Pe tine ce te face fericit?

Cum ar fi ca ţara ta să-şi schimbe Produsul Intern Brut (PIB) în Fericirea Internă Brută, iar apoi să-şi numere fericirea pe cap de locuitor? De fapt, au făcut-o deja nişte specialişti, într-un raport publicat recent, în care românii se pare că ar fi printre (sau poate chiar) cei mai nefericiţi dintre europeni.

Motivele? Cred că nu avem nevoie de un sondaj care să ni le servească pe tavă, le vedem pe stradă, în metrou, la locul de muncă, acasă, în bucătărie, la TV sau le citim în istorie.

Am vizionat de curând un film documentar intitulat “Happy”, regizat de Roko Belic, care prezintă poveştile reale ale unor oameni, cei mai mulţi, oameni simpli, oameni săraci, oameni fericiţi pentru că fac ceea ce îşi doresc cu viaţa lor, pentru că oferă ceva înapoi comunităţii în care trăiesc, pentru că au prieteni şi familii, pentru că îşi derulează existenţa într-o armonie care se detaşează vehement de valorile materiale, pe scurt, de bani. Am înţeles direcţia documentarului şi mă bucură să ştiu că există persoane - mai mult sau mai puţin educate - pentru care viaţa înseamnă altceva decât casă, maşină, haine, telefoane şi fel de fel de obiecte, mai degrabă mofturi decât necesităţi. Fericirea, în cazul lor, se "măsoară" altfel, o spun cercetătorii din documentar (nu toţi erau britanici), iar lumea ar fi una mai bună dacă tot mai mulţi oameni s-ar raporta la astfel de valori în viaţa de zi cu zi. Sună utopic, ştiu!

Mă întreb însă cât de mult îţi ţin de foame valorile şi principiile, cât de greu este să te hrăneşti cu prietenii şi dragoste într-un secol în care hedonismul înseamnă putere şi îţi dă sens vieţii. Documentarul ţinteşte un public american, deşi sunt oferite cazuri de peste tot din lume, din India până în Danemarca (singura ţară europeană din film). După cum se vede şi în trailer, unul dintre intervievaţi răspunde la întrebarea “Ce-ţi doreşti de la viaţă?”: “Vreau să trăiesc visul american: să fiu fericit!”. Poate să-i spună cineva tipului în speţă că americanii nu au inventat fericirea, deşi au cam reinventat-o, ce-i drept.  

Întorcându-mă, însă, la nefericiţii de români (dovedit prin sondaje), conştientizez că nu le poţi cere (majorităţii) să renunţe la job-ul care-i deprimă zilnic pentru a se duce să-şi trăiască visul, dacă au acasă o familie de hrănit şi rate-n bancă – exemple clasice la noi. Poate, însă, există acele categorii de oameni pentru care fericirea se găseşte totuşi şi în lucruri mărunte. Dar ei sunt excepţiile, în timp ce, restul de nefericiţi reprezintă de fapt majoritatea ţării noastre.

Însă cum să te poţi bucura de comunitate, când sunt prea puţini cei care o respectă. Cum să apreciezi ceea ce ai, când te raportezi doar la ce are vecinul (ăla mai bogat). Cum să urmezi nişte valori (aparent) simple, când modelele promovate sunt domniţe pe înălţimi de 15 cm, pentru care e important "să fie bine ca să nu fie rău", iar domnii stabilesc standardele de viaţă fericită din maşini decapotabile, iahturi şi femei exotice. Am văzut că şi cel mai curtat român la ora actuală, Cezar Ouatu, reprezentantul nostru la Eurovison, a considerat că un videoclip din care se varsă clişee e o idee bună, mai ales pentru o societate care tânjeşte după maşini şmechere, ceasuri scumpe şi dragoste la malul mării - pe care, oricum, nu o poţi obţine dacă nu ai impresionat domnişoara.

Consumerismul ne-a furat fericirea cu tentaculele lui înşelătoare şi alunecoase. Nu e deloc greu să uiţi cât de puţine lucruri te pot face fericit în fiecare zi. Cu toate astea, unde s-a dus fericirea românilor? În grijile de a doua zi, în nesiguranţa locului de muncă, în sistemele medicale ucigaşe, în gropile de pe străzi, în goana după "o viaţă mai bună" sau în acţiunile vampirilor din politica noastră?

Românii sunt trişti. Generalizez pe baza studiilor, deşi sunt convinsă că "am întâlnit şi români fericiţi". Psihologul Sonja Lyubomirsky spune în cartea sa, "The How of Happiness", că 50% din fericire este predeterminată genetic, 10% provine din situaţiile de viaţă, iar 40% este rezultatul propriilor noastre decizii şi acţiuni. S-ar putea deci ca românii să aibă pur şi simplu nişte gene nefericite, aşa că ne rămâne să lucrăm mai mult la celelalte procente pentru a compensa.

Pe tine ce te face fericit?