Jurnal de Nord, Groenlanda. Zilele 6 și 7: Vulpea maro și „eschimoșii, oamenii senini și zâmbitori“
0Rareș Beșliu, un fotograf îndrăgostit de natură și de viața animalelor, demarează proiectul fotografic La NORD de cuvinte, o paralelă între regiunile arctice și impactul schimbărilor climatice simțit în România. El a plecat într-o serie de expediții în cele mai friguroase zone ale Planetei – Svalbard, Groenlanda, Arhipelagul Arctic Canadian –, iar poveștile și fotografiile sale, strânse sub pălăria Jurnal de Nord, vor fi publicate constant pe adevărul.ro și în „Weekend Adevărul“. Mai multe informații se găsesc pe www.lanord.ro și pe www.raresbesliu.com.
ZIUA 6. Sâmbătă, 12 august
Noroc cu jurnalul, că așa îmi dau și eu seama în ce zi suntem și cum trece timpul ăsta parșiv. Se pare că azi e ultima zi aici, în Ilulissat, cel mai frumos loc în care am fost vreodată.
La fel ca până acum, la turul obișnuit cu barca am fost însoțit de ceață. Dacă nu aș fi văzut cu ochii mei cum se schimbă atmosfera, aș fi zic că nu ai ce face atâtea zile pe o vreme așa de capricioasă. Ce poți vedea? Doar că, odată cu negura, se schimbă și lumina, iar peisajul pare altul în fiecare zi. Chiar și astăzi, după 5 zile aici, peisajul m-a furat atât de tare încât nu am realizat când am făcut cunoștință cu un profesor de schimbări climatice la Universitatea din New York. Ne-am prezentat, am schimbat câteva replici și m-am întors la fotografiat. Abia când am coborât de pe barcă, senin, mi-am dat seama că am avut lângă mine unul dintre cei mai importanți oameni pe care aș fi putut să-i întâlnesc, iar eu am plecat fără să-i pun vreo întrebare importantă și, mai ales, fără să-i cer datele de contact. M-am băgat la somn cu regret.
Mâine o să mă îmbarc pe un vas ce mă duce înapoi la Nuuk, capitala Groenlandei. O să-mi iau la revedere de la eschimoși, cei mai senini și mai zâmbitori oameni pe care am avut ocazia să-i cunosc. O să mă uit în urmă, cu dor de roșul bărcilor instagramabile și de aisbergurile cât un munte cu mii de fețe. Unora le-am dat și nume și le-am făcut povești. Îmi amintesc de „tortul de bezele” cu aspectul operei din Sydney și cu un strat gros de frișcă rozalie pe deasupra. Parcă nu mă uitam la o bucată imensă de gheață, ci la o prăjitură dulce, care se topește ușor dacă frigiderul nu mai funcționează așa cum funcționa odată.
ZIUA 7. Duminică, 13 august
Ce puteam face în ultima mea zi la Ilulissat, dacă nu să merg iar la shopping de cărți și albume fotografice? E suvenirul meu must-have din fiecare țară, dar nu știu cum se face, că cele mai interesante cărți sunt și cele mai grele, deci un stres teribil când împachetez bagajul. Acum nu doar că am găsit o carte de vreo 3 kilograme despre gheață, dar am luat una și despre Polul Sud, că nu se știe dacă mai am norocul să găsesc pe altundeva.
„Mall-ul” de unde le-am cumpărat se numește „Icefjord centre” și este locul unde se întâlnește istoria cu știința și cultura de aici. E un fel de muzeu cu o arhitectură specială, una cu natura, inspirată de bătaia unei aripi de bufniță polară. Am mers pe acoperișul de lemn cu view spre Disko Bay, unde am văzut de sus cum curg aisbergurile prin golf. Am înțeles cum gheața e o carte deschisă și cum putem citi prin ea trecutul, prezentul, și tot ea ne arată viitorul.
La prânz, am mâncat încă o dată (și sper că nu pentru ultima oară) halibut, peștele pe care l-am descoperit aici și cu care aproape că am făcut cură. E incredibil de gustos și, combinat cu sosul lor de paprika, provoacă dependență. E singurul deliciu pe care l-am descoperit aici, dar nici nu aveam nevoie de prea multe.
Azi am fost în 13, dar cred că superstiția nu ajunge până la cercul polar. Nu doar că nu am avut ghinion, dar am avut și norocul să fotografiez o vulpe polară (maro, cum altfel?). Eram în Islanda când am văzut prima oară o vulpe polară. Momentul a fost scurt, conduceam și am tras pe dreapta ca să verific pe internet dacă am depistat-o bine. Mă așteptam să fie albă și atunci mi-am dat seama că, pe timpul verii, are altă culoare. Tot maro au fost și cele pe care le-am văzut luna trecută în Svalbard. Eram departe de ele și le căutam cu binoclul din zodiac. Ele se cățărau pe stânci, după ouă și păsări. Acum, vulpița sărea de pe o bucată de gheață pe alta și nu își avea locul în peisaj. Parcă mă uitam la un espresso amestecat cu cappuccino, cum încearcă să se camufleze în gheața albă și albastru-turcoaz.
Spre seară, în drumul spre navă, am trecut pe lângă câinii de Groenlanda, care trag sănii atunci când au zăpadă. Acum e vară, așa că i-am găsit aliniați la bronzat. Am aflat că sunt o rasă pură de husky, întâlnită numai aici. Numărul lor scade de la an la an și, odată cu el, se va pierde și tradiția, veche de peste 5000 de ani. Din cauza climei, marea nu mai îngheață, iar săniile sunt inutile. Mai mult, costul îngrijirii câinilor e mult mai mare decât cel al întreținerii bărcilor sau snowmobilelor (plus că benzina are un preț incredibil de mic). Dar, ce să zic… cred că o să se păstreze obiceiul măcar din dorința de a le oferi mai mult „entertainment” miilor de turiști americani ce se vor îmbulzi, probabil, de la anul. Că doar se construiesc trei aeroporturi noi în Groenlanda, ce vor avea zboruri directe către și dinspre America. Nu înțeleg de ce mă mir, după ce am văzut mina de cărbuni deschisă în continuare la Svalbard…
M-am îmbarcat pe vasul care mă duce la Nuuk ca să pot lua avionul spre Kangerlussuaq și apoi spre Danemarca, însă din 2024 probabil că voi zbura direct de aici, odată cu construirea noilor terminale. Gândurile îmi fug departe și-mi strică dispoziția, așa că mai bine mă bag la somn. Pe mâine!
Se încarcă comentariile...
