Timbrul literar şi ipocrizia

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am văzut numeroşi scriitori săraci lipiţi, sfârşind în sărăcie lucie, în schimb nu am văzut nici un editor trăind pe sub poduri. Aceste cuvinte spuse de Céline în anii 50 sunt valabile pentru România începutului de mileniu. Diferenţa uriaşă dintre editori (a se citi: şefii sau patronii editurilor) şi cei pe seama cărora ei îşi datorează averile ar trebui să fie unul din subiectele puse în discuţie în aceste zile.

Subiectul timbrului literar (Proiectul de lege nr 583/2014) a inflamat foarte multă lume, practic a ridicat lumea culturală într-un cor uriaş împotriva timbrului literar, cu toate că lucrurile sunt de fapt mult mai complexe şi mult mai grave. Timbrul literar de un leu aduce nu numai o taxă în plus, şi de aici corectitudinea vehemenţei majorităţii comentatorilor, dar arată şi imensa ipocrizie şi minciună în care se trăieşte (şi) în lumea culturală.

            Trebuie spus de la bun început că legea timbrului cultural (literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, artelor plastice, arhitecturii şi cel de divertisment) este în vigoare de două decenii (Legea 35/1994 cu modificările şi completările ulterioare). De exemplu, editurile (căci despre ele voi vorbi în acest text) percep taxa de timbru, dar în loc să o depună la uniunea de creaţie (în cazul în speţă, la Uniunea Scriitorilor din România), o reţin şi se fac că uită să o trimită, fie o trimit cu mare întârziere. Despre această formă de hoţie cei care se ridică şi critică recenta propunere nu ne spun nimic. Departe de a fi o plată care se dă de la stat către instituţii private, acea taxă, respectiv acel leu care se propune, nu este din buzunarul editurii, care, demult nu mai e de stat, ci al cititorului. Deşi este o povară pentru cititor, sunt convins că orice om de bună credinţă ar da bucuros un leu ca să ştie că banii lui vor aduce un lucru bun unor oameni care se trudesc ca să scrie o carte.

            După părerea mea, discuţia despre taxa de timbru literar de un leu (respectiv, 2% pentru timbrul cinematografic, 5% pentru timbrul teatral, muzical şi folcloric, 3% pentru cel de divertisment şi 0,5% pentru timbrul artelor plastice şi cel al arhitecturii) nu este atât despre o suprataxare a cititorilor cât despre hoţia, corupţia şi fărădelegile din sistemul cultural românesc. Nu se ajungea la această nouă propunere legislativă (583/2014), dacă editorii, şi în general producătorii de cultură, ar fi respectat legile şi ar fi trimis uniunilor de creaţie taxa de timbru. Că lucrurile sunt extrem de grave, se poate vedea şi din faptul că imensa majoritate a editurilor se comportă româneşte, adică caută să ocolească legile ori de câte ori se iveşte ocazia.

            Se va spune că o normă are printre componente sancţiunea. Într-adevăr, de la von Wright ştim că norma juridică are următoarele componente: autoritatea, subiectul, caracterul, conţinutul, condiţia de aplicare, ocazia şi sancţiunea. Dar oricine parcurge Legea 35/1994 va putea constata că această ultimă componentă este ca şi inexistentă. Căci, a amenda un editor cu 500 de lei pentru nevirarea contravalorii taxei de timbru este o sancţiune atât de mică încât este inexistentă; nici organele abilitate nu dau amenda, căci e ridicol de mică, nici editorii, dacă cumva o primesc, nu-şi fac probleme în a plăti o sumă insignifiantă. În schimb, după părerea mea, dacă legiuitorul ar fi sancţionat evaziunea cu închisoare, aşa cum e prevăzut în orice ţară civilizată, lucrurile s-ar fi schimbat radical.

            Să ne gândim la felul cum se publică în România: marea majoritatea a autorilor nu numai că nu primesc nici un ban pe cartea la care au muncit, poate, ani întregi, dar, culmea, chiar ei aduc editurii o ,,sponsorizare” care să ajute la tipărirea cărţii. În plus, editura primeşte bani din vânzarea cărţii, din publicitate, primeşte bani din drepturi de autor colective, iar la toate acestea se adaugă şi banii colectaţi (şi nedepuşi) din timbrul literar. E un circuit necunoscut celor din afara sistemului şi despre care nimeni din interior nu vorbeşte. Este un fel de lege a tăcerii, căci cei care scriu în presă, formatorii de opinii, sunt, nu-i aşa, ei înşişi, autori de cărţi şi nu vor să se pună rău cu domnii editori.

            Se observă uşor cum din toată ecuaţia asta avem un cîştigător detaşat, editorul, şi doi perdanţi, adică ceilalţi doi participanţi ai actului cultural, cititorul şi autorul. Şi atunci, stimaţi editori, cum puteţi să susţineţi că timbrul cultural va demola cultura? De ce nu aveţi bunul simţ să spuneţi că va demola (sau, cel puţin, va micşora) corupţia, hoţia şi fărădelegile din sistem?

            Închei cu chestiunea legată de destinaţia banilor. Dacă comentatorii ar fi citit Legea 35/1994 şi celelalte acte normative, ar fi putut observa unde merg banii: susţinerea de proiecte culturale, participarea la concursuri, promovarea unor acţiuni cu participarea românilor de peste hotare, sprijinirea materială a creatorilor, sprijinirea revistelor etc. În cazul timbrului literar, în statutul Uniunii Scriitorilor, la art. 5 se stipulează că uniunea acordă premii, stimulează financiar creaţia literară, stimulează financiar membrii USR dar şi tinerii scriitori nemembri ai uniunii. Mai mult, în art. 6 lit. e) se prevede dreptul membrilor de a primi indemnizaţia de 50 la sută din pensie prevăzută de Legea nr. 8/2006 privind instituirea indemnizaţiei pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică (publicat în Monitorul Oficial din 21.12.2007).

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite