Ni se vinde iluzia că acum e mai uşor să creşti un copil. Că e mai simplu pentru că ai la dispoziţie o mulţime de facilităţi tehnice – scutece, în primul rând – care îţi fac viaţa mai uşoară.

Pe lângă dezastrul ecologic pe care îl presupun, scutecele, ca mai toate dispozitivele moderne de creştere a copilului (leagăne, caruseluri, muzicuţe, pernuţe anti-colici, baveţici, linguriţe de silicon, sterilizatoare, scaune pentru maşină, scaune pentru alăptat, scaune pentru hrănit, etc), vin cu costuri ascunse.

În primul rând, este vorba despre faptul că fiecare dintre aceste obiecte sunt vândute folosind aceeaşi strategie de marketing: tu, ca mamă, nu eşti destul, nu eşti suficient de bună, dacă nu îi cumperi copilului tău ultimul răcnet de scutece, scaune, jucării, hăinuţe etc. Industria de marketing se străduieşte din răsputeri să te ţină în această stare de teamă permanentă ca să îţi vâre cât mai uşor produse pe gât. Nicicând n-am cumpărat mai iraţional decât în acea perioadă. Copilul ţipa de la colici. Aoleu, să cumpărăm; medicamente, atunci existau nişte picături magice care nu puteau fi procurate decât de la cineva din Marea Britanie; pernuţe anti-colici, legănele cu vibraţii anti-colici. Înnebunit în toiul nopţii de ţipetele copilului devii ziua următoare cel mai obedient consumator!

Cred că nu există echivalent al cinismului şi comportamentului anti-social de care dau dovadă oamenii de publicitate care au drept public ţintă proaspetele mămici. Hrănindu-se cu teama, cu nesiguranţa lor fac miliarde din asta fără ca nimeni şi nimic să-i împiedice.

Avem industria scutecului. O fetiţă destul de mare, cam patru ani, încă folosea scutece. Era o tendinţă din ce în ce mai des întâlnită de a vedea copii de 4, 5 sau chiar mai mult folosind noaptea scutece. Când mergi la supermarket înţelegi de ce. Este produsul care ocupă cel mai mult spaţiu: rafturi gigantice cu scutece! Te întrebi, de ce nu renunţă mamele mai repede? Pentru că unul dintre cele mai insidioase costuri ale acestor produse minune este că ele sunt produse de companii care vor să vândă cât mai mult. Prin urmare, nu au nicio problemă să se dea în lături când vine vorba despre a plăti o armată de psihologi care să îţi explice cât de traumatizant va fi pentru copil dacă îl pui prea repede la oliţă. Lucru testat: de cum le-am împărtăşit colegelor de suferinţă, proaspete mămici, ideea de a renunţa la scutece de la opt luni, am primit condescendent materiale despre cât de periculos este ceea ce fac! Despre faptul că trebuie să încerc abia peste şase luni dacă la prima încercare de renunţare la scutec nu-mi iese. Mămicile se temeau că vor traumatiza copilul. Ideea de traumă revenea obsesiv. Ar trebui întreprinse studii serioase despre cultivarea acestei frici de propriul copil şi de catastrofele care ar putea rezulta dacă nu urmezi paşii siguri pe care ţi-i dictează industria de publicitate.

Cred că nu există echivalent al cinismului şi comportamentului anti-social de care dau dovadă oamenii de publicitate care au drept public ţintă proaspetele mămici. Hrănindu-se cu teama, cu nesiguranţa lor fac miliarde din asta fără ca nimeni şi nimic să-i împiedice.

Avem apoi industria dezvoltării personale. Cursuri de înot, dansuri, joacă organizată, pshihoterapie. Orice, câtă vreme se fac bani din asta. E una dintre cele mai importante afaceri. Cursuri de engleză, cursuri de parenting, cursuri de dans şi introspecţie, cursuri de muzică, cd-uri cu muzică clasică pentru copii, opţionale de balet, de călărie, de pian: toate îţi vând iluzia unor soluţii geniale. Ideea că poţi face din copil orice şi că destinul lui de geniu depinde doar de capacitatea ta de a investi în el.

Supravegherea, siguranţa, securitatea copilului e o altă industrie profitabilă. Camere şi sisteme de supraveghere video, jucării smart cu camere încorporate. Firme de pază private specializate. Câte şi mai câte.

