„Mami, vreau şi eu pentru că şi X are“. Cum faci faţă situaţiei?

„Mami, vreau şi eu pentru că şi X are“. Cum
faci faţă situaţiei?

Cei mai mulţi copii îşi doresc tot ce văd la alţii de vârsta lor

Părinţii de astăzi sunt siliţi să se confrunte cu o sumedenie de provocări, multe dintre ele venite din mediul exterior. Una din ele este tentaţia de a avea „ceea ce are şi alt copil“, fie că e vorba de telefon, tabletă sau o simplă jucărie. Nu puţini sunt părinţii care privesc cu groază această perioadă a cerinţelor şi nu ştiu care este metoda cea mai potrivită de a reacţiona.

Ştiri pe aceeaşi temă

Încă de la naştere, copilul îşi dezvoltă creierul prin construcţia de reţele neuronale experimentând relaţia cu mama şi grupul familial. Cu cât părinţii îi sunt alături, îi vorbesc, îi explică mediul înconjurător, sunt prezenţi, îi arată iubirea şi apartenenţa la familie, cu atât copilul va dezvolta un ataşament securizant, va fi un copil echilibrat, dezvoltându-se armonios.

S-au făcut cercetări pe copii din centre de plasament care au fost separaţi de mamă şi familie încă din primele momente de viaţă. S-a demonstrat că aceşti copii au foarte puţine legături neuronale create şi au comportamentul unor copii cu handicap chiar dacă ei s-au născut absolut normali. Din cauza lipsei atenţiei mamei, în primul rând, copiii s-au dezvoltat sub nivelul normal vârstei lor.  Oricât de dur ar părea, copiii care caută un refugiu în alimente sau obiceiuri nesănătoase au un mare gol de umplut, respectiv atenţia şi timp petrecut cu mama şi familia.

Ce faci însă, când eşti de partea cealaltă de baricadă? Când nu i-ai cumpărat orişice jucărie copilului, nu mănâncă doar crenvurşti pentru că „doar asta vrea“ şi nu are ultima generaţie de tabletă sau telefon pentru a urmări ultimul joc apărut în reţea, dar îţi cere pentru că şi prietenul lui are. Orice i-ai explica, copilul vine acasa  întrebându-te: „Eu de ce nu am? Nu merit? Aş vrea şi eu să am cum au colegii mei“.

Situaţia e un pic mai complexă decât ni s-ar părea, iar soluţia nu e întotdeauna aceea de a-i cumpăra ca să nu-l frustrez, mai ales că „putem, dacă n-am putea, ar mai fi fost ceva, dar slavă Domnului că putem“, explică Dina Berto, formator in cadrul Programului naţional de educaţie pentru părinţi „Şcoala Familiei“.

„Cunosc copii care au camerele ticsite cu de toate“

„Oriunde am locui, de oriunde ne-am face cumpărăturile, în orice parc am merge, la orice şcoală am avea copiii este imposibil să nu vedem diferenţele de valori şi principii care ne înconjoară. Acest lucru se datorează experienţelor diferite pe care le-am parcurs de-a lungul vieţii noastre, până să ajungem părinţi. De obicei, de ceea ce am fost privaţi în copilăria noastră, oferim acum copiilor noştri cu ambele braţe. Ne ascundem durerea „înregistrată“ din copilăria noastră, oferind copiilor noştri tot ce ne cer şi mai mult decât atât fără nici un răgaz de gândire sau analiză: are nevoie şi care e nevoia lui reală? La fel şi cu jucăriile. Cunosc copii care au camerele ticsite cu de toate“, detaliază Dina Berto.

 Chiar şi aşa, adaugă aceasta, ei tot cu mama vor să se joace la gătitul în bucătărie ori cu tata fotbal afară.  De ce? Pentru că alta e nevoia lor reală, iar lipsa atenţiei părintelui trebuie umplut cu altceva: dulciuri care  în timp duce la mâncat compulsiv, tabletă/ televizor/ telefon care în timp duce la apariţia problemelor de atenţie si concentrare, finalizând peste ani cu dependenţa de ecrane. Un copil care învaţă din familie să aleagă între ceea ce are cu adevărat nevoie şi ceea ce se poate lipsi, mai târziu, la grădiniţă sau la şcoală, va accepta mult mai uşor un refuz. Nivelul de rezilienţă la stres va fi mult mai mare. Nu va face crize de nervi, bătând cu piciorul, cerând impetuos: Vreau tabletă acum! Apoi, ca părinte, avem datoria de a analiza nevoia de a primi o tabletă nouă, un telefon, în ce măsură îl ajută în dezvoltarea sa socială alături de grupul său.

De ce nu e bine ca un copil să primeasca orice

Situaţia se complică spre adolescenţă când tot ceea ce l-am învăţat pe copil se rearanjează ca piesele unei table de şah. Tot ceea ce a folosit ca informaţie şi experienţă din copilărie până la adolescenţă va dispărea, iar relaţiile neuronale cel mai des folosite se vor întări. De asemenea, grupul de prieteni din care face parte va deveni prioritar în viaţa sa socială. Dacă membrii lui vor avea ultima generaţie de tabletă, cu siguranţă şi-o va dori şi el extrem de mult, în primul rând din nevoia de apartenenţă la grup.

„Un copil care a primit orice a cerut în primii ani de viaţă, şi mă refer la copiii care reuşesc să ceară verbal diferite lucruri (şi nu la bebeluşi care nu-şi doresc decât esenţialul: să mănânce, să doarmă, să fie iubiţi) – dulciuri, jucării, timp în faţa ecranelor- peste ani, nu va primi uşor un refuz atunci când părintele decide că nu este potrivită cererea lui. Pentru că el este obişnuit să primească orice, reţeaua neuronală a fost formată în copilărie când a primit de toate fără nici un fel de efort. El nu are un ”întrerupător” ca peste ani să înţeleagă că nu se mai poate să ai ultima generaţie de tabletă, telefon şi mai târziu poate, de maşină. Reacţia lui va fi de furie şi revoltă, iar rezilienţa lui – la efort, la aşteptare, la refuz - va tinde furtunos spre 0“.

Soluţii ”pe loc” pentru a controla situaţia

Reacţie pe loc la cerinţa copilului sau la o criză: Ne lăsăm la nivelul copilului, îl luăm de mâini şi spunem, ochi în ochi: „Uite, vom discuta despre asta şi vom lua o decizie. Vom face asta acasă. Acum ne uităm la copilul care are acel obiect sau îl cerem cu împrumut sau ne uităm împreună, ne jucăm etc. şi când ajungem acasă discutăm despre asta“. În mod evident, acasă trebuie alocat un timp anume, atunci cand copilul are starea potrivita (nu e supărat sau obosit) pentru a discuta astfel: „hai să discutăm despre chestiunea cu tableta/jocul/jucăria x“. Ia să vedem, avem nevoie mare de ea? Uite, banii noi îi folosim pentru asta şi asta, şi asta - mâncare, benzină, obiecte, haine etc. Se poate propune un plan de achiziţie: uite, dacă strângi bani, vei putea să îţi iei tu ce doreşti, pentru că bugetul casei nu ne permite. Banii sunt deja planificaţi pentru nevoile noastre. 

Anumite activităţi în casă care pot fi remunerate de către părinţi îl pot ajuta pe copil să-şi atingă obiectivul prin depunerea unui efort care să-i fie apreciat la final.

De asemenea, analiza nevoii reale şi înţelegerea acesteia împreună cu copilul: de ce ai avea nevoie de o tabletă nouă: e colorată mai frumos; e mai rapidă; are jocuri noi; e un ”must have” al sezonului; prietenii vor râde de mine dacă nu am la fel; voi fi exclus din grup. În baza acestor argumente puteţi decide împreună cu copilul dacă are într-adevăr nevoie de tabletă sau nu.

Fermitate. Dacă bunicii promit să cumpere obiectul („Lasă dragă, că îi luăm noi“), părinţii trebuie să fie fermi pe poziţie şi să interzică celorlalţi adulţi sabotarea deciziei luate ( şi negociate atât de îndelung). O reacţie potrivită ar fi să-i roage pe bunici să cumpere un alt obiect.

Comunicare continuă. Chiar dacă situaţia se rezolvă pe loc, conflictul poate reveni de fiecare dată când copilul va vedea din nou obiectul. Astfel, părinţii trebuie să cultive permanent relaţia de comunicare cu copilul, de exemplu „Ştiu că te gândeşti din nou la tableta/jucăria/haina aceea şi înţeleg cum te simţi. Am decis să (amânăm, strângem bani, că nu e nevoie de el, că este prea devreme) şi chiar dacă ştiu că ţi-e greu, cred că tu/noi am luat o decizie potrivită pentru familia noastră/situaţia în care suntem noi.

Este nevoie de o întărire şi o repetare constantă a deciziilor luate, întrucât acea cale neuronală nu se formează decât după un exerciţiu mai îndelungat, deci nu vă aşteptaţi pe loc la adeziune faţă de decizii care limitează, amână sau chiar interzic complet anumite lucruri. 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: