Eminescu şi civilizaţia occidentală

165 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu

În opera lui Eminescu întâlnim numeroase analize despre influenţele exercitate de culturi şi civilizaţii străine asupra modernizării societăţii româneşti, o atenţie aparte fiind îndreptată spre Occident

Eminescu este profund interesat de căile de dezvoltare ale naţiunii şi statului român într-o perioadă de puternică expansiune a civilizaţiei occidentale. Nu încape îndoială că relaţiile dintre România şi Occident s-au soldat cu influenţe exercitate de civilizaţia apuseană, prin agenţi sociali autohtoni, care au adoptat şi adaptat principii şi instituţii occidentale în viaţa socială şi politică românească.

Eminescu exprimă limpede apartenenţa noastră la cultura şi civilizaţia occidentale, determinată de factori ce ţin de specificul nostru etnic, şi concede aderenţa românilor la valorile apusene: ,,Simpatiile noastre naţionale sunt foarte departe în Apusul Europei între naţiile romanice sau romano-germanice de acolo. Cauzele acestei simpatii depărtate nu sunt numai politice, ci de natură foarte diversă, sunt etnice, intelectuale" (Opere, XII, p. 318). El a observat înscrierea României pe calea modernizării ca un fapt ireversibil: ,,Prin aspiraţiunile noastre, prin dezvoltarea intelectuală ce şi-a dat România de jumătate de secol aproape, ea a cătat a se apropia de civilizaţiunea apuseană; ideile de progres, dezvoltarea noastră economică trebuie să fie pururea ţinta noastră pentru a întări înlăuntru şi a inspira încrederea în afară" (Opere, XI, p. 51). Adoptarea modelului de civilizaţie modernă prin orientarea către Occident  a României constituie, pentru gânditorul nostru, calea pe care trebuie să se înscrie ţara: ,,Aspiraţiunile foarte legitime ale ţării au fost de-a se apropia de cultura apuseană şi de a face ca prin instituţiuni, moravurile să se îndrepte spre bine" (Opere, XI, p. 96). Consolidarea naţiunii române, în dimensiunile ei esenţiale de comunitate a tuturor celor ce se revendică dintr-o origine, cultură şi viaţă istorică şi socială comune, este determinată de  prefacerile sociale şi economice.

În aceeaşi măsură, creditul ţării în faţa celorlalte naţiuni şi state este reflexul necondiţionat al nivelului atins în progresul dezvoltării moderne de către naţiunea română. Îndreptarea României spre Occident înseamnă, după Eminescu, realizarea progresului în viaţa materială şi socială a românilor. Asemenea altor gânditori, de pildă Maiorescu, el discută despre cauzele care au contribuit la schimbarea trendului istoric de dezvoltare de către români: ,,ideea fundamentală care-a condus naţiunea română de o jumătate de secol aproape în urmărirea ţintei de-a întemeia o dinastie occidentală  a fost de-a rumpe cu ideile bizantine cari începuseră a-ş face drum în ţările noastre şi contra cărora francheţa şi lealitatea înnăscută a caracterului românesc simţea o adâncă aversiune" (Opere, X, p. 96). Este peremptorie aderenţa sa la instituţii occidentale, disponibile la conservarea şi dezvoltarea particularităţilor naţionale. În acest sens, el vede instaurarea monarhiei străine în ţară.

Am putea spune că Eminescu nu a argumentat împotriva civilizaţiei moderne occidentale ca atare, ci numai faţă de acel tip de civilizaţie importat de anumite grupuri, cum sunt, de pildă, fanarioţii, care, de fapt, nu dezvoltă spiritul modern, ci doar preiau reziduurile acestuia. În acest sens, funcţionarea regimului dinastic era concepută de Eminescu ca o alternativă de asigurare a stabilităţii faţă de tentativele din interior în a edifica o civilizaţie modernă falsă, fără nici o legătură cu principiile şi normele civilizaţiei reale. Venit din Occident, monarhului îi revenea misiunea de a avea o domnie asemănătoare managementului social din Vestul european, ceea ce, practic, însemna înlăturarea tuturor factorilor ce împiedicau asumarea valorilor civilizaţiei moderne. Numai că domnitorul Carol a fost nevoit să domnească împreună cu toate grupurile ce se manifestau în viaţa publică, inclusiv cu acelea pe care poetul le-a făcut responsabile de deformarea spiritului modern. Eminescu a sesizat poziţia ingrată a domnitorului şi l-a numit Carol ,,Îngăduitorul".

