lumea mea până când am intrat la școală. Când eram foarte mică, am crescut în comuna Cumpăna, de lângă Constanța, în comunitatea de turci. Am copilărit și la bunica, la țară, într-un sat în care în continuare trăiesc numai turci, Bașpunar. Asta a fost viața mea atunci. De aceea prima limbă pe care am învățat-o a fost turca. Mai târziu, ne-am mutat la bloc și am intrat la școală, în continuare vorbeam turcă cu copiii din fața blocului, iar când am văzut că nu mă înțeleg și se făceau glume pe seama mea, am început să învăț românește foarte bine. M-am ambiționat să învăț româna pentru a mă înțelege cu copiii.
Cum te-au primit copiii? Te-ai simțit integrată, sau din contră?
Constanța este un oraș atipic al României, cu multe genuri de populații și minorități. În blocul meu locuiau o familie de țigani, de machedoni, tătari, turci – noi, moldoveni... Eu nu m-am simțit niciodată discriminată, iar eu, la rândul meu, nu discriminam. Prietena mea cea mai bună făcea parte dintr-o familie de turci țigani. Nici mai târziu nu m-am simțit discriminată din cauza originii mele. Faptul că fac parte dintr-o minoritate m-a ajutat în carieră, deoarece oamenii m-au ținut minte mai ușor, mai ales datorită numelui meu mai atipic, în 2002, când m-am lansat. Ulterior, și în teatru m-a ajutat și am avut roluri mai exotice.
Tu ai crescut în comunitatea turcă, înconjurată fiind de tradiții, limbă și religie. Le-ai transmis și copiilor tăi limba turcă?
Din când în când mă simt vinovată pentru că băieții mei nu vor să vorbească turca și simt presiunea generațiilor anterioare care mă apasă și îmi spun că la mine se pierde totul. Ar fi nedrept ca strămoșii mei să mă judece așa. Ei au trăit într-o comunitate foarte închisă – se căsătoreau turci cu turci. Așa s-au păstrat religia, tradițiile și comunitatea. Pe măsură ce comunitatea s-a mai deschis, oamenii au devenit mai permisivi și am putut să ne căsătorim cu „ghiauri“, să facem căsătorii mixte, a devenit din ce în ce mai greu să păstrăm limba. Copiii fac școala românească, iar prima limbă pe care o învață este româna, astfel că este normal ca turca să se piardă. Toate acestea mă fac să mă simt vinovată că nu reușesc să transmit mai departe copiilor mei. Le mai cânt băieţilor în limba turcă și ascultăm muzică turcească.
Copilăria în comunitatea turcă
Deci ai copilărit și în satul Bașpunar...
În satul bunicii, la Bașpunar, în centru sunt o geamie și o școală, unde veneau să predea profesori – „hoge“ – din Turcia. Aceștia erau trimiși în toate comunitățile de turci din Balcani pentru a promova religia musulmană, astfel că predau la școală Coranul. Așa am învățat și eu alfabetul arab și să citesc puțin din Coran, dar și toate lucrurile care țin de islam pe care trebuie să le știi, ce nu trebuie să faci, cum trebuie să te speli, cum trebuie să pui mâna pe Coran. De exemplu, mâna stângă este considerată murdară, cu ea faci lucrurile josnice, iar cea dreaptă este cea curată, cu care deschizi Coranul și faci lucruri valoroase, sacre. Toate acestea fac parte din mine. Tot ce înveți când ești mic rămâne în tine.
Cum arăta copilăria ta acolo?
Alergam foarte mult prin sat și mi se părea imens. În Coran se spune că dacă ai făcut o faptă rea și faci imediat o faptă bună, prima se anulează. Îmi amintesc că într-o vacanță efectiv îmi calculam faptele rele și cele bune pentru a fi la finalul zilei pe zero și să nu stric balanța între bine și rău (râde). Când am crescut și au început să îmi placă băieții, a fost foarte complicat: voiam să fiu cuminte și ascultătoare, dar îmi plăceau și băieții foarte mult. Când eram la școală, trebuia să umblu acoperită, dar cum ieșeam îmi dădeam jos baticul, îmi scurtam fusta și mă jucam. Participam și la bairamuri. Comunitatea este foarte bogată.
