Apostolii Epocii de Aur, episodul #6. Suzana Gâdea, mama vitregă a culturii române
0
Suzana Gâdea a fost satrapul culturii române din ultimii 10 ani de comunism. A suprimat programat orice iniţiativă liberă şi a prefăcut-o în propagandă ieftină, agasantă, fatală. În vreme ce intelectualii români autentici rezistau absurdului comunist prin cultură, Suzana Gâdea se obişnuia cu rezistenţa la cultură.
22 decembrie 1989, ora 13.00, Bucureşti, Casa Scînteii. Un oarecare director al Editurii Tehnice, cunoscut de publicul neangajat politic mai degrabă drept un fost politruc de duzină, trecut pe linia a II-a de cuplul Ceauşescu, pune mâna pe telefon: „E adevărat că a căzut Ceauşescu?“, întreabă. Discuţia nu durează mult. După ce închide telefonul, directorul conchide, mai mult pentru sine: „A dracului şmecheră!“. Directorul Editurii Tehnice e Ion Iliescu. La capătul celălalt al firului – Suzana Gâdea (născută Suzănica Irina Stănescu), preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES). Acesta e primul telefon pe care Iliescu îl dă la Revoluţie. Va suna apoi la Televiziune, la Comitetul Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR), acasă şi la Ministerul Apărării.
Florin Velicu, angajat al CCES şi viitor politician român, ajuns, din cine ştie ce motive, în biroul lui Iliescu, a fost martor al tuturor scenelor. Bărbatul povesteşte că, înainte de frenezia cvasirevoluţionară, Iliescu discuta relaxat în biroul său cu Tudor Păcurariu, fiul scriitorului Francisc Păcurariu. Vorbeau despre literatură. La câteva străzi distanţă, întregul castel de nisip construit de Nicolae şi Elena Ceauşescu se prăbuşea odată cu fluxul de neoprit al revoluţionarilor din stradă.
Acesta este logo-ul serialului „Apostolii Epocii de Aur“. Nicolae Ceauşescu a ieşit cu gura deschisă. Concept grafic: Florian Marina şi Vali Ivan
„Du-te la CC, Ioane!“
Ion Iliescu nu a vorbit niciodată despre subiectul discuţiei cu Suzana Gâdea, oricât de direct sau eufemistic ar fi fost întrebat. Istoricul Alex Mihai Stoenescu susţine însă că femeia i-ar fi spus: „Du-te la CC, Ioane, ieşi acum, e momentul tău!“. Nu ştim.
A dracului şmecheră! Ion Iliescu, directorul Editurii Tehnice, 1989
Oricum, Suzana Gâdea cunoaşte perfect care e situaţia atât pe stradă, cât şi în Olimpul comunist. Participase la ultima şedinţă a Comitetului Politic Executiv (CPEx), de la ora 10.00, şi chiar avusese o iniţiativă bizar de precaută: îi propusese lui Ceauşescu să-şi doteze demnitarii, în acele momente tensionate, cu „bâte de apărare“. În caz de orice, să fie pregătiţi. Femeia are toate motivele să fie precaută. Este cunoscută în toată ţara drept cel mai longeviv preşedinte al CCES, funcţie pe care o ocupase în ultimii 10 ani, dar, mai ales, este cunoscută pentru supuşenia sa univocă, pentru intoleranţa şi arbitrariul deciziilor sale, pentru clipele de absurd care însoţeau apariţiile sale, pentru consecvenţa şi îndârjirea cu care a reuşit să rămână fidelă stăpânilor săi politici: Nicolae şi, mai ales, Elena Ceauşescu. Să nu-şi permită public niciun moment de libertate a gândirii, să se complacă, vanitos şi autosuficient, în postura de îngrijitor al capriciilor megalomanice ale celor doi despoţi. Suzana Gâdea fusese unul dintre satrapii culturii româneşti, pe care o transformase, după indicaţii, în propagandă comunistă ieftină.
„Autor al masacrelor culturale“
Suzana Gâdea n-are nevoie de nicio bâtă. Reuşeşte să se facă dispărută în momentele tensionate ale Revoluţiei. Influenţa sa nefastă va fi resimţită dureros mult timp. Poetul Gheorghe Grigurcu îşi aminteşte, în „Dreptatea“ din 12 aprilie 1990 (n.r. – înainte ca „Adevărul“ să fuzioneze cu „Dreptatea“), despre „autorii masacrelor culturale, Suzana Gâdea, Mihai Dulea, Eugen Florescu şi alţii, care ne-au batjocorit cu vorba mincinoasă şi agresivă, [...] cu restricţiile de tot felul şi nu în ultimul rând cu măsurile administrative luate împotriva intelectualilor pentru singura vină că nu au pupat papucul dictatorului“.
Prozatorul şi disidentul Dan Petrescu vorbea în numărul 18 al revistei „Contrapunct“, despre „călăii culturii române“, iar Darie Novăceanu, fost redactor-şef al ziarului „Adevărul“, scria, la 18 aprilie 1990: „Ne mai rămâne doar să-i arătăm cu degetul şi să înfiinţăm un «tribunal» unde pedepsele să nu fie decât morale, dar publice. [...] Pregătiţi-vă apărarea!“. Suzana Gâdea a schimbat destinele multor români. Oamenii aceştia care au încondeiat-o nervos şi revanşard sunt doar cei care s-au preocupat, din fitece motive, ca influenţa ei să rămână consemnată pentru istorie, dar e mai mult de atât. Suzana Gâdea a avut, oricât de ridicolă ar putea părea această formulare, monopolul culturii în România. Cicatricile pe care le-a lăsat în vieţile oamenilor s-au vindecat târziu sau nu s-au vindecat niciodată.
Cele 248 de zile
E clar: Suzana Gâdea nu poate să rămână o anonimă a României postrevoluţionare. Să scape definitiv nu poate. La 25 martie 1991, judecătorii liberi pronunţă sentinţa în procesul membrilor CPEx al fostului CC al PCR. Procesul durase 248 de zile, cu 30 mai mult decât cel de la Nürnberg. Celor 24 de inculpaţi li se reproşa că „au subordonat ţara intereselor străine, comunismului impus de sovietici, au contribuit prin lipsa de personalitate şi slugărnicie la evoluţia monstruoasă a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, au dispreţuit poporul pe care l-au condamnat la mizerie, lipsă de libertate, de demnitate şi de drepturi elementare“, potrivit celor mai multe argumente vehiculate în spaţiul public şi antologate de Domniţa Ştefănescu în „Cinci ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor decembrie 1989-decembrie 1994“.
Citiţi şi: Nicolae Ceauşescu a fost sursa celor mai multe bancuri şi glume.Totuşi, n-a învăţat niciodată să zâmbească, relaxat, din suflet. Dictatorii n-au umor. Dar parcă Ceauşescu era un pic prea trist.
E graţiată de Iliescu!
Suzana Gâdea e condamnată la doi ani de închisoare. Potrivit unui sondaj realizat de ziarul „Adevărul“ în aprilie ’91, 76% din români considerau că, pentru reprimarea revoluţionarilor, erau vinovaţi şi foştii membri CPEx şi 58% credeau că pedepsele acestora au fost, totuşi, prea uşoare. La 20 aprilie 1992, însă, Tribunalul Suprem acceptă cererea procuraturii şi înăspreşte pedepsele, arată istoricul Adam Burakowski în volumul „Dictatura lui Nicolae Ceauşescu“. Suzana Gâdea primeşte – sentinţă definitivă şi irevocabilă – 8 ani de închisoare. A doua zi, fostul vicepremier Ioan Totu se sinucide. În mai puţin de o lună, pe 13 mai, Academia Română hotărăşte excluderea femeii dintre membrii corespondenţi, arată Dorina N. Rusu în „Istoria Academiei Române în date (1866-1996)“. E o regulă în Academie – una dintre puţinele instituţii ale statului unde există această regulă –, că membrii săi pot fi îndepăraţi dacă au o condamnare penală.
Oprobriul nu durează însă mult: la 25 martie 1994, fosta nomenclaturistă e graţiată de preşedintele republicii şi fostul său sfetnic de la telefonul Editurii Tehnice, Ion Iliescu. Decizia fostului tovarăş, încă în curs de a deveni un adevărat domn, fusese luată în urma unei cereri individuale. Suzana Gâdea avusese impertinenţa de a-şi solicita eliberarea. Măcar ceilalţi tovarăşi ai săi îşi reduseseră pedepsele cu certificate medicale contrafăcute.
Citiţi şi: Apostolii Epocii de Aur. Scurt dicţionar de servilism.
„Dacă pleci“, de Monica Anghel şi Cătălin Crişan
După eliberarea din închisoare, Suzana Gâdea nu va mai apărea în public. Se va stinge, la 25 august 1996, într-o Românie care nu mai privea înapoi cu mânie pentru că nu mai privea înapoi deloc. Presa vremii nu i-a consemnat decesul, n-au fost publicate ferpare, numele ei n-a apărut nici măcar în rubrica „Decese“ a ziarelor. Presa găsea că sunt mai interesante subiecte precum: primul congres al caricaturiştilor români, trimiterea în judecata lui Vasile Gheorghe, zis Gigi Kent, sau faptul că liderul minerilor din Valea Jiului, Miron Cozma, atunci preşedinte al clubului de fotbal Jiul Petroşani, fusese suspendat doi ani din activitatea fotbalistică şi amendat cu suma de 10 milioane de lei pentru că lovise cu capul în gură un jucător de la echipa Dinamo. În plus, în doar trei zile, Ion Iliescu se pregătea să-şi lanseze candidatura la preşedinţia României la Palatul Copiilor din Capitală. Se pare că, după prezentarea platformei-program, îndrăgiţii artişti Monica Anghel şi Cătălin Crişan, responsabili cu programul artistic, au început spectacolul cu melodia „Dacă pleci“.
