Tehnologia scumpă intervine în ajutorul ultimei victime. 112, sistemul plătit din bugetul naţional, destinat situaţiilor de urgenţă, funcţionează, dar nu este de ajuns.

Scenariul Cernobîl zugrăvit de serialul omonim se repetă. Cu Caracalul pe post de Pripiat. Tehnologia, chiar şi cea mai modernă, este înfrântă de ”aparat” şi de deciziile oamenilor care îl compun. Ideologia despre ce este urgent şi important, pe de o parte, şi ce poate fi ignorat sau amânat, pe de altă parte, îşi spune cuvântul!

Vinovaţii? În realitate sunt toţi. De la vecinii care au tăcut ani de-a rândul, complice sau înspăimântaţi, la poliţie, nevrednică, nepăsătoare sau analfabetă profesional, la procurori cu sentimentul superiorităţii demiurgice sau la STS-ul lipsit de minima transparenţă instituţională şi lista poate continua.

Nu sunt cititor în stele dar, la fel ca si la Cernobâl, drama de la Caracal va ascunde sub perdele de fum şi manipulare adevăraţii vinovaţi. Sistemul se va apăra cu dinţii şi ghearele pentru a nu ridica storul de pe disfuncţiile de tot felul: legislative, procedurale, umane şi poate chiar criminale. Sistemul va încerca încă o dată să scape să fie cu adevărat reformat.

Dar despre ce ideologie vorbesc?

Haideţi să plonjăm în istoria recentă şi să ne aducem aminte de ultimii 15 ani. Cum am fost programaţi să gândim şi la ce să gândim, cum ne-au excitat să reacţionăm şi la ce să reacţionăm.

De la bun început ţin să atrag atenţia că ultimii 15 ani au fost rodul unei conivenţe între sistemul politic la cel mai înalt nivel (şi aici nu este vorba doar despre o persoană sau despre un singur partid), şi sistemul, mai puţin vizibil, al puterii coercitiv-informative. În această alianţă a controlului social a intrat, fie că a vrut fie că nu, şi mass media sau măcar o parte importantă a ei. Conştient sau nu, au îmbrăţişat o cauză corectă până la sugrumarea totală a altor cauze, cel puţin la fel de importante, dacă nu chiar mai importante.

La început a fost criza ostaticilor, apoi bileţelul roz şi acuzele subliminale ale conlucrării dintre Guvernul de atunci şi estul sălbatic, apoi un referendum, apoi criza economică suprapusă peste o criză politică, apoi un an de alegeri cu o societate întoarsă pe dos de propaganda de un fel sau altul, apoi tăieri de salarii şi scădere economică severă. De fiecare dată când o astfel de criză apărea, oamenii credeau ca a venit Momentul. Că de acolo înainte vom învăţa din experienţă şi vom repara. Că nu vom uita şi vom acţiona. Evident că nu a fost şi nu este aşa. Fiecare criză a fost tratată interesat şi politic, nu a tratat cauzele ci a fost exploatată în beneficiul vreunui jucător.

Ura era pe masă. Aproape în fiecare zi Jucătorul spunea şi făcea câte ceva. Sentimentul de criză se instalase deja în societatea românească. Mentalul colectiv fusese modelat cu funcţia schimbării permanente, a urgenţei permanente, a Crizei.

Panta rhei! Totul este fragil, nimic nu mai este garantat (prin noul Cod al Muncii nici măcar pensia şi salariul). Societatea nu mai are nicio constantă principială, numai persoanele deveniseră constantele. Jucătorul era capul de listă al constantei fizice şi „metafizice”. Lumea parmenidiană a principiului constant fusese omorâtă de forfota violentă.

Evident pentru oricine că, abandonat de românii ce bucuroşi votaseră şi care simţeau atunci suferinţa intrării în incapacitatea de a-şi mai plăti ratele la bănci, sistemul politic se clătina.

În loc să se redreseze întinzând o mână de ajutor ”clasei muncitoare” oneste, aflate în profundă suferinţă, a apelat la ceauşismul anilor 80. A avut nevoie de exerciţii de imagine extreme (un exemplu revelator: elicoptere cu vameşi luaţi pe sus) şi creşterea controlului social, în special asupra elitei (inclusiv introducerea mass-media în Strategia de Securitate Naţională şi alte formule protocolare).