Copilărind la bunici, ai aflat mai multe despre istoria familiei tale?
Am început să fiu din ce în ce mai interesată de trecutul și de rădăcinile mele. Mi-am întrebat bunicii de unde sunt, dar informația se oprea la bunicii lor. Toți veneau cam din aceeași zonă a Dobrogei. O profesoară de studii turce, de la Universitate, mi-a dat o listă cu mai multe titluri. Astfel am descoperit că încă din secolul al XIII-lea comunitatea turcă locuiește în Dobrogea. Când au venit ei, din zona anatoliană, trimiși de un sultan pentru a coloniza zona, nu era nimic în Dobrogea. Apoi, majoritatea au rămas aici. Practic, eu din ei mă trag. Comunitatea s-a păstrat atât de bine pentru că au ținut foarte mult la tradiții și la cultură. Din această cauză simt și presiunea strămoșilor – ei au rezistat secole la rând, iar la mine se duce. Mi se pare o evoluție normală, oamenii vor să evolueze. Tata mă susținea să învăț, să fiu pe picioarele mele, să fiu independentă. Această evoluție a venit cu bune și cu rele.
Iar la școală ai învățat mai multe despre cultura română, dar și despre religia creștin-ortodoxă. Cum a fost?
La ora de religie era mai ciudat. Mama este mai tradiționalistă decât tata – nu ne lăsa să intrăm în biserică. Mama îmi spunea să nu stau la ora de religie, dar eu stăteam. Mi se părea interesant, învățasem „Crezul“, „Tatăl Nostru“... Încă din școala primară cântam foarte bine, iar învățătoarea mă punea să cânt în clasă și astfel am învățat colinde și cântece de tipul „Treceți, batalioane române, Carpații!“ și „Ștefan, Ștefan, domn cel mare“.
O adolescență petrecută pe scenă
Deci ți-ai descoperit vocea de mică. De la cine moștenești talentul?
Provin dintr-o familie de agricultori, ciobani. Tata este cel mai bun mecanic auto din Constanța, iar mama are multiple talente și face totul foarte bine până la capăt, tinde spre perfecționism. Deși părinții mei nu sunt artiști în sensul propriu al cuvântului, amândoi fac artă din meseria sau din talentele lor. Probabil de la tata am moștenit vocea, mai fredonează uneori, dar poate și de la bunica mea, care era mai cochetă. La școală mi-am descoperit vocea, doamna învățătoare mă punea să cânt de câte ori era ocazia. De atunci mi-a rămas în minte că știu să cânt. La vremea respectivă era emisiunea „Tip Top Minitop“, iar tata îmi promisese că mă duce și pe mine.
Dar câțiva ani mai târziu, în 2002, pe când aveai 17 ani, ai participat la concursul „Alege ASIA“. Cum ai ajuns să participi la acest concurs?
Tata m-a încurajat și m-a dus la „Alege ASIA“. El și prietenele mele din liceu au fost cu mine la castingul din Constanța. Mi-am pregătit acasă, singură, câteva cântece. Eram foarte naivă, credulă, deschisă și entuziasmată de tot ce era acolo. Nu știam deloc la ce să mă aștept, era o lume foarte diferită de tot ceea ce știam eu, nu mai participasem la niciun fel de festival sau casting.
Dar ai mai fost pe vreo scenă?
În clasa a VII-a am cântat cu cei din corul școlii la un spectacol de Crăciun în care am fost solistă și am interpretat piesa „Silent Night“.
Deci aveai foarte puțină experiență...
