Ca de obicei, trăim senzaţii de toate felurile atunci când vedem zecile de mii de alergători care ar da orice să termine cursa. Mărturisesc că aşteptăm cu oarecare teamă timpul de final al câştigătorului, dat fiind că, de multă vreme, la Berlin se doboară recordurile mondiale de maraton. De prin 2003, parcă s-a semnat un pact cu nu-ştiu-cine, şi câte un Kiprotich, Gebrslassie, Kiptanui sau Kimetto îmi strâng inima, apropiindu-se ameninţător de pragul celor două ore. 2.02.57, anul acesta, Dennis Kimetto. Deja sub 2 ore şi 3 minute. Estimez că în maximum 5 ani vom asista la spargerea zidului de 2 ore, ceea ce mie mi se pare absolut inuman. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc ce schimbări se produc în omul ăla, pentru a mai reduce 3 minute din timpul total. Dar, în fine, nu despre asta vreau să vorbesc.

Ceea ce mă fascinează la toate maratoanele din capitalele lumii este atmosfera de lângă traseu. Zecile de mii de oameni care aplaudă, dansează, strigă, fac orice ca tu să nu te opreşti, să mai faci un pas. Fiindcă se vede pe faţă ta că eşti la limită, că îţi vine în fiecare secundă să renunţi, să cedezi durerilor groaznice pe care le simţi tu şi numai tu. Iar spectatorii, într-un fel sau altul văd asta. Şi nu te lasă. Nu te-au cunoscut în viaţa lor, dar îţi citesc numele de pe număr şi te strigă. Tare, des şi încurajator. Şi tu mai faci un pas. Pas după pas. Tokyo, Berlin, New York, Detroit, Paris, Atena, sunt locuri în care, pentru câteva ore, oameni care nu s-au întâlnit ever, se recunosc reciproc şi invaziv, în ambele sensuri. O sticlă de apă, un zâmbet pe care-l vezi cu coada ochiului, când reuşeşti să-ţi ridici privirea din asfalt, o mână pe umăr, două braţe care te ridică, la propriu, de jos... Toate astea spun multe despre educaţie, despre participare activă, despre cultură.

Nimeni nu se scandalizează că se limitează circulaţia, nimeni nu-ţi aruncă pungi de apă în cap şi nu te trimite „la muncă, bă!”.

Duminica viitoare va fi Maratonul Internaţional Bucureşti. Deja au început să apăra ştiri despre asta. Care e cea mai des întâlnită frază? Circulaţia va fi blocată în zona .. bla.. bla. Deja aud taximetriştii care ne înjură că ei nu mai pot munci din cauza noastră. Cele câteva sute de oameni care ne încurajează de pe margine sunt la fel de repudiaţi şi acuzaţi că „noi n-avem locuri de muncă, dar ne arde de alergat”. Repet: cultură, educaţie, dorinţă de construcţie. 

Ne plângem în fiecare zi că la noi nu se întâmplă lucruri, că viaţa n-are culoare, că nu se face. Şi, când se face, dăm cu piatra. Nu discut despre oportunitatea unui alt traseu în cazul Bucureştiului, achiesez şi eu la ideea că ar fi mai plăcut să alergi pe Kiseleff şi pe sub Arcul De Triumf, să intri la ultima tură pe Stadionul Naţional, decât să-ţi iei pungi de apă-n cap (la propriu), dar asta e cu totul altă discuţie. Cei care ne blamează că alergăm nu vor să găsim soluţii, vor doar să arunce piatra pentru un Bucureşti blocat în fiecare zi, doar că în duminica asta s-au găsit şi vinovaţii. Şi mi-ar mai plăcea să văd ceva, aşa cum se întâmplă în toate capitalele lumii: să văd o televiziune care transmite în direct toată cursa, cap-coadă, şi ale cărei mesaje să fie despre sport, prietenie, construcţie, nu părerea unui taximetrist care înjură.

M-a durut când, în iunie, la altă cursă, vectori de media, pe care-i ştiam deschişi către sport şi educaţie, s-au poziţionat fix de partea celui cu sticla în mână, care, de pe margine, striga la noi: n-aveţi de muncă, baa, d-aia veniţi aici! Poate duminică va fi altfel, poate presa (sau o parte din ea) va arăta şi altceva în afară de maşini care claxonează, acuze şi înjurături. Fiindcă omul din căruciorul cu rotile, sau vârstnicul care aleargă încet şi nesigur, copilul care aleargă de mână cu tatăl lui, toţi aceştia sunt cei pe care trebuie să-i vedem. Cei care construiesc. Ei sunt ştirea.