În fine, în România anului 1996, actualitatea şi preocupările cotidiene copleşiseră de mult ideile răzleţe despre dreptate şi adevăr. Suzana Gâdea murea în cel mai cinic anonimat. Lumea o uitase pentru că avea dreptul să o uite. Pentru mulţi, nu mai conta. Moştenirea Suzanei Gâdea nu poate însă să dispară din istorie. Măcar pentru că o mână de oameni se încăpăţânau să-şi amintească, să vorbească şi să scrie. Suzana Gâdea a lăsat câteva cicatrici serioase.
Două ministrese hâde/ Prea iubite Vel-Vornic/ Cum să meargă şcoala Spornic/ Când la Arte-avem un Gâde? Ernest Maftei, actor şi, uneori, epigramist
„Aveam o deosebită predilecţie spre gândire“
Suzana Gâdea s-a născut la 29 septembrie 1919 în oraşul Buzău, într-o familie de funcţionari. E ultimul născut dintre toţi cei şase copii ai familiei. În certificatul de naştere, numele său e Stănescu Suzănica Irina. Mama sa, Ana Stănescu, fostă Panaitescu, era casnică, iar tatăl, Ştefan Stănescu, lucrase ca funcţionar şi brigadier silvic, la Ocolul din Buzău, arată femeia în dosarul său de cadre. Se pare că tatăl acesteia ar fi fost, în tinereţea sa, angajatul dramaturgului Ion Luca Caragiale. Scriitorul Nicolae Peneş arată, în volumul ce poartă frumosul titlu „Caragiale, comersant la Buzău“, că, la 15 noiembrie 1894, dramaturgul a concesionat, alături de cumnatul său, un restaurant aflat peste drum de gara din oraş. Băiatul bun la toate în cârciuma lui nenea Iancu, care se ocupa de aprovizionarea magaziei şi de alte treburi administrative, era chiar Ştefan Stănescu. „Avea, la data respectivă, 19 ani. La plecarea în cătănie, Ştefan Stănescu avea asupra lui un «certificat de bună purtare»“, arată Nicolae Peneş.
De mic copil mi-a plăcut matematicile, chimia şi filosofia. Şi-mi plăcea fiecare fenomen să-l analizez din toate punctele de vedere.
Suzana Gâdea
„N-am avut prea multe prietene“
Suzana Gâdea va deplânge, în chestionarele şi autobiografiile de partid, situaţia materială neîndestulătoare a familiei. Oricum, tatăl său va rămâne, pentru ea, un personaj providenţial, care a reuşit să-şi ţină toţi copiii în facultate. Mezina familiei povesteşte, în autobiografiile de partid, despre apetenţa sa neprefăcută pentru ştiinţele exacte. Limba română nu se numără printre preferinţe: „De mic copil mi-a plăcut matematicile, chimia şi filosofia. Aveam o deosebită predilecţie spre gândire şi-mi plăcea fiecare fenomen să-l analizez din toate punctele de vedere. [...] Atmosfera în care am trăit ca mic copil mi-a dezvoltat mult puterea de muncă, curajul şi ambiţia de a cunoaşte cât mai mult“, susţine Suzana Gâdea. Şi dacă are dreptate, dacă într-adevăr îi plăcea să gândească, femeia susţine că o făcea mai mult în confortul solitudinii: „Din fire sunt cam retrasă şi n-am avut prea multe prietene. Felul meu era să învăţ, să merg şi eu la universitate, aşa cum tata căutase să-i ridice şi pe ceilalţi dinainte mea. (n.r. – pe fraţii şi pe surorile sale mai în vârstă) [...] Aveam o deosebită satisfacţie pentru rezolvarea problemelor matematice cât mai complexe“, scrie Suzana Gâdea într-o autobiografie din 16 iunie 1953.
Suzana şi legionarii
După ce-şi finalizează studiile la şcoala primară nr. 2 de fete şi la liceul de fete din Buzău, şi mezina familiei absolvă Facultatea de Chimie Industrială, Secţia Metalurgie, a Politehnicii din Bucureşti în 1943. În timpul studenţiei, locuieşte la căminul „Spiru Haret“, din strada Dionisie Lupu, nr. 72. Perioada e marcată de o ameninţătoare instabilitate politică, iar contextul o îndepărtează, pentru moment, de la orice aspiraţie politică. „În timpul perioadei legionare, eram studentă în anul preparator şi am asistat când au fost scoşi din timpul orelor de curs sau laborator colegi de-ai mei ca: Rozner-Lupu Colomba, Segal Roza (ICECHIM), Segal Bobi (ICECHIM) şi alţii, îmbrâncindu-i şi chiar lovindu-i, de unii tovarăşi îmbrăcaţi în jachete verzi. Dintre profesorii noştri, doi au venit îmbrăcaţi în haine verzi la curs“, îşi aminteşte femeia într-o autobiografie anexată în dosarul său de cadre.
Anii ’40 îi sunt marcaţi însă de dese perioade de inactivitate: în anul III de facultate se îmbolnăveşte de plămâni „din cauza muncii şi efortului prea mare“. În 1946 se căsătoreşte cu inginerul constructor Dumitru Gâdea, care lucrează la Academia RPR şi, apoi, la IPROMET Bucureşti, iar în 1947 se naşte şi singura fiică, Doina Viorica. La 14 ani, ea va fi deja membru în UTM. După naştere, însă, Suzana Gâdea are din nou probleme de sănătate: crize de ficat şi de rinichi.
Toate şcolile Suzanei
Nu e limitată de aceste momente de repaus. După absolvire, la 11 decembrie 1943, câştigă concursul pentru ocuparea postului de asistent la catedra de Metalurgie Fizică, unde ia nota 19. Lucrează acolo până la 20 iunie 1946, când ocupă, în urma unui concurs câştigat cu nota 20, postul de şef de lucrări. În paralel, e inginer stagiar, şef de secţie şi şef de laborator la Uzinele Laminorul. Se înscrie şi în Sindicatul corpului didactic, unde e responsabil de grupă şi secretară sindicală în cadrul Facultăţii de Mecanică. „Am urmat o şcoală de cadre sindicală timp de un an“, arată în autobiografie.
Parcursul său profesional începe să capete contur, iar Suzana Gâdea începe să arate că e şi un specialist implicat social: din 1946, se ocupă cu „diverse munci obşteşti“ în cadrul Uniunii Femeilor Antifasciste, ARLUS, în cadrul Comisiei Naţionale UNESCO, Comitetului de Luptă pentru Pace, apoi în Uniunea Democrată a Femeilor din România şi, apoi, în calitate de vicepreşedinte, în Consiliul Naţional al Femeilor. Practic, fără să fie membru de partid, Suzana Gâdea activează în tot felul de comisii şi comitete girate de comunişti. E un intelectual progresist, dar unul care nu-şi neglijează profesia: devine conferenţiar la catedra de Metalurgie Fizică din cadrul Facultăţii de Mecanică din Institutul Politehnic (1948, după reforma învăţământului), lucrează şi la secţia de Metalurgie şi Mecanică Aplicată a Academiei Române (1947-1950), ocupă, pe rând, posturile de secretară sindicală a Facultăţii de Mecanică (1949), prodecan al Facultăţii de Mecanică (1952) şi decan al Facultăţii de Tehnologie Mecanică (1953). „Aceste funcţii le-am deţinut datorită politici guvernului şi partidului nostru de a promova în funcţii de conducere şi femei“, susţine Suzana Gâdea într-o autobiografie de partid. Din perioada decanatului, îşi aminteşte: „Efectiv m-am sprijinit pe consilierii sovietici Menjuev şi Anserov din Leningrad. Cu ajutorul neprecupeţit al dânşilor am căutat să îndeplinim sarcinile trasate“. În 1955, e numită prorector al Politehnicii, responsabilă de partea metodico-didactică. Urmare poate a confortului material, se mută pe strada Bach din Capitală, la numărul 36.
A ajutat-o pe Elena Ceauşescu la şcoală
Fapt divers: în octombrie 1955, Elena Ceauşescu se înscrie la Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii, după ce Suzana Gâdea îi recomandase un profesor cu care să poată face meditaţii la chimie şi matematică – materiile unde simţea ea că nu e îndeajuns de pregătită –, spune fostul nomenclaturist Pavel Ţugui. „Pe parcursul studiilor, prof. Suzana Gâdea a ajutat-o să treacă examenele de an şi, în final, să prezinte lucrarea de licenţă. În ’59, aflam că între familia Ceauşescu şi familia prof. Gâdea erau relaţii de familie“, spunea Ţugui. În plus, fostul diplomat Ştefan Andrei, povesteşte, în volumul „I se spunea Machiavelli“, că Suzana Gâdea i-ar fi spus despre relaţia Elenei Ceauşescu cu Eftimie Iliescu, unchiul directorului de la Editura Tehnică. „Elena Ceauşescu i-a mărturisit: «A, păi, uite, pe Ionel îl cunosc bine. [...] Acolo, la Târgu-Jiu (n.r. – lagărul în care Iliescu era închis în 1943-1944), dormeam într-o odaie, nu mă jenam de el că era un copil cu pantaloni scurţi şi, de fapt, am fost prietenă cu unchiul lui“. Iar istoricul Adam Burakowski subliniază prietenia dintre cele două tovarăşe.
Citiţi şi: Elena Ceauşescu a fost unul dintre puţinii politicieni care au urmat, în ordine, etapele desăvârşirii profesionale – trei clase primare, facultate la fără frecvenţă, doctorat – şi care abia apoi şi-au lansat cariera politică. Vreme de 24 de ani, Elena Ceauşescu a fost primul tehnocrat al ţării. Chiar dacă totul a fost o minciună.
Aparte de aceste legături personale ori, mai degrabă, ca urmare a lor, Suzana Gâdea este şi recompensată pentru eforturile intelectuale. E decorată cu „Medalia muncii“ (1953), Oridnul Muncii, clasa a III-a (1960), iar cu timpul îşi va mai împodobi pieptul cu Ordinul Muncii, clasa a II-a, Ordinul Steaua RPR şi Ordinul Tudor Vladimirescu. Publicase peste 65 de lucrări şi articole ştiinţifice în ţară şi în străinătate, îi apăruse numele pe mai multe coperte cu studii validate academic şi alte volume. O recomandă pregătirea profesională, dar, mai ales, o recomandă faptul că, în 1953, devine absolventă a Universităţii Serale de Partid, că frecventează cercul de filosofie marxistă şi că studiază în cadrul Cabinetului de Partid „I.V. Stalin“. Regretatul istoric Florin Constantiniu o compară subtil cu intolerantul, impenetrabilul stalinist Leonte Răutu, în volumul „De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu“.
