Când, bineînţeles, nu sunt, de atâtea ori, chiar şi ei, coautori ai derapajelor şi robiţi de ele în favoarea interesului personal, cel care îi nenoroceşte cu „musca pe căciulă“ şi foarte rari sunt politicienii care să-şi manifeste verticalitatea conştiinţei şi să exprime demnitatea apartenenţei naţionale când se află trimişi sau aleşi în forumurile internaţionale şi, mai ales, cele parlamentare, la Strasbourg şi, neapărat, la Bruxelles,  şi mai mult decât foarte rari sunt cei care să nu se înfăţişeze la Bruxelles cu „paporniţa la picior“ şi în poziţia de drepţi în faţa unor jupâni de acolo care se comportă cu unii confraţi ai lor din Est, consideraţi nu o dată parteneri de mâna a doua,  pe care îi şi „înnobilează“  cu bileţele cuprinzând puncte de execuţie, parteneri pregătiţi să facă „ascultare“, ca în mănăstire credincioşii îndreptăţiţi doar să creadă şi nu să şi cerceteze.

Astfel, s-a făcut că în anume împrejurări parteneriatul să fie pentru unii numai în ipostaza de ascultare, nu şi de vize pentru toată comunitatea, nici măcar Schengen.

Aşa s-a făcut ca mai zilele trecute să ne ia prin surprindere o licărire  de conştiinţă, de verticalitate şi de demnitate identitară în slujba exclusiv a interesului naţional, licărire din partea unui parlamentar european care, deşi supus presiunii timpului acordat la tribună, n-a ezitat, într-un adevărat galop al demnităţii întemeiate, să deşire zgomotoasele bătăi cu pumnul în piept înşelătoare ale speranţelor noastre din partea unui şef la încheierea misiunii sale care ne-a asurzit cu acest zgomot  al „bătăilor în piept“, împrăştiind promisiuni neîndeplinite şi obligaţii faţă de noi neîndeplinite, ce ţinea sau a ţinut să ne convingă că ni se poate acorda doar dreptul „democraţiei pentru căţei“.

Licărirea aceasta de conştiinţă făcută publică şi la noi după Bruxelles de câteva televiziuni corecte în datoria de a ne informa corect a aparţinut unui politician român, parlamentar la Bruxelles, o femeie, Maria Grapini, care a răcorit, în sfârşit, aşa cum trebuia, obştea noastră identitară din ţară ce a început, tot mai vizibil, să se trezească ca pădurarul din versul poetului celebru american Walt Whitmann din poemul de asemenea celebru „Să se trezească pădurarul“.

Licărirea de conştiinţă omagiată de mine şi de obştea noastră de acasă, înainte de a fi lăudată, nu putea să nu fie amendată slugarnic de o pitorească şi guralivă agitatoare, abonată din senin la răsplata jertfei patriotice caragialeşti.

Dar nu putem, şi nici eu nu pot, în acest caz, să nu-mi amintesc că la noi acasă avem şi un proverb care ne învaţă că „o singură rândunică nu poate face o primăvară“.