Demenţa digitală: Noua boală a copilăriei. „Prea mult timp cu televizorul aprins pe fundal le va afecta copiilor dezvoltarea limbajului“

Demenţa digitală: Noua
boală a
copilăriei. „Prea mult timp cu televizorul aprins pe fundal le va afecta copiilor dezvoltarea limbajului“

Copiii care cresc în faţa ecranelor riscă să dezvolte o serie de afecţiuni                         FOTO: pexels.com

Trei părinţi povestesc cum îşi cresc copiii fără dispozitive digitale, încercând să-i protejeze de efectele nocive pe care acestea le pot avea asupra dezvoltării lor. Procesul de învăţare şi dezvoltarea limbajului sunt cele mai afectate de interacţiunea prematură cu mediile digitale, spune psihiatrul german Manfred Spitzer, care recomandă contactul redus cu tehnologia până la vârsta de 17 ani.

Ştiri pe aceeaşi temă

Într-un apartament din Bucureşti, Luna, o fetiţă de 3 ani şi 9 luni, cu mâinile murdare de acuarele, se uită la o coală mare desfăşurată pe parchet. Trebuie să decidă cum va umple atât de mult spaţiu cu urmele palmelor şi tălpilor ei mici. De sugestii se ocupă părinţii, Alexandra şi Andrei, care pictează des cot la cot cu copilul. Zilnic, Luna se îndeletniceşte cu activităţi diverse, însă, una e exclusă complet: statul în faţa unui ecran. În casa Lunei nu există televizor, iar până la 2 ani, copilul n-a intrat în contact direct cu niciun device.

La naşterea ei, părinţii s-au documentat temeinic şi au ajuns la concluzia că tehnologia trebuie să-şi facă intrarea în viaţa fiicei lor cât mai târziu posibil. „Credem foarte mult în conectarea şi comunicarea cu fetiţa noastră, iar un device este o barieră pusă între noi şi ea. Copiii sunt într-o continuă dezvoltare şi au nevoie să se exprime, atât fizic, cât şi psihic, iar tehnologia îi ţine în loc: îi face mai absenţi, mai retraşi şi necomunicativi, mai nerăbdători. Cu cât poţi amâna mai mult folosirea device-urilor, cu atât poţi activa mai mult părţile de memorie, creativitate, atenţie şi conştientizare perceptuală a cortexului cerebral, ceea ce înseamnă o capacitate mai bună de autocontrol a viitorului adult“, explică mama fetiţei. (Foto dreapta jos: Alexandra şi fiica ei)

Luna nu se joacă pe telefon, dar se dă cu trotineta, face balet şi yoga. Pentru că lumea virtuală nu-i captează nicicum atenţia, acasă vrea să participe şi ea la treburile casnice: îşi ajută mama să pună şi să strângă masa, şterge praful şi dă cu mopul – unul mic, special pentru ea. În restul timpului, are de ales între jocuri de logică, de memorie şi de atenţie – suficiente pentru bucuria ei şi pentru dezvoltarea inteligenţei. La grădiniţă, Luna-şi aude colegii vorbind despre tot felul de personaje fantastice din desene. Aşa a aflat într-o zi de Elsa, din „Frozen“. Cum a ajuns acasă, le-a cerut părinţilor să vadă şi ea animaţia. Atât de impresionată a fost că nici măcar n-a ţinut să-l vadă pe tot. N-are răbdare, fiind mai degrabă atrasă de seriale cu episoade de maximum 20 de minute, pe care are voie să le vadă doar duminica.

Când se lasă seara peste Bucureşti, dar nu şi somnul peste pleoapele Lunei, mama îi citeşte poveşti. Alexandra recunoaşte: a avut mare noroc că, încă de când era bebeluş, fiica ei a fost captivată de ele. „Am început cu cărţi high contrast (n.r. – de mare contrast, care ajută la dezvoltarea conexiunilor vizuale) pentru dezvoltarea cortexului prefrontal şi am observat cât de mult îi place să-i citesc şi cât de atrasă e de cărţi“.

Totuşi, Luna face parte din generaţia nativilor digitali, pentru care gadget-urile nu prea au secrete. Probabil că peste câţiva ani va cere un telefon. Părinţii nu s-au hotărât însă care ar fi cel mai bun moment în care să accepte această situaţie. „E născută în era tehnologiei şi cred că un telefon este util şi ca să afli unde se află copilul tău şi să comunici cu el. Nu cred că îi vom lua la începutul şcolii, dar va fi un accesoriu necesar la un moment dat“, recunoaşte mama.

