Ne vom uita şi la relaţiile externe. De asemenea, în ceea ce priveşte leadership-ul de partid, vom realiza o analiză a felului în care liderul reuşeşte să influenţeze agenda publică – măsură în care se dovedeşte o locomotivă charismatică –, dar şi cum stă cu cei patru V: valori, voinţă, viziune, (poveste de) viaţă.

PSD şi Victor Ponta

PSD rămîne gigantul politicii româneşti şi partidul care, dacă are un dram de noroc şi gestionează bine situaţia, are oportunitatea ca anul 2014 să fie privilegiat. De ce? Are o opoziţie mai fragmentată ca oricînd (aproape toţi ceilalţi aleargă pe acelaşi culoar, diferit de PSD), există o orientare înceată, dar sigură a USL spre stînga (de la „electorată“, la periodic menţionatele reîntregiri salariale sau de pensii), faptul că mesajul antibăsescian (deşi obositor) încă ţine: cît timp preşedintele e jucător, PSD poate veni şi spune că misiunea USL (şi, odată cu dispariţia USL, a modelului chinezesc „Adibas“, USD) este să termine cu regimul Băsescu şi cu „nedreptăţile lui“. Pînă cînd nu pleacă Băsescu, PSD nu e forţat să îşi schimbe povestea şi să găsească un alt narativ pentru existenţă şi guvernare.

Este în continuare cel mai bine organizat partid din România (deşi PDL, în perioada 2007-2011, i-a făcut emulaţie serioasă), are un număr record de aleşi locali, iar în plan naţional a absorbit de facto PPDD în Parlamentul României. Prin alianţă USD (cu UNPR şi PC), poate guverna liniştit, cu sprijin UDMR, şi fără PNL. Interesul său strategic e divide et impera, avînd grijă ca opoziţia de dreapta să nu se regrupeze în jurul PNL, PMP/Băsescu sau PDL.

(...)

La capitolul leadership, preşedintele PSD Victor Ponta are clar dorinţa de a rămîne ca premier şi de a nu fi forţat să candideze la preşedinţie. Motivele sînt multiple: dacă va cîştiga, se va pensiona tînăr (Ce mai poţi să fii după ce ai bifat preşedinţia la 42 de ani? Eventual să ai speranţa unui al doilea mandat) şi e posibil să aibă un premier dificil în, cel mai probabil, Liviu Dragnea; dacă pierde, devine lame duck şi e foarte posibil să piardă în cîteva luni şi guvernarea, şi partidul, iar experienţa ne arată că politica românească nu prea crede în reveniri (Mircea Geoană ar putea fi excepţia).

(...)

PNL şi Crin Antonescu

Partidul Naţional Liberal a crescut mult în ultimii doi ani, făcînd o alegere strategică prin alianţă paritară cu Partidul Social Democrat. Faptul că USL a obţinut rezultate foarte bune în 2012, în alegerile locale şi parlamentare, a dus la un număr record de aleşi locali şi parlamentari PNL. Provocarea partidului va fi să strîngă rîndurile şi să facă cu bine tranziţia de la un partid mai elitist la un partid de masă.

(...)

În ceea ce priveşte relaţiile externe, PNL e afiliat liberalilor europeni (ALDE) şi „pe surse“ discută şi cu popularii europeni (PPE); rămîne de văzut ce se va întîmpla la alegerile pentru Parlamentul European, care vor constitui un test atît intern (ca organizare internă şi preludiu la prezidenţiale), cît şi extern (prin tematică şi afiliere), pentru PNL.