La concurs, nu știam la ce să mă aștept, dar eram extrem de entuziasmată, orice ar fi urmat, eu eram fericită. Mie mi se părea că deja am câștigat. Așa am ținut-o tot concertul. Când au venit să filmeze acasă momentul în care mă anunțau dacă am trecut preselecția sau nu, am crezut că am câștigat. Abia la montaj mi-am dat seama că ei au fost inclusiv la cele care nu luaseră preselecția.
Atitudinea aceasta pozitivă te-a ajutat.
Da. Când am ajuns la București și am văzut 20 de fete, eram tot entuziasmată, mai ales că nu mai cunoscusem pe nimeni din afara Constanței. Erau fete din toată țara, mă împrietenisem cu toată lumea și începusem să vorbesc ba cu accent moldovenesc, ba ardelenesc. Mă simțeam foarte bine. Era un cantonament foarte strict și vorbeam cu mama la telefon o dată pe săptămână și îmi spunea: „Nu e nimic dacă nu iei, stai liniștită, că vii acasă“. Nu voia să fiu dezamăgită. Nimeni nu credea că voi lua. Acum, ca mamă, înțeleg prin ce trecea ea atunci. Și dacă mă întorceam acasă, eu tot fericită eram.
„Nu m-am gândit că pot face actorie, mi se părea o meserie pentru oameni aleși“
După ce ai făcut parte din trupa Pops, ai dat la Actorie. Ce te-a determinat să faci o asemenea schimbare de carieră?
Eram cumva cu picioarele pe pământ și cred că se datorează religiei și comunității în care am crescut. În același timp, eram adolescentă și mă entuziasmam de tot ce se întâmpla, dar soțul meu mă echilibra. Lucrurile începuseră să scârțâie cu trupa. Echipa de management care ne crease dispăruse, veniseră alți oameni care nu știau ce să facă cu noi și eram toate în niște momente importante ale vieții. Apoi fiecare a mers pe alt drum. Nu m-am gândit niciodată că pot face actorie, mi se părea o meserie pentru oameni aleși. Târziu mi-am pus problema de a da la Actorie. Eram deja de trei ani cu trupa Pops și urma să dau Bacalaureatul, iar apoi admiterea la facultate. Mă gândeam să fac Relații Publice și Comunicare. La Media Pro Music ne reprezenta Dana Adam și mi se părea cea mai cool femeie din lume și voiam să fiu ca ea, să fiu PR.
De ce tocmai Actorie?
Mama soțului meu mi-a sugerat să încerc la Actorie că poate îmi place. Nu aveam contact cu lumea asta, cred că fusesem de două ori la teatru până atunci. Ea mi-a găsit un profesor meditator pentru a-mi pregăti repertoriul pentru admiterea la UNATC. M-am pregătit cu Nae Iliescu, despre care am aflat apoi că pregătise mulți actori, inclusiv pe Alexandru Bindea, alături de care joc acum în „Dineu cu proști“. Sunt foarte curioasă ce a văzut el în mine atunci, pentru că eram extrem de necoaptă și crudă. Am întâlnit o cu totul altă lume: să fii personajul acela din foaie mi se părea ceva extraordinar! Dintre toate textele pe care mi le găsise el, am ales un monolog din „The Catcher in the Rye“ a lui J.D. Salinger (trad. – „De veghe în lanul de secară“). La un moment dat, după ce l-am învățat, am uitat că este un text și părea că îmi spun propria poveste. Acolo a fost switch-ul. Pe măsură ce vorbeam, aveam impresia că vorbesc despre mine și fratele meu. Atunci mi-am dat seama că poate totuși pot să dau la Teatru. Am picat la UNATC, dar am intrat la Universitatea Hyperion, secția Actorie. Inițial mi-am spus că fac doar un an acolo, să văd cum este, dar am întâlnit profesori și colegi foarte buni, așa că am rămas. Am fost la clasa lui Catrinel Dumitrescu.
Iar cu trupa ce s-a întâmplat?