„Folosim telefoanele pe-ascuns“

Principii similare au şi Cătălin şi Alexia Olteanu – tot locuitori ai Capitalei –, care-şi doresc ca fiica lor, Tilda, în vârstă de 9 luni, să ia cât mai târziu contact cu tehnologia. Primul pas a fost simplu: nici ei n-au televizor, iar când îşi duc copilul la bunici, îi roagă să nu-l folosească pe-al lor. Amândoi lucrează de acasă, deci statul la computer e o necesitate. Totuşi, nu lucrează niciodată cu copilul lângă ei. 

„E atrasă de ecrane, dar când mă întrerupe, închid laptopul şi reiau când îşi găseşte altă activitate sau când nu e în preajmă, spune Alexia (foto: dreapta)

Nu exclude, totuşi, uneltele digitale care, la momentul potrivit, pot fi utile: „Sunt extrem de interesată de ideea jocurilor prin care copiii mici învaţă principii de codare, de exemplu.“

Ţinută departe de tehnologie de la o vârstă fragedă, părinţii speră ca Tilda să înţeleagă mai întâi scopul dispozitivelor şi abia apoi să le folosească. „Vom amâna pe cât posibil contactul cu tehnologia. Cred că este foarte important ca ea să înţeleagă utilitatea obiectelor înainte de a avea contactul cu ele. Să poată face cognitiv diferenţa între timpul de relaxare în familie – vizionarea unui film – sau reasearch-ul şi lucrul pe device-uri. Lucrând de acasă, deseori la computer, este foarte greu să ţii copilul ferit în totalitate, dar îmi doresc ca traziţia să fie una sănătoasă, explică Alexia.

Ce e mai important: oamenii şi sportul

Vasilica şi Raul Cătineanu sunt un alt cuplu – din Cluj – care încearcă să-şi crească copiii cât mai independent de mediile digitale. Lucrurile nu sunt tocmai simple, căci Sofia şi Alexandru sunt mai mari – au 9, respectiv 12 ani. Surprinzător sau nu, televizorul lipseşte şi din casa Cătineanu. S-a stricat vara trecută şi nu i-au găsit utilitatea, aşa încât să depună efortul de a-l înlocui. Prioritar în stilul de viaţă pe care soţii Cătineanu şi-l doresc pentru copii este sportul. Aşadar, de cel puţin două ori pe săptămână, îi găseşti căţărându-se împreună la o sală de escaladă.

Alexandru şi Sofia au fost învăţaţi să nu stea în faţa ecranelor decât pentru perioade scurte de timp. Amândoi au telefoane, dar le folosesc cu măsură. El îl foloseşte numai o oră pe zi, în autobuz, când merge la şcoală sau când se întoarce acasă, după cum povesteşte tatăl. Probabil că mai dă câte-un scroll şi în recreaţii, dar ce ştim noi? În weekenduri, părinţii îl lasă, până la două ore, să se joace în reţea. La 12 ani, Alexandru şi-ar dori să stea mai mult cu telefonul în mână, însă părinţii îşi doresc să priceapă că tehnologia e doar un simplu instrument, şi nu un scop. „Dacă nu suntem atenţi, şi el, şi Sofia au tendinţa să folosească mai des şi mai mult smartphone-ul“, spune Raul. Fetiţa stă mai puţin pe telefon, doar 30 de minute pe zi, şi are multe zile în care nici nu se uită la el – când pictează. În rest, mezina familiei se mai uită la desene animate, de regulă seara, în weekenduri.

În privinţa internetului, Raul încearcă să le dea câteva direcţii. Fiului i-a arătat tot soiul de pagini web legate de fizică şi artă, iar Sofiei, deocamdată doar îi repetă că device-urile sunt mai mult despre muzică şi informaţii. 

„Timpul petrecut cu familia şi prietenii sau practicând sportul e mult mai important“. 

Aşa sună lecţia pe care Raul Cătineanu şi soţia lui le-o predau copiilor, în încercarea de a le reduce timpul petrecut pe smartphone.