Precum chinezul bătrân care cară un sac cu şoareci, din zi în zi mai genera o criză pentru a nu lăsa timp de organizare şi discurs coerent. 

Deşi se începuse de mai mult timp, atunci s-a desăvârşit lucrarea de psihologie aplicată asupra unui popor: de vină pentru răul TĂU sunt alţii. TU stai liniştit, nu ai nicio vină. Eşecurile tale nu vin din lipsa de educaţie, efort, talent, implicare, incapacitatea de a asuma şi inapetenţa la risc. Nu. Eşecurile TALE au cauze externe ţie. Că sunt corupţii (aici nu trebuie anulată această cauză, dar nici utilizată ca unică) că sunt securiştii, comuniştii, oricine dar nu TU. TU nu eşti niciodată de vină (o formă aplicată a conceptului de totedie, cum ar spune Noica). Şi toate astea uitând că şi TU eşti parte a vieţii tale, a ţării tale.

Mai mult decât atât, şi poate cel mai grav: au construit ideea că Jucătorul e cel mai bun luptător. Se ajunsese la o concepţie magică: găseşte el soluţii la orice, rezolvă el orice. Ideea a fost că el luptă pentru tine şi tu trebuie să stai de-o parte. El este ”egregora”. Să nu te implici, pentru că rişti să strici marele plan, pe care evident nu îl înţelegi. La sfârşitul perioadei avem o naţiune frustrată, înfuriată, sărăcită, epuizată de conflicte, o structură de stat ierarhică, fără iniţiativă, totul vine de sus. De foarte sus. Şi tema principală care domină societatea este, în continuare, cea care îi asigurase Jucătorului supravieţuirea.

Gramatica vieţii a devenit un amplificator cu reacţie pozitivă. De neoprit. Totul devine din ce în ce mai agresiv. Maximal. Bâta discursivă nu mai iartă. Nu se mai pedepseşte. Se omoară direct. Promisiunea fundamentală nu mai este viaţa (mai bună), ci moartea (celor pe care am fost programaţi să îi urâm).

Exerciţiul de imagine îi reuşise în totalitate. Pentru sine.

Exerciţiul de administrare a unei naţiuni a eşuat. Pentru toţi ceilalţi. „Reforma statului” a însemnat doar întărirea unei mici părţi a sistemului. 

Iată astăzi fructele stropite cu venin cum apar când vin adevăratele crize, adevăratele probleme, cele la care populaţia a fost programată să nu se uite de aproape două decenii.  

„Aparatul”, compus altminteri din oameni corecţi şi profesionişti, imensa lor majoritate de bună credinţă, nu mai vede urgenţa şi importanţa decât acolo unde a fost modelat toţi aceşti ani. ”Corupţia ucide”, dar criminalii în serie?

E cineva aici care să ne poată repara? Să ne poată scoate din fundătură. Să ne ajute să ne reorganizăm priorităţile, să ni le asumăm, să putem merge mai departe?

Poate că nu ne mai trebuie vreun personaj „salvator” precum este înfăţişat Calvin de Stefan Zweig în monografia sa „Lupta în jurul unui rug”, când salvatorul sufletelor a introdus o dictatură apropiată de cea nazistă.

Poate ne trebuie un mediocru onest să ne „scoată”. Un mediocru care să respecte un set minim de principii şi să aibă cu adevărat empatie cu propria naţiune.

Dar ştie el oare căile?

NB. O mare parte a sistemului doreşte ca drama din Caracal să treacă repede şi fără urmări, o altă parte vrea să ne impună interpretarea centrată pe vinovăţia procurorilor, alta pe cea a Curţii Constituţionale şi a Ministerului de Interne etc. România spartă în cioburile destructurării din ultimii 15 ani nu se poate face bine fără a recunoaşte că toţi au câte o parte a vinei. Că trebuie să se aşeze la masă şi să îşi asume o misiune grea, istorică: aceea de a reface statul, Republica, pactul social. Cu toţi la masă, fără a încerca prin asta să îşi tragă dividendele puterii.

Reforma Constituţiei este primul pas serios pe care îl poate face sistemul de putere dacă este onest cu proprii cetăţeni.