Tehnocratul comunist
Totuşi, abia în 1960 îşi depune dosarul pentru înscrierea în partid. Obţine carnetul cu numărul 07049162, la organizaţia de bază IPB, la 22 iunie 1962. Cariera sa abia acum începe: devine preşedinte al Consiliului Naţional al Femeilor (1953), membru în Consiliul de Stat (1965), membru supleant în CC (1965). Practic, ca un adevărat surfer politic, Suzana Gâdea urcă pe valul noilor activişti de partid, promovaţi de Nicolae Ceauşescu după accederea la putere. În 1972, femeia obţine titlul ştiinţific de doctor docent în ştiinţe cu teza „Cercetări asupra durificării aliajelor de aluminiu“, iar în 1974 devine membru corespondent al Academiei Române. În acelaşi timp cu intrarea în Academie a Elenei Ceauşescu, de 1 martie.
Suzana Gâdea e un tehnocrat în adevăratul sens al cuvântului. Un profesionist. Nu e nicio ironie aici, oricât de nefiresc ar părea. Suzana Gâdea a parcurs, pe rând, toate etapele profesionale, şi asta în cel mai clasic mod cu putinţă, fără să ardă etape, fără să facă prea mulţi paşi deodată. Apoi, şi-a manifestat public adeziunea la o anumită ideologie politică, şi-a construit o carieră academică solidă, publicând o serie de lucrări ştiinţifice validate în domeniul său, a condus studenţi, universităţi şi institute, a devenit doctor docent şi academician. Are cercetări cu privire la teoria dislocaţiilor, aliajele semiconductoare, tratamente termice şi termochimice, are studii asupra difuziei, a sărurilor topite, a aliajelor de aluminiu de mare rezistenţă mecanică şi altele. Apoi, în calitate de specialist dublu rafinat academic şi politic, a fost numită la conducerea unor ministere cu adevărat onorabile: Educaţie şi Cultură. Această prezentare ar trebui să nu lase nimănui vreo îndoială cu privire la pregătirea şi profesionalismul său. În regimul Ceauşescu însă, CV-ul nu prea reprezintă nicio garanţie. Aşa merg lucrurile.
„Marin Preda? Ce mare poet a fost!“
La 16 iunie 1976, Suzana Gâdea este numită ministru al Educaţiei şi Învăţământului, succesoare a comunistului Paul Niculescu-Mizil. E prima funcţie în stat de mare răspundere pe care o ocupă femeia, însă Suzana Gâdea nu se remarcă prea mult în noul fotoliu, mandatul o solicită mai degrabă ca un yesman, decât ca specialistul care ar fi putut fi: în 1978, patronează schimbarea legii Educaţiei. Iniţiativa venise „de sus“. Sociologul Alfred Bulai spune că una dintre urmările prezenţei ministrului Gâdea la Educaţie este inflaţia de ingineri: „Suzana Gâdea, care făcuse Metalurgia, a mai adăugat un zero la locurile de la această facultate: în loc de 50, 500 – deşi era clar că nu aveau unde lucra toţi aceştia. După ’90, inginerii, nemaiavând de lucru, s-au apucat de orice altceva: afaceri, jurnalism, iar unii au intrat în politică“, spune Alfred Bulai. Reuşeşte în schimb ceva mai important: câştigă încrederea cuplului Ceauşescu într-o perioadă în care cei doi deveneau din ce în ce mai suspicioşi, mai decrepiţi, mai intriganţi.
Paradoxul tovarăşei Suzana Gâdea
Prezenţa şi titulatura Suzanei Gâdea începe să fie din ce în ce mai paradoxală – şi aceasta este soarta tuturor celorlalţi tovarăşi: în timp ce rolul său scădea constant, ea devenea din ce în ce mai puternică. Istoricul Adrian Cioroianu explică fenomenul: persoanele care au făcut parte din echipa conducătorului erau, de fapt, cei mai mari beneficiari ai întregului sistem, pentru că nu erau afectaţi de politica de rotaţie a cadrelor şi, în plus, erau relativ degrevaţi de răspunderea pentru deciziile luate care, în ochii românilor, aparţineau exclusiv cuplului dictatorial.
Angoasa subconştientă faţă de autoritate a creatorilor de orice gen, cu alte cuvinte obsesia nemărturisită a autocenzurii s-a datorat tocmai activităţii CCES. Călin Hentea, istoric al propagandei
În 1979, femeia este mutată la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES) – un fel de minister al Culturii în logica sistemului. Femeia e, aşadar, membră în Consiliul de Miniştri. Prima decizie: schimbarea denumirii revistei editate de ministerul de resort: din „Îndrumătorul cultural“ în „Cântarea României“, arată istoricul Cristian Vasile într-un articol publicat în revista „Dilema Veche“. CCES, forul unic călăuzitor al culturii române, nu este nimic mai mult decât un produs instituţional al „Tezelor din iulie“ (1971), arată Călin Hentea, istoric al propagandei într-un studiu publicat în revista „Historia“. Consiliul fusese înfiinţat în 1971, prin Decretul 301 al Consiliului de Stat şi are misiunea de a „dirija şi orienta orice activitate cultural-educativă“ a ţării, arată Raportul Tismăneanu. Instituţia se subordonează partidului (CC al PCR, prin Comisia ideologică a acestuia) şi statului (Consiliului de Miniştri). În 1977, Consiliul e reorganizat – simultan, este emis setul de decizii privind desfiinţarea Comitetului de Stat pentu Presă şi Tipărituri (CSPT), este modificată Legea presei şi sunt reorganizate Radioteleviziunea şi agenţia de presă Agerpres. Motivele schimbării erau simple: Ceauşescu voia să poată spune că, în România, nu mai există cenzură.
Cum a denaturat CCES cultura română
„În comunism, e permisă doar presa liberă. Cealaltă e interzisă“, ar fi spus, cu cinism, scriitorul rus Mihail Volpin dacă ar fi trăit aici. Şi asta pentru că, de fapt, restructurarea instituţională e menită să întărească, mai mult, controlul de partid, repartizând discret, dar eficient sarcinile fostei CSPT, explică istoricul Călin Hentea. Orişicât, principala sarcină a ministerului culturii ceauşiste era aceea de a iniţia „acţiuni menite să stimuleze creaţia în domeniul literaturii şi artelor, promovând operele literare, cinematografice, teatrale, muzicale şi plastice care, animate de spirit militant, răspund intereselor poporului, societăţii socialiste“, după cum arată Decretul 301 din 1971. CCES aviza repertoriile teatrelor, tematicile muzeelor, planurile editoriale şi tirajele cărţilor, producţia şi difuzarea filmelor. Instituţia controla toate publicaţiile din România. „Angoasa subconştientă faţă de autoritate a creatorilor de orice gen, cu alte cuvinte obsesia nemărturisită a autocenzurii s-a datorat tocmai activităţii CCES care, potrivit articolului 4 din Decretul 442 din 1977, putea controla, prin sondaj, după apariţie, publicaţiile şi tipăriturile“, explică istoricul Călin Hentea. Tot CCES mai organiza una dintre cele mai perfide, mai iluzorii manifestări ale propagandei comuniste: Cântarea României.
Un amestec deloc omogen de tulnicărese, balerini, căluşari, brigăzi artistice, vânător de munte şi cine-ştie-ce interpreţi din cătune uitate de lume care mimau cu candoare reprezentaţii pseudoartistice, ticsite cu texte şi subtexte obsesiv patriotice ori cu tematici omagiale dedicate lui Nicolae şi Elena Ceauşescu. În plus, spune Călin Hentea, festivalul a permis grave confuzii între valori, lăsând impresia că oricine poate crea opere de artă, oricine poate fi artist, oricine se poate afirma în public – utopii care s-au perpetuat în subconştientul periferiilor şi provinciilor culturale româneşti mult după decembrie 1989.
Comuniştii încă ne dau lecţii
Suzana Gâdea a fost cel de-al treilea şi ultimul şef al CCES. Colabora îndeaproape cu alte două figuri de tristă amintire: Mihai Dulea şi Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu“ din motive pe care le vom prezenta în detaliu în cadrul acestui serial. Din 1982, i se va alătura şi Ion Traian Ştefănescu, care, fără să înţeleagă imporanţa autocenzurii, predă şi astăzi economie la Academia de Studii Economice. Antreprenorii de mâine sunt, carevasăzică, instruiţi de un fost veleitar sinecurist, slujitor al lui Ceauşescu.
Consiliul condus de Suzana Gâdea a fost ca un uriaş filistean pentru artiştii români. De pildă, în cazul scriitorilor, se ajunsese la o practică de centralizare bine împământenită, după cum explică academicianul Ion Ianoşi, în volumul „Internaţio-nala mea“. „Editurile înaintau, pe domenii şi autori, volumele propuse pentru fiecare an ulterior. Lista era cernută la CCES. Erau «tăiaţi» indezirabilii. Rezultatul era trimis la Cabinetul 2 din CC. Elena Ceauşescu îl superviza personal. Cu consilierii ei îl mai amputa, după criterii politice, tematice şi de incultură. La întoarcerea listei, în dreptul unor nume şi titluri apăreau semne vagi cu creionul, linii, cercuri, semne de întrebare, nu le pătrundea nimeni sensul, nici lămuriri nu puteau fi cerute; pentru orice eventualitate, responsabilii ministeriali cu editurile le tăiau“. În plus, lipsa hârtiei făcea adevărate ravagii în rândul editorilor, actele anticulturale îşi fac jocul din plin, iar scriitorii nu au audienţă la potenţaţi. E cel mai greu moment prin care piaţa de carte din România a trecut în ceauşism. Suzana Gâdea nu are nicio ezitare. „Făcea pe mămoasa, dar ducea la îndeplinire orice indicaţie“, spune Ianoşi.
