Jurnal de Nord, Canada, zilele 0 și 1: „Churchill, capitala mondială a urșilor polari. Cred că sunt în rai”
0Rareș Beșliu, un fotograf îndrăgostit de natură și de viața animalelor, demarează proiectul fotografic La NORD de cuvinte, o paralelă între regiunile arctice și impactul schimbărilor climatice simțit în România. El a plecat într-o serie de expediții în cele mai friguroase zone ale Planetei – Svalbard, Groenlanda, Arhipelagul Arctic Canadian –, iar poveștile și fotografiile sale, strânse sub pălăria Jurnal de Nord, vor fi publicate constant pe adevărul.ro și în „Weekend Adevărul“.
Zilele 0 și 1 —> 2 și 3 decembrie
Vă mai amintiți din jurnalul precedent cât de greu am ajuns în Groenlanda, din cauza zborurilor anulate (și a porții de îmbarcare cu numărul 13, evident)? Ei bine, deși Canada e mult mai departe, am avut norocul să ajung aici fără nicio peripeție. Ba chiar a fost totul atât de lin, că mi-e și puțin ciudă fiindcă nu am multe de povestit în jurnal.
Prima escală a fost în Amsterdam, apoi Toronto, iar următoarea în Winnipeg. Deși e o țară unde se vorbește atât engleza, cât și franceza, cu majoritatea oamenilor m-am înțeles mai mult prin semne. În ultimii 60 de ani, populația Canadei s-a dublat, iar asta se datorează în mare parte procentului ridicat de imigrație. Ce vreau să spun, de fapt, este că mi-e greu să mănânc sănătos, așa cum are nevoie stomacul meu. Și de parcă nu e suficient că au mâncare proastă (ca-n America, de altfel), mai e și limbajul o barieră. Mi se pare că se vorbesc toate limbile pământului și din ce în ce mai puțină engleză. Chiar și așa, cu accentul indian al chelnerului, am aflat ce-s ouăle „sunny-side-up” (în traducere: prăjite doar pe-o parte, cu gălbenușul în sus, ca un soare de vară). Le-am mâncat cu poftă și apoi am băut apă din carafa pusă pe masă gratuit, la dispoziția clienților. Se pare că și aici, la fel ca-n Islanda sau Norvegia, oamenii sunt obișnuiți să bea apă de la robinet - un obicei plin de beneficii pentru noi și pentru natură, pe care l-am deprins și eu de când văd lumea cu alți ochi, datorită La NORD de cuvinte.
În puținul timp pe care l-am petrecut în Winnipeg, am trecut pe la un magazin de suveniruri. Nimic interesant, până să răsfoiesc o broșură pe care am deschis-o fix la pagina unde scria povestea ursulețului Winnie-the-Pooh. Aveți o singură variantă să ghiciți de unde vine numele lui! Așa începe povestea mea cu urșii din Canada…
…după vreo două ore și jumătate de zbor, am aterizat în Churchill cu singura companie aeriană care ajunge până aici, Calm Air. Nu există drumuri așa că, dacă ai rău de zbor, mai există doar varianta trenului (ajungi după două nopți și două zile).
Aflat puțin sub cercul polar, Churchill e un orășel izolat din nordul Canadei, cea mai apropiată așezare fiind la 400 de kilometri depărtare. Stă la intersecția a trei ecoregiuni: pădurea boreală la sud, tundra la nord-vest și golful Hudson la nord (dacă simțiți că citiți Wikipedia, ei bine, de acolo m-am documentat și eu). Vara, e supranumit „capitala mondială a belugăi”. Iarna devine „capitala mondială a urșilor polari”. Cred că sunt în rai.
Nici nu am ajuns bine la cazare și am aflat că un urs s-a plimbat prin oraș azi dimineață. Entuziasmat, dar cu fiori pe șira spinării, am întrebat când a fost ultimul atac în zonă. Mi s-a spus că în 2013, de Halloween. E o sărbătoare pe care nu o înțeleg de fel, cu atât mai puțin aici unde nu se plimbă nimeni noaptea pe străzi, iar ziua oamenii sunt înarmați și ușile mașinilor sunt lăsate descuiate ca să poată intra rapid în ele, în caz de urgență (așa se întâmplă și la Svalbard și, pe bună dreptate, că doar nu sunt hoții mai periculoși decât urșii). Mi se explică apoi că toți copiii sunt supravegheați, însoțiți de poliție și că un elicopter survolează zona în fiecare zi de 31 octombrie. Pentru mine, tot nu are sens Halloweenul aici, dar cu ce drept mă opun eu sărbătorilor?