După ce am intrat la facultate, influența lui Catrinel a fost foarte mare asupra mea. Mă făcea să mă întreb dacă ceea ce fac cu trupa este ceva de valoare și ceva cu care vreau să mă afișez. Dacă mă vedea la vreo emisiune cu fetele și făceam ceva, a doua zi, la repetiții, mă desființa dacă i se părea o prostie. Am ținut minte și am început să mă jenez de ceea ce făceam și să îmi dau seama că nu duce chiar într-o direcție pe care mi-aș dori-o și aș fi împăcată. În plus, îmi plăcea foarte mult ce învățam la școală, iar cele două nu se aliniau. Ușor, ușor s-a rupt, dar facultatea și actoria au avut clar o influență.
Viața în televiziune
Ce efect a avut asta asupra ta?
Chiar dacă mie îmi plăcea să cânt, foarte mult timp am asociat cântatul cu ceva facil și frivol și a durat foarte mult să reînvăț că nu este așa, să realizez că este un mare lucru să poți cânta și că eu îmi băteam joc de talentul meu. În continuare este o luptă: mă gândesc la ce să cânt astfel încât să fie aliniat cu toate lucrurile în care cred eu.
În 2007 ai apărut pe micile ecrane în serialul „Cu un pas înainte“. Cum a fost acea perioadă din cariera ta?
A fost foarte greu, a trebuit să lipsesc destul de mult de la facultate, dar profesorii m-au înțeles. Au fost niște momente foarte grele. Când trebuia să o sun pe profa să îi spun că nu pot ajunge la cursuri, făceam ture în cameră, neputând apăsa butonul de apelare. Nu aveam cum să spun „Nu“ acestei oportunități. Am învățat enorm în acea perioadă. Castul era bestial! Toți erau numai unul și unul. Eram foarte încântată de tot ce mi se întâmpla. Eram încă foarte necoaptă, abia acum îmi dau seama, dar pentru ce și cât puteam atunci, a fost foarte bine.
Dar ai rămas cu picioarele pe pământ...
Am fost, dar în acea perioadă riscam să mă duc în altă direcție, dar până la urmă a fost ce trebuia să fie. Îmi aduc aminte cu foarte mult drag de acea perioadă. Atunci am cunoscut mulți oameni, am rămas cu mulți prieteni. Lucram de dimineața până noaptea târziu. La un moment dat aveam toți crize de râs de la oboseală. Atunci nu se ținea cont – era „Wild West“ (n.r. – Vestul sălbatic) la filmări: plecam la 5-6 dimineața de acasă și ne întorceam noaptea, la 1... Era ceva inuman, acum nu se mai face așa.
Apoi te-ai concentrat pe teatru?
Da. Asta a fost soarta mea. Nu a fost ceva foarte planificat. O perioadă am mers cu actoria și muzica în paralel crezând că merge așa, dar nu funcționează. În ultimii ani m-am concentrat doar pe teatru și mi-am dat seama cât de important este să te concentrezi doar pe un singur lucru. Face toată diferența. Acum sunt anii în care îmi construiesc un mod de lucru legat de un personaj și l-aș fi ratat pentru că mă gândeam și la ce piese să mai înregistrez, ce album să mai scot. Nu mergea așa.
„Ion Caramitru m-a ajutat, vedeam că mă apreciază și mi-a dat încredere“
„Weekend Adevărul“: Ai jucat și rolul lui Maitreyi, la vârsta de 16 ani. Cum a fost acea perioadă?
Aylin Cadîr: Am avut preparatori care cunoșteau și trăiseră în India foarte mult. A fost o experiență faină. În acea perioadă, eram la „Dansez pentru tine“, eram foarte obosită, iar la un moment dat nu mai puteam primi informații. Era enorm de muncă la emisiune, deși din exterior părea ușor, dar a fost foarte greu. Noaptea, după repetițiile de la Buftea, veneam la teatru să repetăm și eram foarte obosită. După ce am terminat cu „Dansez“, m-am putut concentra mai mult pe premiera noastră. Nu mi-a fost ușor. Au fost niște scene de dragoste, singurul spectacol în care am jucat astfel de scene atât de intime. A fost o experiență. Atunci mă și luam foarte în serios și nu m-am jucat la fel de mult. Acum îmi fac treaba foarte serios, dar nu mă iau pe mine în serios. Atunci umblam cu carnețelul după mine și îmi notam totul. A fost o fază de care aveam nevoie – am învățat să lucrez foarte corect și exact, iar acum îmi prinde bine. Nu aș face lucrurile altfel. Personajul era foarte greu.