În ceea ce îl priveşte pe Crin Antonescu, acesta ştie că merge ori la bal, ori la spital, părăsind în 2015 PNL fie ca preşedintele României, fie înlocuit, după înfrîngerea în alegeri. În consecinţă, preşedintele liberal se întoarce la ce ştie să facă cel mai bine: luptă din opoziţie, punînd tunurile pe USD. E bun, chiar foarte bun la asta, iar prin mesaje tari poate ştampila bine adversarii, influenţînd astfel opinia publică prin spectaculozitatea campaniei. Periodic, face referinţă la valori (liberale, dar şi naţionale), pare a avea voinţă, nu este clară viziunea pentru România (ca şi la ceilalţi lideri politici, nu este clar unde vrea să ducă România) şi s-a lăsat, din păcate, ştampilat, necontracarînd la timp zvonuri precum cele privind calendarul de trezire, aceasta fiind una dintre puţinele sale vulnerabilităţi. Din Klaus Iohannis şi alţi deputaţi/senatori locali, a ştiut să facă o veritabilă gardă pretoriană, îmbinînd pasiunea sa cu temperamentul calm al lui Iohannis.

UNPR, PC şi liderii lor

Uniunea Naţională pentru Progresul României şi Partidul Conservator sînt ca uleiul şi oţetul în salata guvernării: deşi salata se poate mînca şi fără ei, îi dau gust şi o fac mai apetisantă prin atuurile aduse la masă, respectiv o reţea disciplinată în plan naţional şi puterea unui mare trust mediatic. Liderii lor nu sînt foarte prezenţi în prim-plan, fie din considerente strategice – cazul lui Gabriel Oprea –, fie din cauza discreţiei personale – cazul lui Daniel Constantin; recent, cei doi au apărut mai des în lumina reflectoarelor, pentru a-şi apăra „drepturile“ odată cu apariţia propunerii de vicepremier Iohannis. Chiar şi aşa însă, este greu de stabilit clar cum stau cei doi lideri la capitolul viziune, valori, voinţă şi poveste de viaţă, nefiind în prim-plan pe agenda publică. La fel, nu se pune problema în termen de locomotivă, ci în termen de organizare/mobilizare şi forţă mediatică.

(...)

UDMR şi Kelemen Hunor

Uniunea Democrată a Maghiarilor din România e partidul cu aparenţa cea mai elegantă pe scena politică românească – fie că asta convine partidelor româneşti sau nu. Pe deputaţii şi senatorii lor, costumele stau mai mereu foarte bine, sînt coerenţi, vorbesc foarte bine limba română şi sînt în general specialişti în domeniile pe care le-au coordonat cînd au fost la guvernare. Ca orice formaţiune politică, îşi urmăreşte propriul interes, dar a ştiut mereu să se prezinte ca un element de stabilitate al oricărei guvernări, fiind în interesul său strategic să fie la guvernare perpetuu, pentru soluţionarea revendicărilor minorităţii pe care o reprezintă. Testul UDMR e un balet fin între relaţia cu Bucureştiul şi cea cu Budapesta, în condiţiile în care Viktor Orbán pare a favoriza, spre diferenţă de partidul socialist maghiar care l-a precedat, concurenţa la UDMR, unită în cazul alegerilor europene în jurul lui László Tökés.

În ceea ce priveşte leadership-ul, deşi UDMR comunică mai disciplinat şi nu obişnuieşte să dea „pe surse“ din casă, Kelemen Hunor nu are o misiune uşoară, Uniunea, fiind, ca şi partidele româneşti, o combinaţie a mai multor grupări.

(...)

PDL, Vasile Blaga şi Cătălin Predoiu

Partidul Democrat Liberal se află încă în recuperare după înfrîngerea din 2012 a alianţei ARD – al cărei motor era, sperînd acum să nu se destructureze sub presiunea concurenţei, care aleargă pe acelaşi culoar electoral. O altă miză a PDL e aceea de a fi partidul în jurul căruia se formează opoziţia la guvernare; or, în condiţiile în care mesajele anti-USD vin prioritar de la preşedintele Băsescu – care preferă PMP – şi de la Crin Antonescu, PDL are dificultăţi în a-şi găsi o voce puternică, distinctă. Liderul său, Vasile Blaga, este un foarte bun organizator, dar nu o locomotivă electorală, iar prim-vicepreşedintele Cătălin Predoiu, candidatul PDL la preşedinţie, nu are încă o notorietate naţională şi un exerciţiu mai puternic al discursului politic dîmboviţean.

(...)

Cert este că, în materie de relaţii externe, PDL încă este identificat ca un partener de bază în PPE: pozele cu delegaţia PDL la Berlin, alături de cancelarul Merkel, au favorizat această percepţie.

PMP, FC şi liderii lor

Partidul Mişcarea Populară şi Forţa Civică dau primul lor test electoral, de unii singuri, la alegerile europene din mai (rămîne de văzut dacă vor decide să îşi unească forţele sau nu). Amîndouă partidele au de dovedit că pot intra în Parlament, fie el şi European. În consecinţă, va exista atît o presiune la nivel de leadership, cît şi una organizaţională şi financiară; FC are avantajul notorietăţii liderului, Mihai-Răzvan Ungureanu, punctul său slab fiind organizarea şi finanţarea. PMP are ca avantaj organizarea, prin împrumutarea unor organizatori cu experienţă, foşti PDL, şi potenţialul de finanţare. Însă liderii săi de jure şi de facto, Eugen Tomac şi Elena Udrea, sînt mai puţin notorii şi se situează mai jos în sondaje ca Ungureanu; Eugen Tomac este cel cu creşterea de vizibilitate personală cea mai accelerată în ultimele luni. PMP mai are un avantaj, şi anume apropierea de preşedintele Traian Băsescu, deşi rămîne de văzut dacă acesta va reuşi transferul de capital politic; în opinia noastră, acest lucru nu e posibil fără asumarea oficială a conducerii, lucru imposibil cît timp este preşedintele României.

Ambele partide suferă la capitolul „story politic“, nedefinindu-se clar ca misiune. În plus, PMP riscă, dacă nu contraatacă, să fie ştampilat, conform ultimelor declaraţii ale lui Vasile Blaga, ca „partidul lui Băsescu pentru Udrea“. Deşi Elena Udrea are şi multe simpatii în ţară, prin faptul că nu s-a branduit strategic din timp, a permis o demonizare mediatică personală.

(...)

PNŢCD, Noua Republică şi liderii lor

Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat şi Noua Republică aspiră şi ele la un loc în politica românească, lucru deloc uşor, indiferent de ambiţia liderilor Aurelian Pavelescu şi Mihai Neamţu. Unul din partide nu a ştiut să se „restarteze“ ca element de modernitate şi a rămas în abisul istoriei politice de după 2000, lumea neuitînd că PNŢCD a fost în centrul reformelor dureroase ale Convenţiei Democrate 1996-2000. Celălalt partid vorbeşte de valori conservatoare, cu aromă periodic naţionalistă, adresîndu-se unui electorat care nu îl recunoaşte – tinerii sînt în general elemente de progres, aplecaţi spre modernism, nu conservatorism; NR poate însă ocupa o nişă, pe măsură ce creşte dezamăgirea antisistem şi creşte pofta pentru revanşe extreme.

PNŢCD are nevoie de o poveste nouă, de o nişă de succes, într-o Românie modernă, de o nouă viziune pentru mediul rural, fără a îndepărta urbanul. NR are nevoie de o armonizare mai mare între formă şi fond: liderul său este cultivat, cosmopolit prin educaţia primită, şi totuşi vorbeşte de valori care nu sînt în concordanţă cu imaginea pe care o lasă la prima vedere.

(...)

PPDD, PRM, Dan Diaconescu şi Corneliu Vadim Tudor

Partidul Poporului „Dan Diaconescu“ şi Partidul România Mare sînt one-man show-uri şi e greu de crezut că pot supravieţui liderilor lor; dacă PPDD e deja personalizat cu numele liderului, o parte din PRM a constatat că nu se poate, legal, scăpa cu una, cu două de Vadim Tudor. Ţinta lor a fost clară, nişată de la bun început: nişă naţionalistă, respectiv cea a canalizării frustrării oamenilor simpli, fascinaţi de televiziunea OTV.

(...)

Radu Magdin, autorul acestui articol, este CEO Smartlink Communications şi un pasionat al politicii online.

Citiţi articolul integral pe dilemaveche.ro.