Să nu ne mai jucăm de-a mama şi de-a tata

FOTO lifehacker.com/

Într-un spaţiu populat de copii de naţionalităţi diferite, probabilitatea de a detecta copilul român e îngrijorător de mare. Ca în basmele româneşti cu probe iniţiatice şi ritualuri de trecere, ai impresia că deasupra copilului român zboară permanent un roi de albine. Crize de tantrum în mijlcul teraselor.

Nervi intempestivi nedomiliţi de nimic: de promisiuni, ameninţări sau chiar o palmă atent plasată.  Bătut compulsiv din picioare în supermarketuri. Copilul român este eminamente prost-crescut.

Sigur ca există şi copii educaţi, crescuţi armonios de părinţi care ştiu să ocrotească şi să formeze caractere deopotrivă, copii care încă ştiu să salute, pentru care „mulţumesc” şi „te rog/vă rog” nu sunt cuvinte prăfuite şi desuete. Copii care ştiu să vorbească şi în şoaptă, fără stridenţe comportamentale,  aclimatizaţi cu bunul simţ românesc proverbial, dar devenit din ce în ce mai anecdotic în ultima vreme. Doar că sunt din ce în ce mai rari, iar impresia mea e că nu ei au aluat de victorioşi, ci cogenarii lor crescuţi în ifose, scălămbăieli, răcnete, viitorii descurcăreţi ai României. Măcar cei din urmă par să facă orice ca să obţină ce vor în viaţă, atitudine care le va deveni modus vivendi.

Aşa părinţi, aşa copii e o condiţionaliate chestionabilă de multe ori.  Ca şi alt determinism stupid, arhicunoscută sintagmă livrată ca scuză: „cum ţi-l creşti , aşa  îl ai” de parcă am vorbi de un ficus sau de un bonsai, nu de un copil. Nu, copiii sunt persoane mici şi, în calitatea lor de persoane mici au toate determinaţiile conceptului filosofic şi moral de „persoană”. Au toate obligaţiile de proto-conduită pe care le are orice persoană. Aşa cum ne învăţăm copiii să nu fure, deşi poeziile din perioada mică a copilariei nu par să ataşeze vreo gravitate actului în sine: „Căţeluş cu paru’ creţ/Fură raţa din coteţ/Şi se jură că nu fură/Dar l-am prins cu raţa în gură”, tot aşa am putea să ne educăm copiii să nu se poarte ca niste mici isterici în spaţiul public. Preferabil, nici în spaţiul privat.

Un studiu publicat în American Journal of Psychiatry prezintă nivelul de educaţie a copiilor defalcat pe state. Din cele 12 ţări incluse în eşantion, din mai mult de 13.500 de copii cu vârste cuprinse între 6 şi 12 ani, statele cu cel mai binecrescuţi copii sunt previzibile: Marea Britanie, Suedia şi Germania.  La antipod, cel mai prost-crescuţi copii sunt în SUA, Puerto Rico şi Israel. Explicaţiile acestui top sunt intuitive: copiii britanici, suedezi şi germani provin din state care au configuraţii socio-economice similare, sisteme de educaţie aşezate, iar concepţia părinţilor despre educaţie este similiară. 

Mai mult, în Suedia, o influenţă majoră a avut-o campania extrem de dură împotriva violenţei; faptul că pălmuitul copilului sau alte forme de violenţă în spaţiul public devin taxate social a avut un efect neaşteptat la nivel societal. Am putea să ne gândim la o astfel de campanie în Romania, ar fi un teren propice, însă mi-e teamă că părinţii români „ştiu ei mai bine”.

România nu a facut obiectul acestui studiu, însă rezulatatele nu cred că ne-ar asigura vreun loc măgulitor. Percepţia asupra educaţiei făcute acasă, a celor şapte ani, ascunde o formă de  atomism social: fiecare familie ştie ce e mai bine pentru copil, toată lumea e expert în puericultură, orice intervenţie din afară e văzută drept un abuz. Dacă generaţii întregi au avut parte în perioada de socializare primară de conduite aflate sub semnul „bătaia e ruptă din rai”, a şantajului: „dacă eşti cuminte, primeşti nu-ştiu-ce”, a presiunilor sociale defalcate pe gen: „plângi ca o fetiţă/ te smiorcăi ca o fetiţă” de parcă fragilitatea e ruşinoasă şi de parcă tot ce e ruşinos e feminin, nu ne putem aştepta la o ruptură fundamentală de aceste norme internalizate de părinţi şi pasate copiilor.

M-am surprins de nenumărate ori îngheţându-mi porniri probabil inadecvate în spaţiul românesc. Am vrut, de pildă, să îi explic mamei care cu o mână îşi  legăna căruţul şi cu alta ţinea tigara din care trăgea cu poftă, că greşeşte. Mi-am înghiţit cuvintele dojenitoare când copilul de zece ani al unor apropiaţi mânca cu gura deschisă larg sleorpăind şi ronţăind cu zgomot. Am vrut să ies din coconul bunăvoinţei şi să reproşez unui copil de clasa I tutuitul perpetuu, fără criterii de vârstă. Am încercat să le spun prietenilor mei crescuţi în case cu biblioteci că e nedrept că fiica lor nu ştie nicio poveste, dar sparge frenetic bomboane pe tabletă. M-am gândit de multe ori la bunica mea, un pedagog desăvârşit, de modă veche, care a educat sute de copii într-o grădiniţă de provincie şi care ar fi spus cu siguranţă toate lucrurile pe care eu, din comoditate, indolenţă şi, de ce nu, din lipsă de grija faţă de copiii altora, nu le-am spus. Mi-e teamă, însă, că spusul nu ar fi făcut, însă, vreo diferenţă.