În cazul doctoratelor plagiate, vinovăţia aparţine triadei doctorand-coordonator-producător. E un sistem vechi ce a căpătat amploare îndeosebi după introducerea sistemului Bologna şi odată cu facerea doctoratelor în cadrul unor proiecte europene, în care mort-copt doctorandul trebuie să dea lucrarea în scurt termen (3 ani) pentru a nu ajunge în situaţia de a pierde finanţarea. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie şi unei mari părţi dintre colegii şi prietenii mei nu ne-au fost suficienţi cei şase ani legali pentru a ne definitiva doctoratele şi am mai cerut şi prelungirea legală de termen, de doi ani. E adevărat că în urmă cu zece ani nici nu erau posibilităţile de documentare de acum, că te ţinea în loc procurarea unui text a cărui prezenţă o considerai obligatorie în economia lucării. Dar ştiu un lucru: am muncit enorm la lucrările noastre şi le-am definitivat cu sentimentul că mai aveam de adus completări.

Industrializarea doctoratelor ne-a topit într-o mare categorie de „performeri”, fapt ce ar fi fost benefic pentru toată lumea dacă proiectele erau realizate în mod real. Faptul că înalţi demnitari au plagiat teze de doctorat (cazurile Victor Ponta, Petre Tobă ş.a.) sau au cauţionat/protejat/garantat plagiatul (cazurile Adrian Năstase, Gabriel Oprea ş.a.) nu a fost sancţionat aspru de societate aşa cum trebuie sancţionat orice furt, ci a fost privit ca un delict minor. Semn că fenomenul e larg răspândit.

Pe acest fond a apărut şi fenomentul fabricării savanţilor carcerali. Însă vina nu trebuie căutată doar în sistemul educaţional, ca în cazul doctoratelor plagiate, ci în primul rând în sistemul judiciar din România. În aceste zile s-a aprins discuţia pe această temă şi, în febra momentului, s-au amestecat planurile. Nu am pretenţia că voi clarifica eu definitiv situaţia, ci voi încerca să ordonez câteva date şi judecăţi emise în aceste zile.

 1.      Sursele răului  

În pofida a ceea ce s-a afirmat în aceste zile, „academia penalilor” nu a fost înfiinţată cu girul universităţilor din România. Când au votat în 2013 legea care permite ca unui deţinut să i se micşoreze pedeapsa prin metoda cărţilor scrise, parlamentarii nu au cerut vreun aviz de la universitari. Parlamentarii au făcut această lege gândidu-se, probabil, că mulţi dintre ei au nevoie de o portiţă de scăpare, pentru că se anunţau deja vremuri grele, după cum a şi dat semnalul premierul Plagiatorius: „scapă  cine poate!” În Parlament s-a creat problema, probabil la sfatul unor avocaţi buni. Ai carte, ai parte de o scădere a pedepsei. Aceasta este sursa primară a răului, prima treaptă a vinovăţiei.

A doua treaptă o găsim în curtea Ministerului Justiţiei, mai exact la Direcţia Generală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Aceasta nu a venit cu o metodologie a aplicării legii, cea din 2011 fiind ambiguă dacă nu chiar plină de prostii. Se vede că cei ce au elaborat metodologia nu au avut nicio noţiune despre ceea ce înseamnă lucrare ştiinţifică. Pentru ei, o lucrare ştiinţifică este cea despre a cărei temă spune un cadru universitar că ar putea fi ştiinţifică dacă ar fi dezvoltată. Deci, valoarea ştiinţifică a unei lucrări nu este decisă de o comisie de evaluare, ci de un soi de adeverinţă pe care un universitar o dă cu privire la o temă. Dacă un deţinut propune o temă, un profesor universitar solicitat poate spune: „da, domnule, o asemenea temă ar putea constitui subiectul unei lucrări ştiinţifice”. Şi dă un soi de recomandare, încuviinţare scrisă pe această temă. Pentru cei de la DGANP această atestare este suficientă pentru a declara rezultatul pe care universitarul nu-l vede drept lucrare ştiinţifică. Deci, atestarea intenţiei devine o certificare a rezultatului.