Prima dată la TNB, alături de Horațiu Mălăele
Iar în prezent, te găsim la Teatrul Național București. Cum ai ajuns să joci aici?
Am jucat prima dată aici în 2009, în spectacolul „Lecția“, alături de Horațiu Mălăele, pe care l-am cunoscut la niște filmări de la un serial. Lui i-a plăcut de mine și m-a întrebat dacă vreau să joc în „Lecția“. Când a fost premiera, director era Ion Caramitru. Am tot jucat spectacolul ani la rând, inclusiv în străinătate. Mai târziu, în 2014, în perioada când repetam cu Răzvan Mazilu la Odeon „West Side Story“, m-a sunat Ion Caramitru și mi-a spus că Răzvan Popa pune la TNB o piesă a lui Ion Minulescu, apoi m-a întrebat dacă vreau să vin la probă. Tot atunci m-a întrebat dacă vreau să fiu angajată. Așa am ajuns la Teatrul Național, dar el deja mă știa și mă tot văzuse muncind în „Lecția“, dar și de la Răzvan, pentru că audiția pentru musicalul „West Side Story“ fusese foarte mare și grea.
Cum a fost să joci în regia și alături de Horațiu Mălăele, mai ales că acesta a fost primul tău rol mare pe scena teatrului?
Datorită naivității pe care am avut-o toată viața, nu am picat în extremă spunându-mi că joc cu un zeu. Cei mai mari actori pe care i-am întâlnit nu se pun pe un piedestal. Pentru a putea lucra, vorbesc cu noi ca de la egal la egal. Horațiu a insistat să ne tutuim pentru a putea lucra bine. Îmi dau seama cât de multe lucruri am învățat de la el de fapt, atunci nu le conștientizam, nu reușeam să le înțeleg foarte bine, dar acum îmi sunt mult mai clare, mai ales că îl văd mult jucând. În continuare învăț mult de el. Îmi spunea: „Nu te mai uita la tine“, dar atunci nu înțelegeam ce vrea să spună. Eram prea conștientă de mine și nu reușeam să ies din ce credeam eu că sunt. Până am înțeles ce a vrut să spună, a durat, dar acum îmi este clar. În același timp, îmi spunea Horațiu, trebuie să nu știi, dar să știi și să fii atent și la public și ce vede el, din ce unghiuri. Aveam nevoie de acea etapă pentru a vedea ce greșeam. Când ești în confort foarte mare cu cei alături de care lucrezi sau când tu ești foarte bine cu tine, atunci te limitezi.
„Ion Caramitru ne-a girat“
Fiind actriță a Teatrului Național de ani buni, ai lucrat o perioadă îndelungată împreună cu Ion Caramitru...
Mă iubea foarte mult, și eu pe el. Aveam spectacolul „Magic Național“, în care se cânta foarte mult, eram o gașcă foarte faină. Domnul Caramitru era amfitrion al spectacolului, plecam în turnee, stăteam toți împreună și așa ne-am făcut niște vacanțe în tot felul de țări din Balcani în care poate nu am fi mers niciodată altfel. Ion Caramitru m-a distribuit în spectacolul acesta, în care el construise modul în care se legau momentele. Intrarea mea în scenă mi-o dădea el, cu o poezie erotică pe care o cânta. Îi datorez foarte mult, precum și lui Horațiu Mălăele, profesorilor, și tuturor oamenilor care au avut o oarecare influență asupra mea. Ion Caramitru m-a ajutat, vedeam că mă apreciază și mi-a dat încredere. Din păcate, cât timp a fost director, nu prea lucram, nu se monta atât de mult. Înainte să moară, m-am apucat să traduc un text pentru că îmi doream să joc foarte mult și nu prea se monta, iar regizorii care veneau erau cam aceiași și lucrau aproximativ cu aceiași actori. Am găsit textul „Incognito“ a lui Nick Payne, care mi-a plăcut foarte mult, l-am tradus și făcusem chiar și distribuția. Domnul Caramitru mi-a spus să îi trimit textul, dar că nu îmi promite nimic pentru că nu sunt bani și alte cele. Am repetat luni de zile, apoi a venit pandemia și am repetat pe Zoom până când am putut reveni în săli pentru a face vizionarea. I-am arătat spectacolul lui Ion Caramitru, i-a plăcut enorm și a luat piesa în repertoriu. Faptul că ne-a girat cu ce-am făcut mi-a dat foarte mare încredere. În ziua în care a fost înmormântat, aveam spectacolul „Incognito“ și a fost foarte greu. În continuare, când jucăm „Incognito“, am senzația că îl văd în sală.
Apoi ce a urmat?
Au început să monteze foarte mulți regizori și am început să joc mai mult. Cumva, domnul Caramitru mă pregătise pentru momentele astea. Acum se montează mult și bine. E normal ca Teatrul Național să aibă multe montări, trebuie să se lucreze, dacă stai, nu ai cum să evoluezi. Urmează spectacole foarte frumoase. Joc în „Exil“, dar și în „Bolta Cerească“, unde am rolul lui Sally Poppy. Îmi place mult acest rol – tot ce nu pot face în viața de zi cu zi pot face pe scenă (râde). A durat foarte mult și a fost o luptă crâncenă cu mine la repetiții pentru a face acest personaj. Plecam de la repetiții întrebându-mă dacă pot, dacă au făcut o alegere bună cu mine în acest rol... Cu Sally, mi-am câștigat vocea mea de actriță. Tot timpul știam înspre ce să tind, dar abia cu personajul acesta am înțeles efectiv și o stăpânesc tehnic foarte bine.
„Pentru a fi foarte adevărat, trebuie să fie adevărul tău“
Din toate rolurile de până acum, care și-a pus mai mult amprenta pe tine?
Cred că a fost invers. Pentru fiecare rol, am scos o părticică din mine, uneori una pe care nici nu știam că o am. De exemplu, în „Exil“ joc rolul Oanei, o fată care ajunge să se sinucidă din cauza faptului că nu reușește să se înțeleagă cu lumea în care este născută și nu găsește nicio altă soluție. Alexandra Badea ne-a spus că a scris textul pentru noi și m-am tot întrebat ce a văzut ea în mine de a scris un asemenea personaj. Dar adânc înrădăcinată în mine există o melancolie pe care nu o pot explica. Uneori mă lupt cu lucrurile pe care le descopăr și abia când nu mă mai lupt iese pe scenă ceva frumos. Cu personajele mele învăț multe despre mine, de fapt. Ele vin cu niște date tehnice, dar până la urmă mă modific în funcție de ele, însă ce apare pe scenă este foarte mult din ceea ce sunt eu. Pentru a fi foarte adevărat, trebuie să fie adevărul tău, al omului care interpretează personajul. Din exterior pare ușor, dar nu este.
Și cu muzica cum rămâne?
Ce știu clar este că nu vreau să mă întorc în industria muzicală pe care o cunosc foarte bine și nu mă interesează, nu e pentru mine. În schimb, îmi place să cânt și îmi doresc de mult să fac un spectacol-concert cu muzică atent selecționată de mine, doar cu muzică turcească din Dobrogea. Am început să culeg astfel de muzică de la femeile mai în vârstă din comunitate. O simt și ca pe o datorie, este moștenirea mea și simt că trebuie să fac ceva să o duc mai departe. Dar nu vreau să mă grăbesc, pentru că și procesul este unul frumos.
Se încarcă comentariile...
