România a luat și a 10-a medalie olimpică, la Paris, grație unui jurnalist adevărat de sport REPORTAJ
0Presa sportivă din România e formată, în mare parte, de oameni care iubesc sportul, însă fără a-l practica. Ceea ce e cel puțin bizar. Din mai multe motive.
În primul rând, e curios cum poți înțelege suferința și sacrificiile unor sportivi de performanță, dacă tu, cel care ar trebui să relateze aceste lucruri, nu știi ce înseamnă să transpiri și să depui efort, măcar la nivel amator. Apoi, e bulversant cum poți promova sportul, dacă pentru tine, ca jurnalist de sport, totul se rezumă la urmărirea altor oameni care fac sport.
În acest peisaj, Adrian Țone (Agerpres) face parte dintr-o categorie rară. Pentru că, de mai multe ori pe săptămână, se antrenează, iar alergarea nu lipsește niciodată din „meniul“ său. De altfel, de-a lungul anilor, Adrian Țone a terminat mai multe maratoane. Vorbim despre proba-regină a atletismului, cea de 42,195 kilometri.
Acum, aflat la Paris, pentru a acoperi JO 2024, Adrian Țone a reușit o performanță remarcabilă, unică pentru presa românească. Concret, în noaptea de sâmbătă spre duminică, a participat la Maratonul Popular pe care francezii l-au organizat pe traseul pe care s-au desfășurat și cele două curse la masculin și la feminin.
Cu acest prilej, Adrian Țone a realizat un reportaj savuros pentru Agerpres, pe care vi-l oferim în rândurile de mai jos.
România a mai câştigat cel puţin o medalie. La maraton
Titlul este doar parţial adevărat, pentru că, evident, nu despre o medalie olimpică este vorba, ci despre o recunoaştere simbolică a celor 42,195 km "alergaţi" pe acelaşi traseu de maraton parcurs şi de sportivii adevăraţi la Jocurile Olimpice de la Paris 2024.
Dacă aş fi lucrat la un tabloid, aş mai fi pedalat câteva fraze pe ideea din titlu, aş fi scris chiar că "România a depăşit numărul de 10 medalii la Jocurile Olimpice de la Paris". Ceea ce nu e neapărat neadevărat, în afară de subsemnatul, fiind cu siguranţă mai mulţi români înscrişi în cursa populară a maratonului de la Paris. Dar unde să-i găseşti printre cei peste 20.000 de participanţi?
FILMARE REALIZATĂ DE ADRIAN ȚONE
Visez ca alergător amator la cursa asta de mai bine de 4 ani, de când francezii au anunţat pentru prima dată "Marathon pour tous" - Maratonul pentru toţi. Pentru că organizatorii şi-au dorit ca sportul să revină la origini, ca omul de rând să participe efectiv la o cursă dedicată în mod normal profesioniştilor, să simtă pe propria piele emoţia olimpică.
Cu o noapte înainte, nici nu prea am putut închide ochii. Oare o să reuşesc să-l termin? Dar până acolo, pot să mă strecor printre participanţii oficiali la cursă? Pentru că "demersul jurnalistic", ca să fim în trend, de a descrie din interior o cursă de maraton din cadrul Jocurilor Olimpice, nu ar fi avut loc fără norocul chior al berzei chioare, căreia Dumnezeu i-a făcut cuib. "Musiu, toate locurile sunt ocupate, nu există numere de concurs pentru presă", "Exclus, înscrierile s-au terminat de acum doi ani". Cam astea erau răspunsurile venite de la toate departamentele de comunicare ale întregului aparat de organizare a Jocurilor Olimpice de la Paris.
Bine, voi mă daţi afară de uşă, lasă că m-au învăţat pe mine nişte profesori în facultate, că un ziarist, dacă vrea neapărat ceva, poate intra şi pe geam. În cazul meu, geamul a fost tot uşa, adică poarta de acces pentru participanţii înscrişi. Trebuie să fie un val, îmi zic, şi cum îl prind nu-l ratez. Şi am anticipat bine. S-a format pe la 20:30, cu jumătate de oră înainte de start, pe podul peste Sena, de lângă Catedrala Notre Dame. Acolo unde un puhoi de lume a început să devină din ce în ce mai compact pentru a avea acces standurile de la start. Tot traseul cursei a fost delimitat de garduri de fier de peste un metru.