Afecţiune de adulţi, la copii

Atracţia copiilor lui Raul pentru telefoane e firească într-o epocă în care totul este despre schimbul rapid de informaţii. Trimitem mailuri, folosim Google Maps, partajăm fişiere, totul prin atingerea unui deget pe-un mic ecran. Ne aflăm într-o imensă reţea, unde fiecare are o identitate virtuală. Important e când este indicat să fie creată această identitate. Ce se întâmplă cu noi dacă folosim dispozitivele digitale din primii ani de viaţă?

Nimic îmbucurător, crede Manfred Spitzer, psihiatru german, care de 20 de ani urmăreşte felul în care sunt afectate creierele copiilor de folosirea device-urilor. Faptul că Luna, Sofia şi Alexandru sunt angrenaţi de părinţi în activităţi diverse, debranşându-i astfel de la fluxul de stimuli digitali, e cea mai bună abordare pe care o pot avea părinţii, crede Spitzer. În 2012, lansa „Demenţa digitală, un volum recent apărut şi în limba română, la Editura Humanitas, în care semnalează modificările care apar la nivel cerebral în urma folosirii mediilor digitale. Spitzer arată că, în cazul în care copiii folosesc din primii ani de viaţă mediile digitale, riscă să dezvolte lipsuri care s-ar putea să nu mai poată fi compensate vreodată – să dezvolte o condiţie mintală similară demenţei.

De regulă, când auzim cuvântul „demenţă, ne fuge gândul la imaginea unui bătrân. E firesc. Bătrânii sunt senili, nu copiii. Bătrânii încep să aibă pierderi de memorie, dificultăţi în comunicare, în raţionament sau de personalitate. Cine-a mai auzit de aşa ceva la copii? Explică Manfred Spitzer: în literatura de specialitate, demenţa nu este catalogată ca diagnostic. Este un termen care descrie declinul mintal, însoţind adesea diagnostice precum infarctul, cancerul şi boala Alzheimer.

Ce poate ţine demenţa la distanţă? O dietă bazată pe fructe şi legume? Jogging-ul zilnic? Un somn bun? Salvarea se află, de fapt, în comportamentul din prima parte a vieţii, spune psihiatrul german. 

„Este vorba de nivelul de educaţie pe care l-ai dobândit în primii ani de formare, adică în primele două decade ale vieţii. Cu cât te educi mai mult în această perioadă, cu atât mai antrenat va fi creierul tău şi cu atât mai mult îi va lua să intre în declin atunci când se instalează o boală.“

Activitatea din copilărie reprezintă antrenamentul creierului înainte să pornească în ultramaratonul vieţii. În această schemă, tehnologia e similară cu tentaţia de a mânca dulciuri în miez de noapte şi de a sta tolănit în fotoliu. „Ştim că mediile digitale interferează cu educaţia şi ştim că educaţia e cel mai bun factor protector împotriva demenţei. Dacă iei aceste două propoziţii, ajungi la concluzia că utilizarea tehnologiei informaţiei digitale va duce la demenţă mai târziu“, argumentează Spitzer.

Importanţa unui hipocamp mare

Nivelul de educaţie poate fi afectat uşor de folosirea diverselor device-uri digitale, datorită aşa-numitei flexibilităţi a creierului – o idee despre care s-a discutat în ultimul deceniu în neuroştiinţe şi pe care o explică Spitzer. Cu alte cuvinte, creierul se adaptează la experienţele pe care le avem. „Orice activitate mentală lasă urme în creier, iar aceste urme ne influenţează funcţionarea viitoare“, spune Spitzer. Urmele sunt lăsate de impulsurile electrice când trec prin sinapse, iar formarea lor poartă denumirea de „neuroplasticitate“. Altfel spus, acest termen se referă la organizarea creierului după ce primeşte informaţii sau experienţe noi. Aşa se defineşte procesul de învăţare.

Totul se vede în hipocamp, care este deopotrivă busola şi containerul informaţiilor şi amintirilor noastre, porţiunea creierului responsabilă de trecerea informaţiei din memoria de scurtă durată în cea de lungă durată, dar şi de navigarea în spaţiu. Odată cu studiile asupra acestei regiuni din creier, s-a putut observa cum efortul mintal susţinut este necesar în dezvoltarea creierului. Gândiţi-vă la el ca la o cameră în care, pe măsură ce adaugi obiecte, pereţii se depărtează, făcând din nou loc. Aşa se explică faptul că taximetriştii cu vechime din Londra, arată o serie de studii, au hipocampul mai mare. Cu cât şoferii învaţă mai multe străzi şi scurtături, cu atât volumul lui creşte.