2.      Mecanismul

Odată cadrul legislativ creat, s-a declanşat mecanismul cerere-ofertă. Nicio normă nu prevede condiţiile în care poate fi elaborată o lucrare ştiinţifică în regim carceral şi nici numărul maxim de cărţi pe care un deţinut le poate elabora, judecând în cadrele prezumţiei de inteligenţă şi nevinovăţie. Aşa au ajuns puşcăriaşi celebri precum Voiculescu, Voicu şi Becali, oameni cu grave probleme de educaţie (nici acum nu se ştie de ce îi spun slugile lui Voiculescu „Profesorul” – cu cine şi-a dat doctoratul, ce realizări ştiinţifice a avut, câte serii de studenţi a format?), să prezinte lumii o sumedenie de cărţi. Pun pariu că este suficient să le ceri să expliciteze titlurile şi i-ai pierdut de muşterii.

Totul se petrece în penitenciare, cu complicitatea celor de acolo. Gardienii şi conducerile penitenciarelor ştiu cu ce se ocupă deţinuţii în fiece moment, pentru că asta le este obligaţia. Depun oare penitenciarele la dosarele savanţilor carcerali măcar un raport de activitate în care să arate câte ore pe zi dedică aceştia cercetării? Am văzut că mulţi dintre deţinuţi obţin reduceri de pedeapsă din două motive: muncă în cadrul penitenciarului şi cercetare. Nu ştiu dacă există rapoarte care să arate că savantul carceral are condiţiile minimale pentru elaborarea unei lucrări: o masă de lucru, liniştea necesară studiului, un computer, acces la bibliografia necesară şi mai ales timp la dispoziţia cercetătorului (să nu uităm că în penitenciare este un regim cvasimilitarizat, cu elemente de program pe care toţi deţinuţii trebuie să le execute).

Mă îndoiesc că într-o cameră cu cel puţin patru deţinuţi care se uită la televizor unul dintre ei poate să pregătească o lucrare ştiinţifică scriind pe genunchi.

Chiar savanţii carcerali s-au plâns de condiţiile aspre din puşcărie. Nu trebuie să ai la dispoziţie o comisie ştiinţifică pentru a constata că un deţinut are sau nu condiţii de a scrie o lucrare ştiinţifică pe lună, aşa cum nici acasă nu ar putea-o face. Deci, a treia treaptă a vinovăţiei este în penitenciare.

 3.      Beneficiarii

Lege proastă şi gardieni dispuşi să mintă pentru tine – iată ingredientele necesare pentru a intra în puşcărie analfabet şi a ieşi de acolo „om de ştiinţă”. Cei din civilie se vor mişca pentru tine, pentru că ai resursele necesare. Deocamdată savanţii carcerali rămân în România oameni bogaţi. Nu am văzut în lista ruşinii publicată în aceste zile niciun deţinut mediocru economic. Toţi cei menţionaţi, noii savanţi, sunt mari hoţi, mari delapidatori, combinatori pentru care câţiva ani de puşcărie înseamnă doar pierderea unor oportunităţi de afaceri dar nu pierderea averii. Nu am văzut vreun spărgător de apartemente, vreun tâlhar sau vreun hoţ de buzunare să aibă pretenţii de savanţi. Nu pentru că nu le-ar prii sau pentru că nu i-ar crede cineva că sunt savanţi, ci pentru că nu au cu ce, nu au bani să cumpere o lucrare ştiinţifică. Ce, pe Voicu sau pe Voiculescu îi crede cineva că sunt savanţi? Nici slugile lor nu cred asta. Dar au cu ce.

