Să ne gândim la lucruri frumoase

Tocmai mă pregăteam să vă povestesc despre comportarea neprietenoasă, ba chiar ostilă, a unor funcţionare Blue Air când am dat peste o postare - seocupcake - care inventaria ştirile bune din 2019 cu fapte demne de admirat.

Aşa că am renunţat să boscorodesc la adresa cinismului care dă în clocot la unele persoane din serviciile publice care fac rău cu zâmbetul pe buze (apropo, poate ar trebui să urmeze şi cursuri de relaţii cu publicul la angajare) şi m-am oprit cu gândul la ce a fost frumos în anul care pleacă şi ce-ar trebui să continue în 2020.

Păi, atâtea câte sunt, voluntariatele iniţiate şi susţinute de unele ONG-uri stau exemplu pentru ideea că se poate. Doar că pe la noi ele sunt încă puţine. Şcolile nu sunt preocupate decât pe ici pe colo să dezvolte la copii şi adolescenţi interesul pentru întrajutorare gratuită, scăpând astfel de spectrul şi presiunea banului care sufocă mentalitatea omului de azi. De pe la noi şi nu numai. Dar, după cum se vede, când sunt stimulaţi tinerii fac minuni. Plantează pomi, strâng deşeuri, îngrijesc semeni în suferinţă. Acţiuni de amploare în care au fost angajaţi, şi sper că vor mai fi, antreprenori, firme de prestigiu domină peisajul faptelor bune şi ar trebui mai des popularizate ca să se vadă că se poate să dai din profitul tău şi altora care nu au, de la care ai luat indirect prin cota pe consum. Ohoo! Asta ca să se vadă, de asemenea, diferenţa între acest fel de sponsorizare şi pomenile electorale, populiste făcute din impozitele adunate pentru administrarea corectă a localităţilor, cum se întâmplă pe la unele primării. 

Cum tot aşteptăm o regândire a legii sponsorizării şi a mecenatului în cultură, rar vedem ici-colo câte o mână întinsă iniţiativelor în domeniu pentru care unii temerari se zbat, ajungând până la urmă tot la mila statului. Să vă povestesc cum stă presa culturală? Şi cât ţine ea de bunăvoinţa articlerilor care scriu pro bono? Cum să mai măsori atunci obiectivitatea şi valoarea dacă umplu binevenit, uneori de nevoie, paginile şi unii şi alţii? În noua ei legislatură, poate că şi UE va acorda mai multă atenţie subiectului.

Dar să uităm necazurile şi să ne întoarcem la cele bune, cum ne spun site-ul cu pricina şi propriile observaţii. Deşi găsim remarcată între cele 50 de realizări naţionale invocate doar un singură aparţinând Bisericii (undeva în zona Galaţi, în sprijinul bătrânilor), am putea spune că se mişcă ceva mai bine şi această instituţie mai ales prin iniţiativa unor preoţi tineri inimoşi care reuşesc să dezvolte spiritul de întrajutorare. Nu ştim prea multe însă, decât urechist, fiindcă informarea se face prost, adică în cercurile restrânse ale BOR, TV, radio proprii, versiuni oficiale, şi mai puţin în medii sociale largi care ar putea fi astfel mai bine atrase. Tot îmi bat gura vorbind despre cum s-ar putea implica biserica în serviciile medicale din spitale sau în ajutorarea persoanelor singure la domiciliu de către copiii mai mari care n-au bunicii pe lângă ei, dar, cum îmi spunea un preot, să schimbi e ca şi cum ai vrea să mişti munţii, adică e aproape imposibil să zdruncini un mod de gândire în multe privinţe dogmatic. Rămâne să contăm pe iniţiativele individuale, pe oamenii cu idei şi curaj, pe cei deprinşi să facă o bucurie din gesturi mici, dar însemnate către ceilalţi.

N-am văzut printre iniţiativele lăudate în privinţa reciclării deşeurilor ceva legat de reducerea risipei alimentare. Nu mă aştept la vreo reclamă a magazinelor, ar fi neproductiv, dar ştiu că sunt preocupări de redirecţionare a mărfurilor din categoria consum rapid, mai puţin la nivelul familiilor unde excesul consumului alimentar produce şi multe resturi care iau drumul pubelei. Lipseşte organizarea.

Apropo, în 2020, unele primării au promis colectarea selectivă a deşeurilor pentru care au încasat taxe per familie numite de habitat. Să vedem unde s-au dus aceşti bani, dacă se ţin de promisiune. Nu-i criticăm anticipat invocând stilul vorbitului degeaba propriu multor români în funcţie.

Am lăsat la urmă performanţele naţionale şi internaţionale ale sportivilor, elevilor, artiştilor, singurele care fac rating pe la televiziunile noastre de ştiri, ce-i drept mai puţin decât accidentele, copiii dispăruţi, omorurile, beţiile...

Şi fiindcă a venit vorba, vreau să vă spun că pe la alte televiziuni din lume oamenii îşi mai văd şi de treaba lor chiar când statul şi societatea au probleme. Vezi nesfârşitele greve din Franţa care nu au afectat programele de Crăciun, cum nici în Anglia nu se orbeşte non-stop, alarmist despre consecinţele Brexitului. Nici în ce ne priveşte n-am constatat o preocupare excesivă pentru lucrurile rele care ni se întâmplă, la acest sfârşit de an când cei treizeci de ani de la Revoluţie ne-au adus în prim-planul multor posturi tv străine. Sigur, fiind într-un fel o celebrare, era firesc să nu se pedaleze pe rele, dar chiar şi o dezbatere despre eveniment pe care am urmărit-o la un post guvernamental francez mi-a demonstrat că viziunea străinilor, analişti, istorici e mai justă decât a oficialilor români, care e adeseori ori prea principială, ori obsesiv critică. În acel context, o profesoară din Franţa care ţine cursuri de politologie în România, la Bucureşti şi Braşov, a vorbit impresionant despre patriotismul tinerilor ei studenţi, despre francofilia românilor şi gestul francezilor de a da numele Reginei Maria unui loc din Paris, dar nimic despre sezonul Franţa-România despre care şi ambasadorul român uitase. S-a insistat, în schimb, pe progresele din România de azi în raport cu punctul 0 al tranziţiei, dincolo de nesfârşitele discuţii despre postcomunism şi corupţie care ne întunecă de tot privirea, nouă celor de acasă. Evident n-o să considerăm că această politeţe conjuncturală ţine loc de adevăr, dar nici o viziune catastrofică nu ne face bine. Să păstrăm, deci, măsura şi să ne revenim la un echilibru al judecăţii. Cel puţin aşa e potrivit să gândim la orice bilanţ. Cât despre ştirile rele. Mai uşor cu pianul pe scări domnilor teleaşti, că vă pierdeţi muşterii, vorba lu Nenea Iancu.

La mulţi ani!