Marile salturi în hăţişul informaţional

Să revenim la calculatoare. E adevărat că ne-au uşurat munca, însă i-au făcut un mare deserviciu procesului de învăţare care a devenit mai superficial, căci cantitatea de neuroni şi sinapse implicate în redarea unui conţinut scade când folosim un device. În trecut, când căutam informaţiile în cărţi, creierul nostru era ca un curator. Vedeam mai multe titluri şi îl selectam pe cel potrivit. Apoi, luam cartea la mână, citind pagină după pagină, paragraf cu paragraf. Astăzi, odată cu funcţia de căutare de cuvinte şi cu cea de scroll, învăţarea s-a modificat. 

„Mai demult se pătrundea în materie, azi se navighează online (adică se alunecă deasupra conţinuturilor)“, scrie psihiatrul german în „Demenţa digitală.

Am putea spune că odată cu tehnologia s-a produs o suprarelaxare a creierului. Pentru că suntem conştienţi că informaţiile sunt la două click-uri distanţă, grija pentru memorare scade. Aşa ajungem să ne pierdem într-un hăţiş informaţional, în care facem salturi şi în care învăţarea înseamnă mai degrabă obţinerea unor petice de informaţii. Copiii născuţi în era digitală riscă să strângă doar petice şi, spre deosebire de generaţiile anterioare, n-au un fond de cunoştiinţe învăţate ca pe timpuri.

„Prea mult timp cu TV-ul aprins pe fundal le va afecta copiilor limbajul“

Majoritatea copiilor petrec cel puţin şase ore în faţa ecranelor, părinţii văzând de multe ori acest lucru ca pe o binecuvântare: îşi pot vedea de treabă, ştiindu-şi copiii în siguranţă, pe canapea. Mai devreme sau mai târziu, însă, efectele negative ale privitului în ecrane îşi fac apariţia. Bineînţeles, primii afectaţi sunt ochii, telefonul fiind principalul inamic. „Smartphone-ul e atât de mic încât poţi să-l iei peste tot, dar e atât de mic încât îţi cauzează şi miopie. 95% dintre sud-coreeni (n.r. – care trăiesc un boom digital) au miopie, iar rata normală este între 1 şi 5%“, spune Spitzer. Specialistul adaugă că, din punctul lui de vedere, smartphone-ul e cel mai periculos dintre device-uri. Explicaţia e cât se poate de banală: zilnic, este extrem de folosit, de peste trei miliarde şi jumătate de oameni şi, fiind uşor de manevrat, poate să ne distragă atenţia de la absolut orice.

(Foto: pexels.com)

Statul în faţa ecranelor are şi alte consecinţe: ne bate-n faţă lumina albastră. Aşa că seara, când băieţi şi fete îşi împuşcă inamicii prin tot soiul de jocuri sau vorbesc pe chat, lumina albastră a ecranelor întârzire instalarea somnului. „Blochează secreţia melatoninei, hormonul somnului, motiv pentru care copiii vor dormi mai puţin bine“, spune Spitzer. Din fericire, cel puţin în cazul telefoanelor, a apărut o soluţie tehnică: funcţia night-shift (n.r. – tura de noapte) care opreşte emisia acestui tip de lumină.

Dependenţa de TV

Lista interferenţelor negative continuă cu problema sedentarismului. Prinşi în jocuri, seriale şi pe chat-uri, copiii ajung să facă din ce în ce mai puţină mişcare, ceea ce înseamnă un risc mai mare de obezitate. De la obezitate la o boală asociată, precum diabetul zaharat sau hipertensiunea arterială, e un pas mic. Factorul de risc creşte şi pentru că micii privitori sunt bombardaţi cu reclame la alimente nesănătoase. Spizter face trimitere la un studiu american care a legat astfel de reclame de supraponderabilitatea celor mici. Pentru că n-au simţul critic dezvoltat, aceştia se lasă vrăjiţi foarte repede conţinutul reclamelor şi reacţionează pozitiv la ele, motiv pentru care ajung să-şi dorească alimentele prezentate. „În timpul programelor de desene animate dintr-o dimineaţă obişnuită de duminică, copiii văd în medie o dată la cinci minute o reclamă la un aliment. Ei tind să generalizeze în cazul produselor, astfel încât o atitudine pozitivă condiţionată de reclama la un produs se transferă şi asupra altor produse similare.“

De asemenea, emisiunile destinate copiilor creează de multe ori o dependenţă pe care nu o sesizăm. Un exemplu: în 2011, în America, o noapte în care emisiunea „Baby First“ nu a putut fi difuzată le-a declanşat micilor consumatori crize de insomnie. S-au înregistrat sute de apeluri de la părinţii care nu ştiau cum să-şi consoleze copiii, obişnuiţi să adoarmă privind imaginile din emisiune. Poveştile n-aveau cum să stopeze criza, căci copiii nu erau deprinşi cu alte activităţi în afara privitului la ecrane.

