Dacă facem o minimă cercetare, realizăm că neo-marxismul este un termen cu multe înţelesuri şi ambiguităţi. Se referă la revigorarea, reluarea în alte contexte, a unor idei ale lui Marx şi conturarea unor soluţii adaptate la noile realităţi. Dar abordările sunt foarte diferite – de la teorii economice la psihologie şi sociologie. Cele mai multe referiri sunt la teorii economice de origine marxistă (Marx a fost economist), la Şcoala de la Frankfurt şi membrii ei (deşi ei, explicit, au refuzat eticheta de neo-marxişti), la teorii ale dependenţei (centrului lumii bogate de ţările de la periferia lumii capitaliste), elaborate începând cu finele anilor 60.

Pe Dâmboviţa, a plonjat cuvântul ”neo-marxism”, care e folosit după ureche, dar nu fără sens. Şi acest sens este important de descifrat, de înţeles şi de analizat. (Acum câţiva ani am fost ”blagosloviţi” şi cu o invenţie lingvistică picantă, ”sexomarxism” – dar o voi lăsa la o parte, deocamdată.)

Iată ce aflăm din gura lui Cristian Tudor Popescu că înseamnă neo-marxismul. El porneşte de la descrierea într-o frază sau două a ce înţelege el prin marxism şi apoi trece la neo-marxism. Pentru prima dată am înţeles de unde vine pretenţia de ”neo-marxism”, care-mi era complet obscură până atunci, deşi am citit destul de multe scrieri ale lui Marx. CTP zice aşa: în marxism se afirmă că societatea este împărţită în clase. Apoi se referă la felul în care a fost experimentat în România regimul ”comunist”: dacă aveai case, proprietăţi, erai burghez, erai rău; dacă erai sărac şi proletar, lucrai pentru alţii, nu conta dacă erai leneş sau altfel, erai considerat bun. Pentru că erai proletar, pentru că aparţineai clasei proletare. Neomarxismul, continuă CTP, înseamnă să acorzi drepturi sau mai degrabă privilegii unei persoane în virtutea faptului că face parte dintr-o rasă sau gen (aici e un twist!). Iată ce simplu era şi eu nu înţelegeam! Nici eu, nici mulţi colegi care l-au citit pe Marx, precum şi neo-marxişti precum Lukacs, Marcuse, Habermas, Wallerstein etc. Nu mi-ar fi trecut prin minte să fac analogia cuplurilor <burghez = rău, proletar = bun> cu perechea <minoritar = rău, majoritar = bun> sau invers – din simplul motiv că orice majoritate e alcătuită din minorităţi. Logica aceasta îmi sună a Ferma Animalelor! Marxismul, pentru mine, înseamnă o filosofie a istoriei, un plan de schimbare a societăţii şi nu o simplă opoziţie a două clase, darămite o transpunere în zona genului şi rasei. În sfârşit!

Ei, acum sunt pregătită să înţeleg ce vor să spună şi domnii de la AUR, care au preluat acest termen de ”neomarxism” cu acest înţeles explicat de CTP. Nu are nicio legătură cu teoria marxistă, cu critica adusă economiei şi lumii capitaliste, cu înţelegerea fenomenelor contemporane de concentrare a capitalului, cu alienarea în munca salariată, cu proliferarea consumerismului, cu exploatarea periferiei de către centru ş.a.m.d.

Cei care critică “neomarxismul” pe Dâmboviţa critică de fapt liberalismul din democraţia liberală pe care cu atât de mare efort am edificat-o în România ultimilor 30 de ani. Ei ar vrea ca românii doar să voteze o dată la 4 ani şi să nu pretindă a avea drepturi şi libertăţi specifice. Criticii “neomarxismului” se împotrivesc acordării de drepturi şi libertăţi unor cetăţeni şi unor grupuri de cetăţeni, ”minorităţi”. Despre ”tirania majorităţii” a prevenit încă din secolul XIX, Alexis de Tocqueville, iar părinţii democraţiei americane, precum şi teoreticienii majori de azi ai democraţiei vorbesc toţi despre importanţa drepturilor minorităţilor. Inclusivitatea este una dintre trăsăturile esenţiale ale unei democraţii liberale. Altfel, ne întoarcem în secolul al XIX-lea, când se vota pe baza averii pe care o deţineai şi în care femeile erau excluse de la vot.

Aşadar, folosirea “neomarxismului” pe Dâmboviţa este o mască a anti-liberalismului, a iliberalismului. De peste 30 de ani, lumea de ”bon ton” din România este anticomunistă, antimarxistă şi înfierează cu aprigă mânie burgheză orice manifestare de stânga, deschisă faţă de nevoile celorlalţi, faţă de problemele minorităţilor dezavantajate, dar şi ale drepturilor femeilor (majoritare), pentru că este ”marxistă”.

Pe scurt, folosirea cuvântului „neomarxism” în acest fel, cu acest sens, este un semn al iliberalismului sau anti-liberalismului autorilor ei.

Iată, pe acest fond bine pregătit de o mulţime de preţioşi intelectuali de dreapta (care ne amintesc de perioada interbelică) a venit şi timpul AUR (care şi el ne aminteşte de perioada interbelic[ - de legionari, mai exact). ”Alianţa noastră se declară făţiş împotriva oricărei forme de marxism contemporan. Curentele de corectitudine politică, ideologia de gen, egalitarismul sau multiculturalismul sunt forme camuflate ale plăgii neomarxiste.” AUR sunt de fapt, anti-liberali, sunt împotriva democraţiei liberale din România (”liberal” din ”democraţia liberală” nu se referă la PNL sau cu liberalii români ci este, pur şi simplu, numele tipului de regim la care am tot aspirat după căderea regimului Ceauşescu).

AUR desăvârşeşte opera luptei anti-marxismului fără marxişti şi a neomarxismului fără neomarxişti. Şi, ca să citez un valoros istoric contemporan, Ottmar Traşcă, ”din oferta electorală AUR lipseşte doar un singur element important pentru ca tacâmul să fie complet, anume promisiunea de a face din România „o ţară precum soarele sfânt de pe cer”!” Sau galbenul din sigla AUR să fie soarele şi nu ne-am dat seama?!