Citiţi şi: Sever cu subordonaţii, obedient faţă de cuplul dictatorial şi bun cunoscător al artei militare. Acesta e portretul simplu al lui Vasile Milea, valabil însă doar până în decembrie 1989, moment în care generalul va fi, treptat, criminal, trădător şi erou.
Cadou la TV pentru Ceauşeşti: Festivalul „Crizantema de aur“
Sistemul arbitrar după care funcţionează Consiliul provoacă, adesea, momente de un ridicol sublim. Contribuie aici, cu ferm angajament, şi preşedintele instituţiei. Scriitorul Constantin Coroiu îşi aminteşte, în revista „Convorbiri literare“, despre un astfel de moment – Suzana Gâdea îi spunea aproape în fiecare zi că trebuie neapărat să demită un angajat de care nu era mulţumită. „Trebuie să-l dai afară pe tovarăşul ăsta Palton!“, îi spunea. Era vorba însă despre şeful de la Cinematografie, Platon Pardău. Anagramarea involuntară nu e un episod izolat. Folcloristul Iordan Datcu, numit patriarhul etnologiei româneşti, îşi aminteşte, în jurnalul său, despre o şedinţă în care adjunctul Mihai Dulea a fost supus unui duş rece de către un scriitor: „Ministresa a spus că critica acestuia a fost acustică, dar şi-o însuşeşte, ea şi subalternul ei. Baba voia să spună caustică“.
Scriitorul Mircea Sântimbreanu descrie, în volumul „Carnete de editor“ şi alte momente similare. De pildă, în 1981, Suzana Gâdea s-ar fi lansat într-o discuţie despre literatură: „Marin Preda? Ce mare poet a fost! În cabinet am toate cărţile, pe trei şiruri: poezie, proză, nuvele“. Iordan Datcu vorbeşte şi despre autosuficienţa femeii: „Uneori preşedinta iese pe coridoare şi intră în vorbă cu editori întrebându-i de la ce editură sunt, unde merg etc. «Tu de la ce editură eşti, mamă dragă?», l-a întrebat zilele trecute pe un director. Acesta i-a spus că este director la Editura Albatros şi că merge la o şcoală, unde are întâlnire cu cititorii săi. «Aiurea, se duce acasă», i-a spus preşedinta liftierei după ce Mircea Sântimbreanu a ieşit din lift“, scrie Datcu la 11 decembrie 1981. Era de notorietate, oricum, faptul că lucrătorii din edituri erau controlaţi de către preşedinta Consiliului.
Totuşi, în faţa superiorilor, Suzana Gâdea avea un comportament de garnizoană, servil şi conciliant. De pildă, în anul 1983, femeia a hotărât să transmită la televizor şi la radio obscurul festival şi concurs de romanţe „Crizantema de aur“, organizat la Târgovişte. Ştia ea despre slăbiciunea Ceauşeştilor pentru romanţe şi voia să le facă o bucurie, arată Iordan Datcu. Folcloristul îşi aduce aminte şi despre felul în care ministra se purta atunci când îi primea, la sediul Consiliului, pe tovarăşii din ierarhia superioară de partid: „De mai mult timp vedeam că este vizitată oficial la CCES, pentru ca să-i transmită indicaţii, de un superior al său, Petru Enache, secretar cu propaganda al partidului. Ea nu-l aşteaptă în birou, ci se plimbă prin faţa corpului central al Casei Scânteii, asta când este vreme îngăduitoare, ori, când sunt zile răcoroase, se aşază pe un scăunel în liftul prezidenţial şi aşteaptă, aşteaptă, pentru că şeful amintit nu anunţă o oră precisă de sosire“.
Cum a apărut versul „Nu contează cât de lung ai părul“
La 13 ianuarie 1990, Suzana Gâdea ajungea subiect de presă în ziarul „The New York Times“, care prezenta cuceririle revoluţiei de la Iaşi: chiar dacă nu reuşiseră să se organizeze îndeajuns de bine pentru a începe, la 14 decembrie, o revoluţie ca-n Timişoara, cetăţenii s-au mobilizat repede pentru a doborî relicvele epocii ceauşiste – fotografii, cărţi, afişe propagandistice. Din Palatul Culturii, ieşenii liberi au dat jos o tapiserie imensă care înfăţişa cuplul dictatorial şi care fusese adusă acolo din ordinul detronatei ministrese Suzana Gâdea.
Suzana şi muzica
După Revoluţie, faptele fostei nomenclaturiste au făcut înconjurul României. Cicatricile acelea pe care femeia le lăsase în vieţile celor pentru care decidea începeau să se vindece. Istoria orală şi memorialistica au adunat o mulţime de mărturii despre acţiunile Suzanei Gâdea. Unele – mitizate, poate uşor cosmetizate, altele – de un realism socialist înfiorător. Am adunat mai multe însemnări care construiesc memoria postumă a Suzanei Gâdea. Amintiri, zvonuri, mituri. Măcar puţin adevăr trebuie să conţină fiecare dintre ele.
