Poza şi vârsta în CV – câteva concluzii

„Dacă mai sunt angajaţi care nu ştiu, le spun că unul dintre principalele roluri ale recrutorilor şi ale oamenilor de la HR este să depisteze şi să evalueze frustrarea.” FOTO mariustoicescu.me

Am scris un articol despre vârsta şi despre poza din CV şi i-am întrebat pe cei care nu şi le pun de ce au decis să facă astfel. Am primit câteva sute de răspunsuri, şi pe blog, şi site-urile care au preluat articolul, pe Facebook şi chiar prin e-mailuri adresate direct.

Aproape fără nicio excepţie, aceste răspunsuri au putut să fie grupate în trei categorii:

• cele mai numeroase de la aceia care spun că pentru un job contează doar experienţa, competenţele, ceea ce ştii să faci, în general, şi nu lucruri care nu au legătură cu activitatea pentru care eşti angajat;
• cele în care sunt ameninţat cu puşcăria, la un loc cu cei care nu au destul respect pentru intimitatea angajatului, cu trimitere la legile împotriva discriminării de la noi, din Europa şi de aiurea;
• cele în care eram întrebat de ce nu iau un calculator ca să scad din anul curent data la care a terminat facultatea, să adun 22 şi să aflu vârsta omului; cât despre poză, că de ce nu bag numele pe Internet şi găsesc acolo nu una, ci multe poze, şi pe Facebook şi prin alte părţi pe unde îşi mai lasă omul urmele.

Şi, aproape tot fără excepţie, din mesaje se puteau citi cu uşurinţă, printre sau direct din rânduri, iritarea şi frustrarea, de la constatarea şi zugrăvirea resemnată a nedreptăţii în lume, până la revolta vindicativă şi războinică, bună cunoscătoare şi mânuitoare a panopliei luptei de clasă, din care nu lipsesc întoarcerea logicii cu susul în jos, înjurăturile şi afuriseniile, îndemnurile la nemunca subversivă şi la sabotaj, fraze construite în jurul termenilor „€œITM”, „€œtribunal” sau „puşcărie”.

Dacă mai sunt angajaţi care nu ştiu, le spun că unul dintre principalele roluri ale recrutorilor şi ale oamenilor de la HR este să depisteze şi să evalueze frustrarea. Când mă plăteşte un angajator, eu trebuie să-l păzesc de frustraţi şi de cei cu rezistentă scăzută la frustrare. Or fi frustrarea, greşelile şi crizele surse de creativitate şi de progres, însă nu sunt angajatorii atât de filosofi pe cât credeţi. Aşa că, chiar dacă ajung să mă înjure toată viaţa, nu trec frustraţii de mine cu uşurinţă şi nu prea ajung la angajator, pentru că sunt bine antrenat să depistez frustrarea şi dorinţa de răzbunare sub toate formele ei.

Mai sunt şi unii care nu ies bine în poză. Da, în pozele făcute de nevastă când sunt abia treziţi din somn, cu ochii cârpiţi şi cu părul ciufulit, punându-şi repede pe ei prima cămaşă boţită care le iese la îndemână fiindcă trebuie să facă repede poaza, să o pună în CV şi să trimită e-mailul. Însă cu tehnica de acum, trebuie să fii neştiutor de-a binelea, sau chiar indolent că să nu reuşeşti să-ţi faci o poză în care să arăţi foarte bine, expresiv şi a€œcomercial”, indiferent cât de cârn îţi este nasul şi câte coşuri ai pe faţă. Sunt fotografi care ştiu bine să mânuiască aparatul şi lumina şi sunt atât de buni încât pot face minuni cu faţa, cu freza şi cu hainele tale fără să fie nevoie să deschidă Photoshopul. Sigur, e nedrept că unii îşi pot face o poză doar cu telefonul, să o pună direct în CV şi să facă impresie foarte bună, pe când alţii trebuie să stea două ceasuri într-un studio foto şi să mai şi bage mâna adânc în buzunar după aceea. Însă nedreptatea din lume nu e nici treaba şi nici responsabilitatea angajatorului. Cu mai puţine cuvinte spus, nu există om care să arate prost într-o poza de CV, dacă nu e indolent sau dacă nu vrea chiar el asta.

Aşadar, când primeşti un CV fără vârstă şi fără poză, ce să-ţi treacă mai întâi prin minte, ţinând seama de răspunsurile celor în cauză şi de ce am tot scris în ultimele articole, pornind tot de la aceste răspunsuri?

•  că îşi închipuie că acela care citeşte nu ştie să folosească corect informaţiile, că are prejudecăţi care îl împiedică să ia decizii folositoare chiar firmei pe care o reprezintă, sau că e rău intenţionat de-a binelea;
•  că scriitorul CV-ului nu îşi asumă condiţia, că încearcă să pară altceva decât este; şi cine ştie ce nu îşi mai asumă…
•  că nu ştie prea bine cum stau şi cum merg lucrurile într-o firmă, dacă e convins că doar experienţa şi cunoştinţele tehnice contează;
•  că omul a suferit de o lipsă temporară de inteligenţă dacă îşi închipuie că cineva se bucură că are ocazia să facă tot felul de calcule mintale sau cu calculatorul ca să afle ce vârstă are el, sau că se amuză căutându-i figura pe Internet;
• ce e ceva nepăsare acolo, superficialitate sau chiar lene, dacă nu a fost în stare să-şi facă o poză în care să arate bine sau chiar foarte bine;
• că e frustrat, supărat pe cineva sau chiar pe viaţă, că nu îşi poate controla frustrarea sau chiar că vrea să şi-o arate la modul ostentativ;
• că e un om informat, că îşi cunoaşte bine drepturile, că stăpâneşte jurisprudenţa, atât cea naţională, cât şi, mai ales, pe cea internaţională, şi că nu va ezita să facă trimitere la ea în caz de nevoie.

Că unii (candidaţi sau angajatori, deopotrivă) le socotesc pe toate acestea mai degrabă avantaje decât semne de întrebare în susţinerea unei candidaturi, nu am nicio îndoială. S-au schimbat mult lucrurile de când am terminat eu o facultate de ştiinţe exacte, aşa cum se făcea ea pe vremuri, e drept...