Probleme în dezvoltarea limbajului

Un alt exemplu: „Baby Einstein“, o serie de DVD-uri produse de Disney, s-a bucurat de un succes răsunător printre copiii din mai multe ţări. Totuşi, cercetarea unor oameni de ştiinţă americani avea să arunce o umbră asupra succesului. Într-un studiu la care au participat peste 1.000 de copii şi părinţii lor, s-a descoperit că cei mici cunoşteau mult mai puţine cuvinte decât cei care nu urmăriseră emisiunea.

Limbajul nu se mai dezvolta la fel de bine şi la fel de repede. De altfel, dezvoltarea limbajului este afectată de tehnologie şi într-o manieră mai puţin invazivă. Copiii nici măcar nu trebuie să stea neapărat în faţa ecranului. Ca să le dăuneze, e suficient ca televizorul să stea aprins pe fundal în timp ce ei se joacă cu păpuşile sau cu maşinuţele. 

„Dacă copiii îşi petrec prea mult timp cu televizorul aprins pe fundal, dezvoltarea limbajului va fi afectată. Da, de la simplul input (n.r. – conţinut) constant de limbă. Pentru că, în cazul ăsta, input-ul nu are niciun înţeles, că nu e folosit în activitate. Deci nu e relevant, pentru că nu e «digerat». Acest lucru afectează capabilităţile limbajului. Acum, am putea spune: «OK, dar dacă stingem televizorul dupăţiva ani, va fi mai bine?». Da, va fi mai bine, dar tot va rămâne un retard în dezvoltare, care nu mai poate fi compensat niciodată“- Manfred Spitzer

Computerele în şcoli nu înseamnă neapărat şi rezultate mai bune

Într-o şcoală generală din Iaşi, într-una dintre băncile unei clase un loc a rămas liber. Obişnuia să fie ocupat de un elev care n-a mai reuşit să păstreze contactul cu profesoara şi colegii. Vorbea rar, în majoritatea timpului bâiguind câteva expresii într-o engleză stâlcită, deprinse din animaţiile la care se uita. Stătea tot timpul retras, singurul său prieten fiind tableta de care nu putea să-l despartă nimeni. De aici a pornit totul, spune profesoara care a dorit să-şi păstreze anonimatul. „Fără tabletă devine agresiv, plânge, nu mănâncă, nu vrea să facă nimic. Aşa că a fost retras de la şcoală“.

(Foto: Shutterstock)

A mai avut şi în trecut copii dependenţi de telefon sau de tabletă. Pentru că au dezvoltat tulburări cu deficit de atenţie, unii dintre ei au fost încadraţi în rândul copiilor cu cerinţe educaţionale speciale (CES), fiind ulterior cuprinşi într-un program de recuperare. Acesta presupune o programă adaptată, alcătuită de profesorul de la clasă şi un profesor itinerant (n.r. – de sprijin) care se ocupă de elev, şi individual, şi la clasă.

Cum poate profesorul să-i recupereze pe elevii care au devenit dependenţi de device-uri? „Eu i-am aşezat în bancă cu elevii mai buni, asta dacă ai un colectiv cooperant care acceptă acest lucru. Cel mai mult se lucrează şi la ridicarea stimei de sine, pentru că au probleme şi cu asta. Se pot folosi metodele expozitive: povestirea, expunerea, descrierea. Şi metodele de simulare, precum jocul didactic sau dramatizarea, pot fi aplicate cu succes“, spune profesoara din Iaşi.

Ambiţia tehnologizării şcolilor

Deşi incidenţa unor asemenea cazuri a crescut la nivel global în ultimii ani, în domeniul educaţiei unul dintre obiectivele ţărilor dezvoltate şi în curs de dezvoltare a rămas introducerea computerelor în şcoli. Dacă iniţial era vorba de folosirea lor strict pentru deprinderea unor competenţe digitale sau pentru studiul informaticii, astăzi există un trend care urmăreşte înlocuirea vechilor instrumente folosite la clasă. Creta, buretele şi tabla neagră încep să fie înlocuite cu table digitale, iar în loc de caiet şi pix apar tablete sau laptopuri.

În mod clar există o serie de avantaje în folosirea dispozitivelor digitale la clasă, printre care faptul că elevul poate înregistra – ne referim din punct de vedere fizic, nu mental – mai uşor informaţia, iar profesorul poate să-şi susţină lecţiile prin tot felul de materiale auxiliare, precum simulări 3D ale unor fenomene din fizică, de pildă. În România, foarte puţine şcoli au ajuns în acest punct. Avem noi alte probleme, cum ar fi lipsa de cadre didactice şi a dotărilor omeneşti la clasă, de pildă căldura pe timpul iernii şi toaletele în interior. Uneori, în şcolile româneşti se întâlnesc două realităţi paralele, aşa cum arată, de pildă, titlul unei ştiri publicate de Mediafax vara trecută: „Şcoli cu computere şi imprimante, dar încălzite cu lemne şi cu toaleta în curte“.

„Copierea de pe tablă ar fi mult mai bună“

În Germania, facilităţile de bază există în fiecare şcoală, iar digitalizarea a prins recent putere. Manfred Spitzer îşi pune însă mâinile-n cap de câte ori vizitează o şcoală în care procesul de educaţie a fost digitalizat. Descrie, de pildă, cum într-o şcoală elevii nu mai sunt nevoiţi să copieze cuvintele de pe tablă pentru că le au afişate pe ecrane şi trebuie doar să le mute dintr-o parte în alta, asociindu-le cu altele. Efortul mental este astfel diminuat, spune el, recomandând vechile metode de predare. „Copierea de pe tablă ar fi mult mai bună, căci în acest caz cuvântul trebuie memorat şi apoi recreat prin mişcări conştiente, adică reconstruind sensul pornind de la semne individuale.“

Într-una dintre vizite, psihiatrul a fost surprins de un alt fenomen la care nu se aştepta. Mulţi dintre copii erau mai degrabă stânjeniţi de device-uri. Nu reuşeau să scrie bine pe ecrane. Li se poticnea mâna. Când elevii au fost rugaţi să scrie acelaşi cuvânt pe ecran şi pe foaie, s-a putut observa că scrisul e mai citeţ pe hârtie – fără tremurături.

„Copiii se luptau deseori cu tehnica, adică îşi făceau bine sau repede temele nu pentru că lucrau la laptop sau la tabla interactivă, ci în ciuda acestui fapt“.

(Foto: Shutterstock)

Device-urile digitale la clasă nu înseamnă neapărat o îmbunătăţire a rezultatelor şcolare, studiile arătând de multe ori contrariul. Spitzer citează, de pildă, un astfel de studiu care a fost realizat chiar în România, unde, în 2008, Ministerul Culturii oferea vouchere de 200 de euro familiilor defavorizate, cu copii gata să intre la şcoală, ca să-şi cumpere un laptop. Elevii s-au folosit de ele, însă mai ales pentru jocuri, iar la matematică, de pildă, rezultatele au scăzut.

Nu avem încă studii serioase care să arate clar că digitalizarea din şcoli ar fi corelată cu o creştere a performanţei şcolare, punctează adesea Spitzer, insistând să ne gândim mai bine cu privire la această idee. Pentru că dispozitivele digitale duc la o gândire superficială şi distrag atenţia. Ideal ar fi, consideră psihiatrul, ca dispozitivele să fie introduse la clasele mai mari, la elevi cu vârsta de 16-17 ani.

Finlanda, celălalt exemplu

Este cunoscut că sistemul de învăţământ finlandez este unul de succes la nivel european, devenit model pentru celelalte state în curs de dezvoltare. Deşi educaţia se bazează pe experienţe practice, finlandezii au apelat demult la digitalizarea şcolilor. În 2014, au anunţat chiar că renunţă la a mai învăţa să scrie de mână: în locul lecţiilor de scriere fiind introduse cele de tastare (din 2016). Complementar, elevii sunt îndrumaţi către desen sau lucru manual, materii considerate mai utile decât scrierea. „Pentru majoritatea profesorilor este suficient ca elevii să distingă literele mici de majuscule”, a precizat pentru BBC Susanna Huhta, vicepreşedintele Asociaţiei Profesorilor de Limbă Maternă.