Mai întâi, câteva gafe aproape inocente. Prin anii ’80, se spune că Filarmonica din Bucureşti ar fi solicitat CCES achiziţionarea unui corn englez. Rezoluţia ministresei Suzana Gâdea a fost intransigentă: e bun şi unul românesc. Nu e singura intervenţie de acest fel: cu alt prilej, femeia ar fi cerut ca Filarmonica să îşi restrângă formaţia de 20 de viori, sugerând că sunt suficiente 10, în cazul în care cântă mai tare. De altfel, politicianul şi artistul Mădălin Voicu susţine că, în ’86, Suzana Gâdea ar fi primit ordin de la Elena Ceauşescu să-i confişte lui Ion Voicu vioara Stradivarius şi s-o ducă la Muzeul Naţional de Artă. Motivul: dictatoarea îl găsea pe Mădălin Voicu vinovat de escapadele amoroase ale fiului ei, drept care a hotărât să-l pedepsească pe tatăl acestuia. Artistul şi-a recuperat vioara abia pe 5 ianuarie 1990.
Suzana şi „tovarăşul Eliade“
La fel de intolerantă era, se pare, cu toţi artiştii. De pildă, pentru că auzise că muzicienii premiaţi la Festivalul de la Mamaia îşi cheltuiesc banii pe alcool şi alte vicii, Suzana Gâdea a dat ordin ca premiile să fie acordate sub formă de bonuri valorice, cu care laureaţii pot cumpăra diverse obiecte de la magazinul universal Bucur-Obor. Şi actorul Virgil Ogăşanu povesteşte că, după ce a văzut un spectacol la Teatrul Bulandra în care juca şi Florian Pittiş, ministra a dat ordin ca Moţu’ să se tundă pentru că, în caz contrar, nu va mai putea apărea pe scenă. În plus, spectacolul „Poezia muzicii tinere“ se bucura de mare succes în rândul publicului – deci popularitatea actorului trebuia cumva temperată. Florian Pittiş nu doar că nu s-a tuns, dar a lansat celebrele versuri „Nu contează cât de lung ai părul, important e cât şi cum gândeşti!“. Şi Mircea Baniciu, de multe ori coleg de scenă cu Moţu’ Pittiş, îşi aminteşte despre reacţia demnitarului comunist atunci când i-au fost prezentate o serie de cărţi pentru admiterea la publicare. Printre ele, „Istoria religiilor“, de Mircea Eliade. Răspunsul femeii e sfâşietor: „Mâine, tovarăşul Eliade să fie la mine la birou, la ora 09.00!“.
Suzana şi betoanele de la Sarmizegetusa
Logica nu părea să fie un criteriu important pentru Suzana Gâdea. De exemplu, în anii ’80, când cetatea Sarmizegetusa Regia găzduia filmările pentru producţia propagandistică „Burebista“ a regizorului Gheorghe Vitanidis, femeia a turnat beton pe platou pentru ca dictatorul să aterizeze cu elicopterul cât mai aproape.
Suzana şi comedia
Actorul şi comediantul Radu Gheorghe o prezintă pe Suzana Gâdea într-unul dintre puţinele momente de umanitate din istoriografie. Pentru că spectacolul său, „Ucenicul vrăjitor“ fusese suspendat, actorul l-a rugat pe maestrul Radu Beligan să o cheme pe preşedinta CCES la o vizionare. „Ştiam că am o singură şansă: s-o fac să râdă. Şi-am făcut-o să râdă pe Suzana Gâdea“, povesteşte Radu Gheorghe. Inutil de adăugat, spectacolul a redebutat pe scena de teatru.
Suzana şi Biblia ateistă
Poate că cea mai caraghioasă mărturie despre netrebnicia Suzanei Gâdea îi aparţine scriitorului Bujor Nedelcovici. Acesta prezintă, în volumul „Un tigru de hârtie“, una dintre convorbirile telefonice înregistrate la „Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti“ şi clasate, inexplicabil, la dosarul său. Cităm: „UM/0639/21.04.1983: În birou, în jurul orei 19.30, Olteanu e vizitat de Negrea, care e bucuros că a găsit cafea, deoarece la Petroşani nu se găseşte. Olteanu vorbeşte despre şedinţa de ieri la care a participat şi Suzana Gâdea. Ioan Alexandru a ridicat problema editării şi difuzării Bibliei pentru educarea morală a tineretului. [...] Bineînţeles că Suzana Gâdea a întrebat despre ce Biblie este vorba. Dacă e vorba de una ateistă, înţelege, dar aşa.... (cei doi râd)“.
E şi acesta unul dintre motivele pentru care îndrăgitul Ernest Maftei a compus, cu talent natural, frumoasa epigramă: „Două ministrese hâde/ Prea iubite Vel-Vornic/ Cum să meargă şcoala Spornic/ Când la Arte-avem un Gâde?“.
[<a href="//storify.com/bogdanenacheg/getting-started" target="_blank">View the story "Apostolii Epocii de Aur. Un serial marca Adevărul" on Storify</a>]
Se încarcă comentariile...
