Sporul pentru aşteptat ceva ce nu va veni

Nu mai tin minte dacă am scris, sau doar mai povestesc din când în când despre omul acela de la stat, îmbătrânit înainte de vreme, care a venit într-o zi plângând la mine doar ca să-mi spună: domnule Butunoiu, eu nu candidez, nu am venit să vă cer nimic, doar să vă rog, să vă implor să faceţi ceva şi să ne scăpaţi de ăştia, că nu mai putem! Măcar câteva luni să prind şi eu, înainte de pensie, să nu spun că am lucrat o viaţă întreagă degeaba...

Fără nicio îndoială, toate extremele lungii mele vieţi de observator şi de ascultător al oamenilor au fost legate de stat, de companiile şi instituţiile statului şi de oamenii de acolo. Şi profesional, şi ca încărcătură şi tensiune emoţională, şi ca abjecţie, dar şi ca sublim. Nu îmi mai aduc aminte de un an prin firmele private, cât îmi aduc aminte de câte o singură zi printr-una de stat.

Nu se văd pe mine emoţiile, instinctul de conservare m-a învăţat să le ascund bine, însă mai scriu despre ele, din când în când. Rareori sunt mai impresionat şi mai tulburat decât atunci când văd dorinţa copleşitoare a unora de la stat ca şi la ei să meargă lucrurile bine, să aibă şi ei o atmosferă normală, ca „dincolo”, să lucreze la fel ca „ceilalţi”, să aibă şefi cu care să se mândrească şi despre care să povestească şi altora, să ştie la ce să se aştepte mâine.

Dar nu se va întâmpla asta. Unii vor pleca de acolo, însă mulţi vor ajunge să plângă ca omul acela îmbătrânit înainte de vreme, care a venit la mine la birou crezând că eu aş putea să-l scap de blestem.

Şi da, şi eu aş scoate toate sporurile despre care se tot vorbeşte, însă celor de la stat le-aş lăsa unul singur, totuşi: sporul de aşteptare în zadar a ceva ce nu va veni. I-am găsit şi un nume: Sporul Godot...