Cu paşi din ce în ce mai mici, peste 15 minute mă aflam în faţa primului şi celui mai mic hop de trecut din această cursă, aşa cum aveam să aflu mai târziu. Voluntarii controlori de numere de concurs pe tricou erau pe poziţii. Nimeresc într-o laterală, cu gândul că trec neobservat, dar o tânără vigilentă mă întreabă ceva în franceză. Bănuiam eu ce, dar am ales să-i răspund în română, indicându-i acreditarea de presă pe care o avea cu şnur spre spate. Cel din spatele meu a fost şi salvarea mea, pentru că era nerăbdător să intre, a abordat-o pe voluntară cu grabă, arătându-i numărul său de concurs, ceea ce m-a transformat pe mine în participant la Marathon pour Tous.
Bine şi ce urmează? Apucasem doar să citesc că pe cei 42 de km traseul ar fi o diferenţă de nivel de aproximativ jumătate de km. Mult, dar poate am citit eu ceva greşit. Avem să aflu pe traseu, 17 kilometri de mijloc, mai puţin primii 15 şi ultimii 10, sunt cu urcuşuri şi coborâşuri. Da, dar e asfalt, cât poate fi de greu? În plus, când ai ocazia să alergi prin 9 dintre oraşele/cartierele lui Ile-de-France, adică Paris, Boulogne-Billancourt, Sevres, Ville d'Avray, Versailles, Viroflay, Chaville, Meudon şi Issy-les-Moulineaux. Şi ce zonă, şi ce istorie, şi ce peisaje... După ce grija dispăruse, speranţa se aşeza şi ea la ospăţ.
Ajungem în faţă la Hotel de Ville, primăria Parisului, punctul de plecare în cursă. O nebunie generală. Animatori care urlă în boxe, înghesuială între gardurile de concurs, şi o mare de oameni pe margine care ne încurajau, pe noi, "gladiatorii" care habar nu aveam ce ne aşteaptă. O bucurie fără margini a cuprins toată zona.
Şi startul, la fel, acompaniat de urale, că mă gândeam cum trebuie să se fi simţit sportivii adevăraţi care au participat la Jocurile Olimpice şi cum şi-au ţinut ei emoţiile în frâu atunci când se declanşa această furtună de bucurie de care sunt capabili parizienii susţinători de sport. Dar cum s-or fi simţit fetele de la tenis de masă, care trebuiau să se concentreze într-un balamuc de nedescris al suporterilor francezi care îl susţineau pe al lor de la masa alăturată? Cred că atunci, la start, m-am apropiat şi eu de senzaţiile trăite de ele.
Când îi mai auziţi pe sportivi că vorbesc cu înflăcărare despre participarea la Jocuri Olimpice, să-i credeţi, să nu vă gândiţi că sunt falşi, că vor să dea greutate participării lor. Pentru că până şi într-o competiţie de amatori organizată în cadrul JO poţi avea inima în gât, nici nu vreau să mă gândesc cum e să te afli printre cei mai buni din lume.
Eee, doar primii kilometri se vor manifesta aşa, că doar nu or fi spectatori care să încurajeze nişte amatori pe distanţa celor 42 de kilometri... Aici, în centrul Parisului, că e lume mai multă, îmi zic. Hmm, nu! Fără spectatori pe margine care să ne încurajeze, să ţipe din toate direcţiile şi din toţi rărunchii "Allez, courage, allez, champion!" şi tot aşa, nu cred să fi fost adunaţi mai mult de 5 kilometri. În rest, parcă treceau trupele de eliberatori ai Parisului şi trebuiau musai ovaţionate. Şi pe margine erau oameni de toate vârstele, de la 2-3 ani până la plus 80. Bucuria sportului e uneori nemăsurată.
Chinul a început după kilometrul 15. Am trecut şi de Turnul Eiffel, ne-am pozat cu el o parte dintre noi, ne-am îndreptat către ieşire, spre Palatul Versailles, unde era cam jumătatea traseului. Până atunci, efervescenţa maselor de oameni m-a făcut să am un ritm bun, sub 5 minute şi jumătate pe kilometru. Hai, domnule, că nu e chiar aşa de greu, vezi, te-ai speriat degeaba! Nu degeaba se zice că speranţa e aia care închide ultima ochii.
Vine primul deal. Eee, o nimica toată, îl alerg, dacă asta e tot, mă joc pe traseul ăsta! Uralele oamenilor de pe margine parcă ne iau cu mâna gradele pantelor. Merge treaba, se mişcă picioarele. Încă! Apoi o coborâre. Venite imediat una după alta am simţit abia sâmbătă noapte că doar genunchii şi articulaţiile pot înţelege cu adevărat celebrele versuri ale muzicii populare româneşti "Dealu-i deal şi valea-i vale". Neică!
Presiunea de la coborâre face ravagii abia la următorul deal, mai abrupt decât primul. Sărim de la 5 şi jumătate pe kilometru la aproape de 9. Hai că e bine totuşi, se apropie primul semimaraton, jumătatea cursei, uite Versailles!, şi ai câteva minute peste două ore de la start. Perfect, intrăm în sub 4 ore şi jumătate! Trebuie doar să fi avut ceva halucinaţii să fi gândit atunci aşa ceva, pentru că altfel nu-mi explic acum, în durerea actuală de oase, muşchi, până şi ochi şi de cerul gurii, o astfel de abordare.
Mai trebuie adus în atenţie bancul cu alergătorul care, cu ultima suflare, din pricina efortului, îi indică celui care îi stă la căpătâi să-i oprească cronometrul ceasului de la mână. Obsesia timpului e boală curată!
Deznădejdea, prăbuşirea, vertijul, disperarea vin la pachet abia pe la kilometrul 29-30. După câteva deluşoare, vine unul de mai bine de un kilometru şi jumătate. Aveam senzaţia de deformare a realităţii, nu înţelegeam de ce oamenii dinaintea mea sunt undeva mai sus decât mine, de ce trebuie să ridic capul să-i privesc? Suflul era unul sacadat, mergeam, mă târam de fapt, gura îmi era uscată, ochii căutau punctele de hidratare. M-am gândit la Cătălin Chirilă. Când trage el singur în barca aia, cu pagaia aia în mână, i-o fi uşor? Hai că băieţii de la canotaj, Marian Enache şi Andrei Cornea, se au unul pe celălalt, fetele de la 8+1, de asemenea. Dar Chirilă, singur, când simte că nu mai poate, unde mai găseşte resurse? Am mai găsit şi eu câteva. Să merg până în vârful acelui deal, care aveam senzaţia că mă va duce la cer, la propriu şi la figurat.
Apoi urmează o coborâre abruptă tot cam pe aceeaşi distanţă ale cărei efecte probabil că le voi resimţi multă vreme de acum încolo. Să alergi cu frâna de mână trasă, cu pedala de frână până la fund apăsată şi să ai senzaţia că te vei rostogoli, cam asta e senzaţia. Şi planetarele nu mai ţin, sistemul de suspensie e şi el afectat de şocuri, iar cel de amortizare va trebui schimbat cu totul. Disperarea s-a instalat cu totul când după vale, vine deal. Repet, profunzimea populară poate fi înţeleasă doar în astfel de cazuri.
Cu chiu şi nemăsurat vai, am scos-o la capăt, vin 10 km de plat, ultimii. Deja ne apropiem de Paris, e trecut cu o oră şi mai bine de miezul nopţii, se vede Turnul Eiffel în zare. Din ce în ce mai mulţi susţinători de peste gard strigă la noi de parcă am zbura către performanţe sportive de neegalat. Dar, voi, francezii, cum vă susţineţi campionii, dacă aşa vă manifestaţi în cazul unor amatori? Am văzut, am simţit deja, la fel.
Ultimii 3-4 kilometri simt şi eu că alerg din nou. Din exuberanţă, din provocare, din visarea terminării unei curse diabolice, picioarele au început să se mişte mai repede şi mai repede. Ultimul kilometru l-am parcurs alături de întârziaţii de la cursa de 10 km, începută la ora 12 din noapte.
Ne apropiam de finiş, toate crampele care blocaseră efectiv muşchii picioarele în timpul cursei aveau acum să-şi facă şi mai abitir de cap, când totul avea să se sfârşească. Dar măcar aici e justificat, suntem toţi în faţa la ''des Invalides''. Unde primim, ca nişte bravi ostaşi care am luptat aşa cum am putut fiecare, cu micile noastre forţe, în războiul omului cu sine, o bucată rotundă de metal pe o panglică portocalie. Era recompensa noastră a celor care am încercat să simţim o mică parte din emoţia participării la Jocurile Olimpice.
În stilul lor flamboiant şi uneori provocator, francezii au luat peste 20 de mii de oameni oarecare şi i-au aşezat la o masă, la o cină deloc de taină, şi ne-au servit, cu amabilitatea caracteristică lor, cu cele mai alese bucate, cu toate ingredientele unor Jocuri Olimpice de succes: visare, provocare, străduinţă, disperare, durere, bucurie, plăcere, satisfacţie. Chapeau bas, Paris!
Se încarcă comentariile...