Eminescu ridica o chestiune fundamentală: ce model de civilizaţie este adoptat, cel autentic - aşa cum funcţionează în zona de origine – Occidentul -, sau numai acele elemente din civilizaţia modernă care asigură ascensiunea unor grupuri restrânse, realizată, însă, pe seama şi în detrimentul altor clase sociale, cum este, de pildă, ţărănimea? A instaura o societate modernă în România doar prin copierea unor forme şi idei ce aparţin unor agenţi secundari ai modernizării din ţările occidentale înseamnă, după Eminescu, a frâna, în fapt, dezvoltarea reală a ţării. Eminescu solicita agenţilor modernizării din România să construiască o civilizaţie de aceeaşi calitate ca şi în Occident, dar pentru realizarea unei asemenea obiectiv maximal se impunea, înainte de toate, ca ei înşişi să se schimbe, să-şi însuşească temeinic valorile moderne.

Eminescu gândeşte o strategie de acţiune a statului român în funcţie de realităţi, repudiind orice încercare de aventurism politic. Exegetul are în vedere particularitatea aşezării geopolitice a românilor, iar orice politică externă este acceptată numai dacă se întemeiază pe acest dat, anume: ,,Poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală, şi cea austriacă" (Opere, X, p.19). Fiind în această poziţie, România cunoaşte influenţele exercitate de cultura, civilizaţia şi grupurile ce reprezintă cele trei civilizaţii atât de diferite între ele.

Relaţiile statului român cu alte state, în special cu vecinii, sunt concepute  în temeiul unei continuităţi a politicii tradiţionale:

„Ea constă în ceea ce ne impune chiar poziţiunea noastră geografică de a evita orice conflicte, orice provocare faţă cu puterile noastre vecine şi de-a întreţine îndeobşte cu toate puterile cele mai bune relaţiuni (Opere, X, p.50), iar în altă parte aducea o nuanţă în plus la teza sa despre necesitatea ca România să fie neutră: ,,Vecinii noştri au fost totdeuna prea mari, noi totdeuna prea mici. Contra unor agresiuni directe ne-am apărat cu arma în mână, dar, biruiţi sau biruitori, am dovedit întotdeuna că apărarea existenţei naţionale nu e nici pentru noi o glumă, precum nu e pentru nici un popor care ţine la el însuşi, la felul său de a fi. Dar agresori noi înşine n-am fost nicicând, şi desigur cu drept cuvânt. Pe de altă parte, dacă îndrăznim a zice că suntem tot aşa de bine sans peur et sans reproche ca oricare altul, situaţia noastră escepţională ne învaţă că una din condiţiile, de nu ale existenţei, dar ale păcii şi dezvoltării noastre liniştite, e ca să trăim în pace cu amândoi vecinii şi să lăsăm ca echilibrul între puterile lor să fie garanţia neutralităţii noastre. E însă asupra oricărei îndoieli că, arătând prea mare înclinaţiune pentru o parte indispunem cealaltă, ceea ce e cel puţin foarte imprudent, pe lângă aceea că e cu totul nefolositor" (Opere, XI, p. 311).

Acest argument vine să întregească teza sa despre necesitatea fortificării statului naţional român numai prin funcţionarea lui în raport de factorii reali ce-i pot garanta şi perpetua existenţa, iar unul dintre aceştia fiind edificarea civilizaţiei moderne.

Aceste exemple dovedesc, în afara oricărei îndoieli, ralierea lui Eminescu la normele şi valorile moderne occidentale. A stărui pe caracterizarea gândirii eminesciene ca paseistă sau retrogradă  înseamnă a-l înghesui forţat într-o anumită schemă de interpretare falsă.