Deci, pe a patra treaptă a vinovăţiei este marele beneficiar al lucrării ştiinţifice, cel care cumpără zile de libertate cu lucrări făcute de alţii. Aici este necesară o precizare. Unii dintre deţinuţi ar putea să-şi elaboreze singuri lucrările ştiinţifice. Sunt cei ce au scris cărţi şi înainte de a intra în puşcărie din diverse motive (de la delapidări la accidente de circulaţie). De exemplu, eu cred că Adrian Năstase şi-a scris chiar el cărţile cât a stat în puşcărie. Nu toate sunt ştiinţifice, dar cred că le-a scris el. Nu şi-a descoperit subit talentul de cercetător, căci omul scrisese şi înainte. Şi chiar dacă nu şi-a scris singur toate cărţile din civilie, îl cred în stare a scrie cărţi precum cele pe care le-a produs în penitenciar. În puşcărie sunt şi oameni care chiar pot să scrie cărţi şi trebuie semnalat acest aspect. Dar ei sunt puţini şi nici nu ar avea nevoie de vreo confirmare scrisă din partea unui universitar că ar putea scrie o carte, ci doar de un raport din partea conducerii închisorii în care să se arate că a avut condiţiile necesare elaborării lucrării şi că a lucrat între-adevăr la un astfel de proiect.

Pe a cincea treaptă a vinovăţiei vine confecţionerul de lucrări. Este cel ce vinde un produs în cunoştinţă de cauză, ştiind că acesta are un alt scop decât cel pe care l-ar avea în condiţii normale. Nu ştim cine sunt prestatorii, pentru că aceştia nu sunt aceiaşi cu cei ce şi-au dat avizul pe temele propuse de către savanţii carcerali. S-ar putea ca unii dintre cei ce şi-au dat avizul să fie şi prestatori, dar nu toţi cei de pe listă sunt şi prestatori.

Pe a şasea treaptă a vinovăţiei se situează editurile. Mă îndoiesc că producţiile editoriale cu pricina au trecut printr-un proces de peer review. Înţeleg să publici notele de puşcărie ale unei vedete, cu care să dai o lovitură de piaţă, dar nu să publici lucrări de nişă ale unor indivizi care citesc cu greu şi de care nu a auzit nimeni din universul lecturii. În astfel de cazuri, publici o lucrare cu vânzarea garantată de către autor.

Pe a şaptea treaptă se află universitarii ce şi-au pus semnătura pe acele recomandări ale ştiinţificităţii temei. Nu este vorba de coordonatori, cum greşit s-a spus în documentul emis de DGANP. Coordonatori există doar la lucrări de licenţă, la dizertaţii şi la teze de doctorat. În cazul unor lucrări precum cele trimise în instanţă de către deţinuţi nu poate fi vorba de coordonatori. Nu putem şti dacă univeristarii ce au semnat asemenea documente au făcut-o contra cost. Putem bănui dar nu avem dovezi. Cei ce au luat bani (se ştiu ei) sunt pe treapta a cincea a vinovăţiei, printre beneficiari. Cei ce nu au luat bani (se ştiu ei) sunt pe treapta a şaptea a vinovăţiei, a beneficiarilor simbolici, şi constituie mai multe categorii: a aşa-zişilor binefăcători (a celor care s-au gândit că fac o faptă bună dacă ajută la reducerea pedepsei unui deţinut), a prietenilor (ce au girat pentru un om pe care îl cunosc şi pe care vor să-l ajute) sau a executanţilor (care au semnat pentru că au primit un telefon de la o persoană cu un ascendent asupra lor). Poate mai sunt şi alte categorii, dar acum doar acestea îmi vin în minte.

Trebuie precizat un lucru: toţi beneficiarii poartă doar vină morală. Legea este făcută aşa. Oricum, pe ei nici nu îi interesează componenta morală, ci câştigul cuantificat fie în zile de libertate, fie în bani, fie în rezolvarea unor obligaţii.

 4.      Victimele colaterale

Victimele colaterale ale acestui mecanism sunt universităţile. În mod eronat sunt incriminate, pentru că universitarii ce au semnat acele documente au făcut acest lucru în nume propriu. Faptul că ei au trecut şi instituţia în care lucrează nu angajează instituţia, ci a fost doar gestul necesar de indicare a apartenenţei instituţionale. În lege şi în metodologie se precizează că e nevoie ca recomandarea să fie semnată de un conferenţiar sau de un profesor universitar. Într-un astfel de document ce generează efecte juridice este obligatorie menţionarea apartenenţei instituţionale, pentru ca cei ce verifică să ştie de unde să te ia. Dar, în momentul în care un profesor semnează o recomandare nu îşi cere voie de la conducerea universităţii sale. Dacă pe o asemenea recomandare apare antetul şi ştampila universităţii cu semnătura rectorului, atunci vorbim de instituţie. Dacă nu, este vorba doar de răspunderea semnatarului.

Ce pot face universităţile împotriva semnatarilor acestor recomandări? Nimic. Ei nu au încălcat nicio lege. Colegii celor ce au semnat astfel de documente pot judeca aşa cum doresc gestul, dar legal nu se poate face nimic. Cel mult li se poate spune „să vă fie ruşine!” Ce se poate face împotriva universităţilor? Nimic. Şi nici nu ar trebui să se facă. Ce vină poate avea o instituţie pentru că un cadru didactic dă o recomandare? O universitate nu este o unitate militară, în care subalternii să ceară permisiunea pentru orice semnătură dau. Ce vină poate avea o instituţie sau o comunitatea academică încât să fie anatemizată aşa cum văd că se întâmplă în zilele acestea?

În topul ruşinii nu ar trebui să apară universităţile, ci actorii pe care i-am enumerat, exact în această ordine: Parlamentul, Ministerul Justiţiei, DGANP, conducerile penitenciarelor, deţinuţii, confecţionerii de lucrări, editurile şi semnatarii recomandărilor.

În consecinţă, tunurile trebuie puse pe Parlament, pentru că legea trebuie modificată. Este obligaţia Ministerului Justiţiei să propună modificarea. Degeaba se ţipă la universităţi, căci ele sunt ţintele false indicate de către DGANP. Răul trebuie eliminat de la sursă.

Cred că prevederea cu privire la reducerea pedepsei în baza dovedirii elaborării unor lucrări ştiiinţifice nu trebuie eliminată total, ci păstrată doar pentru categoria deţinuţilor ce pot produce aşa ceva. Din diverse motive, în penitenciar pot ajunge universitari sau scriitori ce pot produce lucrări ştiinţifice, în condiţiile pe care le-am enumerat mai sus. Societatea are interesul să beneficieze de competenţa lor chiar şi în condiţiile în care aceştia au comis fapte ce i-au adus în puşcărie. Elaborarea unei lucrări ştiinţifice poate fi cuantificată astfel încât să li se reducă din pedeapsă, aşa cum se întâmplă în cazul celor ce lucrează în atalierele aferente închisorii. Dacă ai un savant, lasă-l să lucreze ce ştie şi pontează-l. Dar nu fă din analfabet savant.

Şi în acest caz, ca în multe altele, se arată ţinte false, în timp ce adevăraţii vinovaţi, parlamentarii, se gândesc cum să-şi introducă a treisprezecea pensie. Ei au reuşit să compromită Parlamentul astfel încât nimeni nu mai aşteaptă ceva bun de la el şi toată lumea ţipă la executiv. La adăpostul acestei lipse de încredere şi, totodată, de solicitare, parlamentarii o duc bine. Va mai trece ceva timp până când românii vor înţelege în faţa cărui palat trebuie să protesteze. Ciobanii au înţeles, dacă ar fi protestat în altă parte decât în faţa Parlamentului, îi mâncau urşii.