 

Manfred Spitzer  psihiatru german: „Fata mea e singura din clasă care n-are smartphone şi e cel mai bine conectată

 

Când un adult îi oferă copilului un telefon îi deschide calea spre dependenţă şi îl privează de efortul mental necesar unei dezvoltări fireşti, crede psihiatrul Manfred Spitzer, cu care am stat de vorbă în februarie, când s-a aflat la Bucureşti pentru a participa la o conferinţă. Dispozitivele digitale afectează procesul cognitiv al copilului şi din motive mai puţin evidente. De pildă, simplul fapt că au touchscreen, afectează performanţele motorii, cu rol important în dezvoltarea cogniţiei.

(Foto dreapta: Cătălin Chiriloi)

 

„Weekend Adevărul“: Domnule Spitzer, astăzi mulţi dintre cei cu o educaţie precară au smartphone, televizor şi laptop. Oamenii mai săraci prezintă un risc mai mare să devină „demenţi digital“ decât cei mai bogaţi, care au acces la un nivel de educaţie superior?

Manfred Spitzer: Când a apărut prima dată televizorul se spunea: „Asta e modalitatea de a educa întreg globul, pentru că poţi să duci educaţia până în cele mai îndepărtate locuri“. Şi, după cum ştim, am ajuns să avem stupiditate pe întreg globul, nu educaţie. Acelaşi lucru e valabil şi cu mediile digitale. Dacă eşti deja educat până la un anumit nivel, poţi folosi tehnologia ca pe o unealtă. Eu, ca doctor în domeniul psihologiei, fac asta tot timpul. N-aş putea să-mi fac treaba fără calculatoare. 

Dar, când vine vorba de educaţie şi dezvoltarea creierului, să subţiezi activitatea mentală face rău. De aceea, computerele nu sunt dispozitive de învăţare, ci de împiedicare a învăţării. Ele nu presupun efort mental, adică exact cel care te face să înveţi. Computerele dăunează: te fac să iei în greutate, duc la o tensiune arterială mai mare şi provoacă depresie. Sunt mai multe afecţiuni medicale care apar, în special la tinerii care petrec prea mult timp în mediile digitale. Aşadar, avem probleme de educaţie, de sănătate, dar şi sociale. Adică i-am avut pe Trump şi apoi Brexit-ul. De ce? Din cauza  Facebook-ului. S-au întâmplat multe lucruri pe  Facebook care n-ar fi trebuit să se întâmple, dar care au pus în pericol procesele democratice.

O poziţie nedreaptă pentru cei săraci

Spuneţi că tehnologia trebuie să fie doar o unealtă, iar noi reuşim să o folosim ca atare doar dacă atingem un anumit nivel de educaţie. Deci săracii sunt mai predispuşi să devină „demenţi digital“.

Conform studiilor, copiii din familiile mai sărace, la momentul intrării în şcoală, vor fi auzit aproximativ 8 milioane şi jumătate de cuvinte. Copiii din familiile cu un fundal academic vor fi auzit 14 milioane de cuvinte. Deci oamenilor din clasele inferioare ale societăţii le e mai greu la şcoală. Distincţia e importantă pentru că şcoala înseamnă învăţare bazată pe limbaj. Cei săraci încep de pe o poziţie nedreaptă. Ce ne arată acest studiu este că dezvoltarea limbajului are loc destul de devreme. Nici măcar o şcoală foarte bună nu va putea compensa diferenţele care se produc până în vârsta de 6-7 ani.
Acum, transfer
ăm toate aceste informaţii la cazul băiatului din clasa muncitoare care a stat în faţa televizorului sau a avut un TV aprins pe fundal până la vârsta de şase ani. Răul a fost făcut deja şi asta îi aduce un dezavantaj în parcursul şcolar. Copiii şi adolescenţii sunt cei mai vătămaţi. Şi nu e decizia lor să aibă un smartphone, e decizia noastră să le dăm telefoanele.

Practic, adultul îi furnizează copilului depedenţa.