Am aterizat cu câteva ore înainte de lăsarea serii, așa că ziua asta a fost tare scurtă. Dar am avut vreme să remarc peisajul, mult mai spectaculos decât mi-l imaginasem. Sau poate că iarăși e vorba de lipsa așteptărilor? Oricum ar fi, e frumos tare! Viscolul desenează cu zăpadă întinderile și pictează forme abstracte pe rocile mari, gri antracit. Am văzut deja mai mulți copaci decât în Svalbard și Islanda la un loc, iar asta face ca natura să arate completă, chiar dacă în jur e o mare întindere de alb. Nu doar o dată am trecut pe lângă brazi cu crengi pe o singură parte. Nu știu ce-i cu ei, dar promit să mă interesez. O fi din cauza vântului, de care speram că scap după trei săptămâni în Islanda? Se pare că doar am sărit din lac în puț, aici e mama vântului.
Golful încă nu a înghețat, dar gerul e promițător. A nins timid și am realizat că sunt primii fulgi de pe anul ăsta. Oi fi fost eu la Polul Nord și-n Groenlanda, dar nici acolo nu ninge vara și, în plus, sunt zone aproape la fel de aride ca deșertul, cu precipitații slabe. M-am bucurat de zăpadă ca un copil și mă gândesc ce șanse sunt să o văd și-n România. Ne-a ocolit cam mult în ultimii ani…
Cât despre orășel, mă așteptam să arate la fel ca Longyearbyen, dar e mult mai frumos și mai cosy, mai primitor. Poate și zăpada contribuie la atmosfera de poveste (în Svalbard am fost vara), dar și picturile murale pe care le vezi la tot pasul (realizate în 2017 de 18 artiști din întreaga lume). Mi-ar plăcea să avem și noi proiecte de genul ăsta - cu un efort mic, să schimbi atmosfera locului și să binedispui oamenii. În Brezoi am văzut munți și brazi pictați pe blocuri și atunci mi-am dat seama cum se poate înveseli un oraș trist.
După scurta plimbare de peste zi, în care mi-am dat seama că locul ăsta e mult mai ofertant decât am crezut, ne-am dus la cină. Mi-am cunoscut colegii: Bill și soția lui, Jerrilyn (un cuplu în vârstă din SUA, cu povești impresionante din toată lumea), Aimée din New York (care e pentru a treia oară în Churchill) și James, ghidul nostru și rangerul care o să ne păzească spatele (la propriu). Cum americanii sunt foarte sociabili și vorbăreți, n-a fost greu să povestim despre orice chiar de la prima întâlnire. Le-am spus că în România, pe ursul lor îl cheamă Fram și am aflat că Winnie the Pooh vine din Winnipeg, iar ei mi-au zis că Teddy Bear e de la Theodor Roosevelt. Istoria spune că președintele era la vânătoare, dar când a apărut ursul negru, a refuzat să-l împuște. Auzind asta, patronul unui magazin din New York a creat ursulețul de pluș cu numele lui.
Deși restaurantul nu e departe de cazare, ne-am deplasat cu mașina, cum face toată lumea aici. Nu cred că o să am timpul necesar și nici ocazia să pot zice că am plecat „la pas” prin Churchill. Când am ajuns acasă, am fost întâmpinați de lătratul la unison al cățeilor. Au văzut farurile pe geam și au tăbărât peste noi cu tot dragul și cu afecțiune de parcă noi eram stăpânii. Mi-ar plăcea să știu limba lor și să-i întreb la ce „emisiune” s-au mai uitat azi? Nu de alta, dar geamul din living, mare cât tot peretele, e ca un televizor pentru ei. Stau toată ziua cocoțați pe canapea și privesc trecătorii. Nu de puține ori, trecătorii au blana albă. Unii au coada stufoasă, alții au urechile mari sau sunt grei cât o mașină.
M-am băgat la somn cu gândul că sunt primul român la Churchill - sau, cel puțin, niciunul dintre localnicii și ghizii de aici nu au mai cunoscut un altul. Poate sună arogant, dar m-am simțit bine să fiu „pionier”.
Se încarcă comentariile...
