Este de înţeles de ce, atunci când vine decembrie,  e obligatoriu ca ei să îmi apară în gând, iar din gând să mi se mute în suflet, pentru a-l pregăti să iasă în întâmpinarea colindelor.

Era în urmă cu vreo două decenii când s-a întâmplat s-o cunosc pe Clara, năşindu-i, mai apoi, publicarea primei  cărţi de poezie. Ea a rămas în Televiziunea Română, eu am plecat. Ne-am văzut mai rar de atunci, ea pe mine, mai exact, fiindcă eu pe ea am tot văzut-o la televizor, cu emisiuni mult mai mari decât ecranul ce le găzduia. După  <Cupa cu iluzii>, dată pe gât la început, Clara Mărgineanu n-a vrut să se mai dezbete de poezie, ajugând la aproape zece volume.

„Am cunoscut cândva un acrobat care a învăţat să meargă în mâini de teamă să nu calce lumea în picioare”, spune Clara într-unul din aceste volume. Spre deosebire de acrobatul-destin, ce s-a purtat taman pe dos cu ea, umplându-i copilăria şi adolescenţa de suferinţă. Clara a devenit dependentă de poezie ca să poată să uite. A te creşte singur, adică orfan de dragostea părinţilor, nu se poate uita, însă, niciodată! Ai mereu de luptat cu propriu-ţi suflet, cu încăpăţânarea lui de a ţine minte totul.

În loc s-o schimonosească, această luptă a făcut din Clara un om frumos. Ea poartă nu doar pe chip, ci şi înăuntrul său, atât de multă frumuseţe încât o împarte tot timpul cu ceilalţi. Sub formă de cărţi sau de emisiuni de televiziune, răsplătite, şi unele, şi altele, cu importante premii naţionale. Numai că nişte nemernici s-au gândit s-o lase orfană şi de acestă bucurie, trimiţând-o în şomaj la ultima epurare ce avut loc în TVR. Mai mult decât asta m-a intrigat şi mă intrigă faptul că oamenii frumoşi ai literaturii şi muzicii, cărora Clara le-a dedicat mai toate emisiunile sale, nu s-au prea înghesuit să-i sară,  printr-un protest public, în ajutor. Ori poate c-au făcut-o, dar nu ştiu eu!

Pe Ion Chelaru îl ştiam din filme şi de la teatru. Pe urmă l-am văzut cocoţat pe maşinile de pâine, ca să descopăr după asta că nu este doar actor, ci şi scriitor. Cărţile pe care le-a scris ne-au împrietenit. Apoi a început să-mi placă tot mai mult sub cobiliţa albă a mustăţii sale. Poartă un pic de vină şi pâinea. Mai precis, uluitoarea asemănare dintre ea şi sufletul lui Ion. Nici că se putea găsi o imagine mai potrivită pentru pita românească. Îmi este cu neputinţă ca atunci când aud glasul lui Ion Chelaru la telefon să nu mă gândesc la mama şi la pâinile pe care le cocea ea în cuptor. Şi să nu mi se facă dintr-odată dor de decembrie. Adică de luna în care, oricât de departe am fi, ne întoarcem, într-un fel sau altul, cu toţii acasă.

Clara şi Ion! Un pahar de vin roşu şi o pâine albă, aburindă! Adică atât cât să poţi zidi în gând o biserică. Una mititică, în care încape, credeţi-mă, cam toată frumuseţea lumii!