Astăzi, 31 martie 2019, Ucraina organizează alegeri pentru funcţia de Preşedinte al Ucrainei. Presa românească şi internaţională relatează că pentru primul tur al alegerilor prezidenţiale din Ucraina, s-au înscris nu mai puţin de 39 de candidaţi. Dintre aceştia, sunt cotaţi cu şanse de a intra în cel de-al doilea tur, preşedintele în exerciţiu, Petro Poroşenko şi fostul premier Iulia Timoşenko, oameni care au o experienţă politică bogată în Ucraina post-sovietică, dar care, din anumite puncte de vedere, sunt personalităţi controversate. Totuşi, sondajele îl dau ca favorit pe un aparent ”outsider”, Volodimir Zelensky (Volodymyr Oleksandrovych Zelensky), de profesie actor.

Am folosit expresia de ”aparent outsider”, fiindcă Volodimir Zelensky (41 ani) nu a mai ocupat funcţii politice. El a devenit popular în Ucraina, în 2015, interpretând rolul unui profesor de istorie care ajunge Preşedintele Ucrainei (în serialul ”Slujitorul Poporului”). Totuşi, sondajele de opinie îl prezintă ca fiind favoritul numărul 1, cu 25-30% din intenţia de vot, în timp ce rivalii săi politici, Poroşenko şi Timoşenko se situează undeva la 17% fiecare, în opţiunile electoratului din Ucraina.

Ucraina are o istorie zbuciumată, în cadrul căreia, principalele relaţii şi conflicte au fost cu Rusia. Kievul a fost în Evul Mediu leagănul Rusiei Kievene, un important stat medieval, care, după ce a avut perioada sa de glorie (marcată de adoptarea creştinismului de către Cneazul Vladimir în anul 988, prin creştinarea sub oblăduirea Imperiului Bizantin), s-a fragmentat, centrul de putere migrând spre alte localităţi, ca Novgorod, Vladimir, Moscova. În zonă, s-au desfăşurat lupte importante între strămoşii ucrainienilor (rutenii), cazaci, ruşi, poloni, lituani, tătarii din Hoarda de Aur (care îşi vor stabili un puternic centru de rezistenţă în Crimeea).

Cu timpul, extinderea Imperiului Rus a înghiţit Ucraina (în ciuda rezistenţei unor lideri, atamani sau hatmani ca Hmelniţki sau Mazeppa), Crimeea, Polonia (în înţelegere cu Prusia şi Austria), Basarabia, astfel că în epoca modernă, ucrainienii erau unul dintre popoarele din Imperiul Rus (Rusia Ţaristă).

Ucraina (teatru de război între armatele austro-ungară, germană şi rusă în Primul Război Mondial), în timpul Revoluţiei din 1917, s-a declarat independentă, dar s-a trezit prinsă între revoluţionarii albi (menşevici, eseri) şi cei roşii (bolşevici), pretenţiile Poloniei de a controla Lembergul şi Galiţia. Având lideri naţionalişti, precum Simon Petliura, care doreau ca Ucraina să rămână independentă, Ucraina s-a luptat atât cu sovieticii, cât şi cu polonezii, într-un sângeros război civil. Simon Petliura a reuşit pentru un timp să conducă Ucraina, dar a iniţiat pogromuri antievreieşti şi chiar acţiuni antiromâneşti, întrucât Ucraina dorea ca Basarabia şi Bucovina să intre în componenţa Ucrainei. Simon Petliura a fost îndepărtat, fungind în Polonia şi apoi la Paris, unde va fi asasinat în 1926, de un evreu, care dorea să îi răzbune pe cei 15 membri ai familiei sale ucişi în timpul pogromurilor ordonate de Simon Petliura.

Rămasă în componenţa Uniunii Sovietice, Ucraina va cunoaşte în 1940, noi frământări. URSS a ocupat în 1940, Bucovina de Nord, Basarabia şi Ţintul Herţa. Stepan Bandera, liderul naţionaliştilor ucrainieni, profitând de atacarea Uniunii Sovietice de către forţele Axei, la 22 iunie 1941, a încercat să colaboreze cu forţele germane de ocupaţie, sperând să obţină independenţa Ucrainei. Totuşi, Stepan Bandera a dorit, ca şi Petliura, ca Ucraina să aibă o identitate a ei, astfel că forţele sale (UPA-Armata Insurecţionară Ucrainiană) au luptat şi cu sovieticii (inclusiv cu partizanii) şi cu germanii, după 1943. Stepan Bandera a acceptat şi el atrocităţi contra evreilor, în măsura în care interesele sale şi cele germane coincideau, dar după înrăutăţirea relaţiilor cu Germania, Stepan Bandera a încercat să îi ajute pe mulţi evrei să scape de SS şi Gestapo. Partizanii lui Stepan Bandera (asasinat în Munchen în 1959) au continuat să reziste în Carpaţi, mulţi ani după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Un rol marcant în lupta contra lui Stepan Bandera, l-a avut Nikita Sergheevici Hrusciov, originar din Kalinovska (Regiunea Kursk, Rusia). Acesta a lucrat încă din tinereţe ca reparator de echipamente miniere în zona Donbas. Ulterior, intrând în rândurile activiştilor de partid, va urca în rândurile ierarhiei comuniste până la funcţia de lider al URSS, succedându-i lui I.V.Stalin, în 1953. Practic, se consideră că plasarea Crimeii în interiorul Ucrainei s-a făcut din dorinţa liderului Nikita Sergheevici Hrusciov, în 19 februarie 1954, situaţia rămânând neschimbată până în 1991, când s-a prăbuşit Uniunea Sovietică. În graniţele Ucrainei au rămas, după 1991, românii din Ţinutul Herţa, Bucovina de Nord Basarabia de Sud şi Transacrpatia. Mai întâi, Crimeea s-a proclamat republică autonomă (12 februarie 1992), un fapt demn de remarcat fiind acela că Flota Rusă a Mării Negre era staţionată la Sevastopol.

Din 1991 şi până în 2014, Ucraina a fost condusă de o serie de lideri precum Leonid Kravciuk (1991-1994) şi Leonid Kucima (1994-1999; 1999-2005), care au candidat ca independenţi. Ucraina s-a înscris în CSI, a fost una din statele succesoare ale Uniunii Sovietice, având arsenal nuclear, dar şi problemele specifice unui stat ex-sovietic.

Treptat, Ucraina a decis să îşi găsească un drum propriu, care includea chiar o apropiere de NATO (care se extinsese spre Est, în 1997 şi 2004) şi Uniunea Europeană. În 2005, Viktor Iuşcenko, un candidat cu vederi pro-europene (fost director al Băncii Naţionale a Ucrainei, fost premier), lider al Opoziţiei a devenit Preşedinte al Ucrainei (până în 2010), după ce în toamna lui 2004, ”Revoluţia Portocalie” a reuşit recunoaşterea victoriei sale în alegeri, în faţa favoritului Puterii, Viktor Ianukovic, acuzat de fraudă electorală (Iuşcenko a avut la exit-polluri 11% avans, în timp ce numărătoarea oficială a voturilor l-a desemnat câştigător pe Ianukovic cu 3%). În 2010, Viktor Ianukovic a câştigat fotoliul prezidenţial, ceea ce a însemnat o întrerupere a parcursului pro-european al Ucrainei. Dacă Viktor Iuşcenko a fost susţinut de ”Ucraina noastră”, Viktor Ianukovic a fost susţinut de ”Partidul Regiunilor”. În perioada februarie-iunie 2014, interimatul funcţiei de preşedinte a fost asumat de Oleksander Turcinov.

În 2014, la putere a venit actualul preşedinte Petro Poroşenko, miliardar şi fost Ministru de Externe, al Comerţului în Guvernul de la Kiev. El s-a confruntat cu anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă în 2014 şi cu izbucnirea conflictelor secesioniste în Estul Ucrainei. Deşi a promis că va limita corupţia, Petro Poroşenko este tot mai contestat pentru că ar fi protejat oligarhii din Ucraina şi nu a gestionat criza politico-militară din 2014, până azi.

Iulia Timoşenko, fost premier al Ucrainei şi femeie de afaceri în domeniul hidrocarburilor, arestată pentru corupţie în timpul mandatului deţinut de Viktor Ianukovici speră să obţină mandatul prezidenţial, după ce a petrecut câţiva ani în închisoare.

Astfel, Volodimir Zelensky pare că vine cu un nou mesaj politic, pe tema anticorupţiei şi ajungerii la o înţelegere în cazul crizei politico-militare din Estul Ucrainei. Presa a relatat că nici el nu este străin de anumite jocuri politice şi chiar de interesele ruseşti în Ucraina. Totuşi, mesajul său, calificat de unii comentatori străini ca fiind ”populist” a fost bine primit de populaţie. Ucraina este tot mai mult ocolită de proiectele ruseşti de export al gazelor naturale spre Europa Centrală şi de Vest.

Să nu uităm că în 1981, când Războiul Rece a intrat în ultima turnantă, Statele Unite ale Americii au ales ca preşedinte un actor, pe Ronald Reagan, fără prea mare experienţă politică, dar care, bine consiliat a generat o schimbare majoră în politica mondială.

În 2016, Statele Unite ale Americii au mers pe mâna unui miliardar şi om de televiziune, Donald Trump, care, după câte se pare este un interlocutor bun pentru Vladimir Putin, liderul de la Kremlin, câştigător, fără drept de apel al ultimelor alegeri de la Moscova din 2018.

Cum între Germania şi Statele Unite ale Americii, înţelegerile scârţâie, cum în Turcia alegerile locale de azi pot duce la pierderea de către AKP, partidul preşedintelui Erdogan, a alegerilor la Ankara şi Istanbul (deci o şubrezire a regimului politic din Turcia), cum în Slovacia mandatul de preşedinte a revenit unei femei, care a promovat un discurs anticorupţie, Ucraina, un stat european de mari dimensiuni, care aspiră la relaţii bune cu Uniunea Europeană poate oferi surpriza ca în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 21 aprilie 2019, câştigător să fie Volodimir Zelensky.

Cât priveşte situaţia românilor din Ucraina, Iulia Timoşenko pare să se bucure de simpatia acestora. Legea controversată a Educaţiei promulgată de către Petro Poroşenko împotriva minorităţilor naţionale din Ucraina l-a făcut nepopular printre români, deoarece aceştia întâmpină dificultăţi în folosirea limbii materne în şcoli. Preşedintele României, Klaus Werner Iohannis şi-a anulat, în semn de protest, vizita de stat din Ucraina, în 2017, din cauza acestei legi care lovea inclusiv în minoritatea românească din Ucraina. Preşedintele României a subliniat că această lege ”produce efecte negative asupra dreptului la educaţie în limba maternă al persoanelor aparţinând minorităţilor din Ucraina, inclusiv cea română”.

În încheiere, afirm că Volodimir Zelensky va intra în turul doi al alegerilor prezidenţiale din Ucraina, ceea ce îi va oferi prima şansă de a deveni noul Preşedinte al Ucrainei. Se afirmă că ”marile adevăruri se spun în glumă”, deci, Volodimir Zelensky poate trece de la rolul de preşedinte pe platourile de filmare, la funcţia oficială de preşedinte al ţării.

Aş fi curioasă să văd câţi dintre analiştii politici români, veşnic abonaţi în studiourile televiziunilor de ştiri sunt în stare să prevadă succesul lui Volodimir Zelensky în cursa prezidenţială şi care este ”atuul” acestuia în faţa celorlalţi contracandidaţi.