Să vorbeşti la telefon în public, şi mai ales în gura mare, în restaurante, în lift, în magazin, în metrou şi în multe astfel de locuri a fost tot timpul şi e încă o bădărănie, mai mare sau mai de trecut cu vederea. Totuşi, mulţi am început să ne resemnăm în fata inevitabilului şi să tolerăm vorbitul la telefon în spaţiile mari, şi chiar în spaţiile restrânse, în orele de lucru şi de vârf, mai ales dacă vezi că cel în cauză se străduieşte să fie cât mai discret şi să deranjeze mai puţin pe ceilalţi.

Dar la localuri voiam să ajung! Sunt sigur că încă mulţi, foarte mulţi ani de acum înainte, cel care vorbeşte la telefon într-un restaurant elegant, mai ales seara, va fi etichetat în continuare drept un parvenit necioplit. Cu atât mai mult cu cât unele dintre aceste restaurante pun la vedere şi un mic afiş cu un telefon mobil tăiat de o linie, poate-l observă şi necioplitul şi se prinde.

Sunt însă anumite cafenele „de business“, sau restaurante pentru corporatişti prin clădirile de birouri, cantine în toată regulă la prânz, unde fiecare vorbeşte la telefon cel puţin o dată cât stă acolo. Or, aici trebuie să cedezi în faţa realităţii, să redefineşti şi să extinzi „normalitatea“, de nu vrei să te apuce depresia sau să fii etichetat tu însuţi ca un „ciudat“ dacă eşti singurul care iese glonţ pe uşă ca să vorbească afară ori de câte ori îi sună telefonul. Pentru că şi ieşitul ăsta în fugă poate să fie chiar şi mai deranjant…

Să iau un exemplu concret: DonCafe Brasserie din Piaţa Dorobanţilor, e aproape de biroul meu şi merg des acolo. DonCafe e o cafenea-braserie „de business“, de la primele ore ale dimineatii şi până spre orele 18-19, după care cinele la ei seamănă mai mult cu cele din alte restaurante. Toată lumea vorbeşte la telefon la DonCafe, în permanenţă. Ani de zile am fost printre puţinii, dacă nu chiar singurul care ieşea afară ca să vorbească la telefon şi mă simţeam tot timpul penibil când vedeam cum se uită unii lung la mine, neînţelegând de ce mă tot foiesc încoace şi încolo prin cafenea. Măcar în ultima vreme, de când cu fumatul afară, poate se gândesc oamenii că asta fac, că nu pot sta zece minute fără să fumez.

De câteva săptămâni, m-am hotărât să vorbesc şi eu la telefon în DonCafe. Tot prost mă simt, deşi altfel. Pe de o parte faţă de mine însumi, dar şi pentru că acum mi se pare că se uită alţii mustrător la mine pentru că mă văd vorbind în restaurant.

Că asta e normalitatea zilelor noastre, să vorbeşti la telefon la DonCafe, e mai mult decât evident şi nu se vor întoarce niciodată înapoi vremurile. După cum, tot o normalitate a zilelor noastre e că există alte restaurante în care e cu totul „anormal“ să vorbeşti la telefon.

Nu are nimeni o astfel de „listă“ care să-i ajute pe clienţii restaurantelor şi localurilor care vor să rămână cât de cât civilizaţi să ştie unde se poate vorbi fără să se simtă vinovaţi, sau spus altfel, să nu te simţi caraghios dacă eşti singurul care sare ca ars de la masă şi iese repede afară când îi sună telefonul.

Dar cred că o soluţie există, şi anume că managerul restaurantului să spună clar care e poziţia localului său în această situaţie. Dacă aş fi Ilan Abramovici, aş pune nişte afişe vizibile în DonCafe cu un telefon şi cu un orar sub el, de pildă 9-18h, ca să arăt ca în restaurantul meu se permite vorbitul la telefon în acest interval, când oamenii îşi rezolvă tot felul de probleme de business. În acest fel cred că ar mulţumi pe toată lumea.

Am văzut mai multe restaurante care îţi sugerează că nu e văzut cu ochi buni vorbitul la telefon acolo, dar nu am văzut niciodată care să arate că este permis. Sunt foarte curios să văd cum ar fi primită de către clienţi o astfel de iniţiativă. Sper să fie Ilan Abramovici primul, ca să şi profit de această uşurare, pe de o parte, şi să văd şi reacţiile celor din jur, pe de altă parte. Şi voi scrie imediat şi un articol despre asta, desigur...

PS: În cât timp credeţi că va trebui să scriem un articol similar despre vorbitul la telefon în Ateneu sau în Sala Radio...?