Toate astea amplifică până la paroxism anxietăţile părinţilor şi îi întreţin într-o permanentă stare de vinovăţie. Presiunile cărora trebuie să le facă faţă acum o mamă sunt incomensurabile cu cele care apăsau pe umerii mamelor noasre. Ce câştigăm în termeni de confort material, pierdem în termeni de confort psihic. Judecăţile şi exigenţele de a fi mama perfectă care niciodată nu ţipă, care niciodată nu se enervează, care nu oboseşte niciodată sunt aproape imposibil de atins. Nu-i de mirare că multe mame sunt tot mai deprimate. Standardele actuale sunt setate de publicitatea mereu avidă de anxietatea care îi asigură drum lin şi drept către portofelul tău.

Toată industria aceasta înfloritoare se bazează şi are drept consecinţă alienarea şi îndepărtarea de propriul copil. Ideea că totul trebuie să fie organizat de specialişti şi timpul copiilor trebuie să fie dictat în cele mai mici amănunte de aceştia ne-a adus în situaţia în care ne creştem copiii în boluri de sticlă extrem de temători de mediul înconjurător. În plus, e dăunător şi pentru copii. Înlocuirea educaţiei tradiţionale şi negarea ei vehementă nu conduce din oficiu la ceva bun. Copilul nu datorează nimănui nimic. Puerocentrismul acesta are drept rezultat ideea că părinţii trebuie să se ocupe non-stop să întreţină şi să distreze copilul. Mama îmi povestea ceea ce acum mi se pare o barbarie: eu petreceam ca bebeluş destul de multe ore în pătuţ fără ca cineva să simtă nevoia să-mi facă program artistic. Azi eşti înfierat şi pus la colţul infamiei pentru mai puţin. Copilul nu trebuie să plângă, copilul nu trebuie să stea singur, şi, cel mai important, copilul nu trebuie să se plictisească. Menţinut într-o stare de excitaţie permanentă, sufocat cu atenţie protectivă, îndepărtat de orice formă de constrângere, îngropat în jucării, copilul de azi este un mic tiran narcisist cu toleranţă zero la frustrare. Obişnuit să i se cuvină totul ştie că urletul şi şantajul sunt cele mai bune moduri prin care poate obţine aproape tot ce pofteşte.

Ceva mă face să mă tem de lumea acestor copii alienaţi şi îndopaţi cu bunuri de consum.

Mergând lunile trecute cu fetiţa în maşină l-am ascultat pe Caragiale în tălmăcirea actorilor teatrului radiofonic. Am ascultat ceea ce era şi lectură obligatorie: „Domnul Goe“ şi „Vizită“. Ambele scrieri conţin descrieri pline de tâlc ale unor copii nu tocmai model. Ceva m-a frapat: asemănarea cu cei de azi. Ce să fie? Cred că o posibilă explicaţie ar fi legată de clasa noastră de proaspăt îmbogăţiţi care seamănă leit ca apucături şi snobism cu cea descrisă de Caragiale. Acelaşi parvenitism, aceleaşi aere, aceeaşi idee că educaţiunea de calitate se face cu multe parale. Ceea ce e nou e clasa publicitarilor care se hrănesc atât de bine din aceste apucături numai bune de exploatat ale noii noastre burghezii în formare.

Ca un cântec de sirenă ne întâmpină sloganurile publicitare de peste tot. Mai ciudat e că sărmanele educatoare şi învăţătoare intrate pe piaţă le repetă cu sârg. Gâdilând orgoliul părinţilor ei repetă în cor: „fiecare copil este special şi şi nimeni nu înţelege asta mai bine. Noi, aici în, creşa/grădiniţa/firma noastră suntem atenţi la fiecare micuţ şi încercăm să venim în întâmpinarea nevoilor fiecăruia“. Mai linguşitori decât vulpea din Pinocchio, publicitarii se întrec în artificii pentru linguşirea părinţilor. A celor cu bani, fireşte. Pentru că tot acest carnaval care se desfăşoară având în fundal clinchetul banilor e pentru cei cu dare de mână. Orice copil e special atâta timp cât părinţii au bani. Dincolo de asta, copilul care nu proprietate de lux sau proiect în care se investeşte masiv încetează să mai conteze.

Ceva mă face să mă tem de lumea acestor copii alienaţi şi îndopaţi cu bunuri de consum. Sunt copii în raport cu care părinţii se află într-o umilă relaţie de vasalitate din care mai răbufnesc uneori aberant sub forma unor agresivităţi de moment pe care se grăbesc apoi să le şteargă din propria lor conştiinţă vinovată cu noi şi noi obiecte investiţii financiare în jucării, cursuri, excursii, tabere sau călătorii.

Articol apărut iniţial pe Baricada.org.