Da, noi le dăm dependenţa şi retardul în dezvoltare, pentru că atunci când intră într-un mediu în care dau swipe pe un ecran plat, nu îşi antrenează simţurile, performanţele motorii. Dar dezvoltarea senzorială şi motrică este baza pe care se construieşte dezvoltarea cognitivă. Deci tabletele la grădiniţă sunt o crimă teribilă faţă de copii. Un ecran nu trebuie folosit pe post de suzetă.

E important să gândeşti cu mâinile

Apropo de performanţele motorii,  cât de mult contează simţul tactil în dezvoltarea copiilor?

Mâinile contează foarte mult. Ridici un pahar, o farfurie sau un cuţit, iar aceste pattern-uri (n.r. – tipare) motorii din creierul nostru reprezintă pattern-uri de input (n.r. – conţinut) pentru abilităţi cognitive mai înalte. Dar dacă nu ai pattern-urile motorii complexe, cogniţia la nivel mai înalt nu poate să devină mai complexă. Aşa că aspectele care ţin de simţuri şi de funcţiile motorii sunt foarte importante în dezvoltare. 

Şi nu o spun doar eu, a spus-o şi Jean Piaget (n.r. – psiholog şi filosof elveţian, cunoscut, printre altele, pentru contribuţiile sale din domeniul psihologiei dezvoltării) acum 70 de ani bâzându-se pe trei subiecţi care erau copiii lui. Dar acum avem toate datele, aşa că ştim cât de importantă este folosirea mâinilor pentru dezvoltarea cognitivă. A fost şi un studiu care arăta că dacă faci fingerplay (n.r. – mişcarea mâinilor combinată cu cântarea sau cuvintele rostite pentru a implica interesul copilului) la grădiniţă, vei fi mai bun la matematică la 20 de ani. Aşa că e foarte important să pui mâinile la treabă, să gândeşti cu mâinile. Iar ecranele dispozitivelor digitale sunt ceva oribil din punctul ăsta de vedere.

Sunteţi un adversar înverşunat al introducerii computerelor în instituţiile de învăţământ.

Oamenii din educaţie sunt induşi în eroare dacă văd în asta o idee atractivă. Ştiu nişte oameni din domeniul educaţiei care sunt pentru introducerea mediilor digitale în şcoli. Sincer, cred că sunt mituiţi. Avem undeva la peste 1.400 de pedagogi media numai în Germania şi practic sunt sponsorizaţi de industrie să continue cu lucrurile astea. În condiţiile în care toate studiile au arătat că rezultatele asupra copiilor sunt negative.

Cum i-aţi recomanda unui părinte să-şi facă copiii să renunţe la tehnologie?

I-aş spune pur şi simplu: „Sesizează pericolele. Nu-i lua totul deodată, sau nu-i da acces din capul locului“. Dacă copilul mă întreabă: „Pot să primesc un smartphone?“, răspunsul e nu. „Pot să primesc un computer?“. Răspunsul e: „Da, când o să ai măcar 16 ani“.

Smartphone-ul nu aduce fericirea

Dar copilul se poate simţi exclus când vede că ceilalţi copiii au telefoane, de pildă. Cum rămânem în acord cu societatea?

Dacă toţi colegii fiicei mele iau droguri, vreau ca fiica mea să fie excepţia. Faptul că toată lumea ia nu e un motiv s-o facă şi fiica mea. Smartphone-urile creează dependenţă şi sunt dăunătoare pentru sănătatea şi educaţia copilului meu, aşa că nu o să-i dau unul. Fata mea are 11 ani şi e singura din clasă care n-are, dar e cel mai bine conectată dintre toţi, pentru că vorbeşte cu toată lumea. Există un întreg lobby pentru smartphone-uri care te face să te simţi anxios dacă nu ai unul. Aşa că ajungi să cumperi unul pentru că eşti anxios.

Nu există efecte psihologice secundare pentru că un copil n-are ce au ceilalţi? Nu se dizolvă simţul de apartenenţă la grup?

Nu, asta e o invenţie. N-am văzut niciun studiu care să arate că există un efect dăunător dacă nu deţii un smartphone. Părinţii mei au fost refugiaţi după Al Doilea Război Mondial şi eram destul de săraci. Eram cinci copii şi uneori nici măcar n-aveam ce să mâncăm. Trăiam într-un spaţiu mic şi închis. Şi nu mi-a dăunat psihic. Am vrut doar să ajung mai bine. Cred că e ceva foarte greşit dacă copiii tăi au nevoie să aibă totul ca să fie fericiţi.

 

 

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: