Mama-ţară îşi iubeste predilect copiii naturali (români şi ortodocsi), deşi tatăl-stat e silit să recunoască drepturile cetăţeneşti şi celorlalţi copii, rezultati din divorţurile anterioare (maghiari, greco-catolici, rromi etc.).

Cu un destin făcut ţăndări, Petre Ţuţea, cel din “Între Dumnezeu şi neamul meu“, propunea o fuziune  îndrăgostită a individului cu patria şi statul, cum altădată Sfântul Augustin, cel din  “Cetatea lui Dumnezeu“, cu divinul si lumea.  Ca tată castrator, statul  l-a aneantizat, asemenea unui Cronos devorându-şi copiii, blocându-i destinul, în 13 ani de dură recluziune şi definitivă moarte publică. Tănărul Cioran, pentru care “Schimbarea la faţă a României“ era o verticalizare a voinţei naţionale şi a propriilor idealuri, va rămâne şi el inafara propriului destin, trăind la întamplare într-un exil existential spiritual si spatial. Cât despre copiii vitregi, primiţi totuşi la sânul matriei România, nici soarta lor nu este prea fericită, chiar dacă fiii adoptivi sunt  ascultători faţă de părinţii vitregi, ca Steinhardt, Sebastian, Wurbrand etc. Cat despre rromi, e o adevarată ţigănie, dacă aşa putem sti cum îşi iubesc aproapele cei neiubiţi: frustrat, insaţiabil, nevrotic.

Mai aproape de fundamentalismul  oriental, intr-o atemporală tinereţe fără bătrâneţe, “maica ţară“ traieşte sentimente culturale organice, chiar isteric-orgiastice, romanţioasă şi melancolică, bovarică. Invers, stresat şi uzand excesiv pe dreptul de violenţă legitimă, statul încearcă să aibă mentalităţi bărbăteşti, europene, “să intre în rândul lumii“, dar, îmbătându-se cu apă rece, rămâne blocat in propriile-i mentalităţi, în provizorat şi improvizaţie.

Neînţărcat, între un stat autoritar, predispus mereu a fi dictatorial, si o mama-ţară cu sânul adormitor, dar secat de lapte şi miere, naţionalismul românesc este blocat intr-o prelungită criză narcisiacă, consecinţa a abuzurilor unor părinţi nevrotici, stând la sfadă în interminabile  talk show-uri politice sau pe hepilica lui Măruţă, defulându-şi frustrările. Căinţa, ca dorinţă a ispăşirii şi obţinerii graţiei-iertării, ca "metanoia" (trezire in simtiri", revirimentului moral) e considerata "auto-critica", un fel de meteahna comunistă care distruge stima de sine a romănului, dintotdeauna "frate cu codrul". Astfel, nimeni nu reproseaza nimănui nimic, cu condiţia să nu i se reproşeze nici lui nimic. Dacă totuşi protestează, e anti, contra, ne-român, sigur un fel de ţigan (ca mascotă a dispreţului general).

La aşa parinţi, aşa copii! Etern domnu Goe, cetăţeanul român vrea să fie iubit de toată lumea, dar şi să-i fie iertate toate poznele, chiar şi când, ca vara trecută, opreşte trenul democraţiei, dintr-un teribilism imbecil, care ne va întârzia şi mai mult acceptarea în UE (un fel de rai laic, pentru dreptcredincioşi).  La fel de teribilişti şi prost crescuţi ca Goe, apar tot felul de mântuitori de mântuiala, în aceleasi limite dorite de către un popor ajuns milog:  sau modelul de reuşită Gigi Becali (prostului căpătuit), dând de pomană la toţi, sau modelul Vlad Tepeş (resentimentului totalitar) -  ca “reîntoarcere a refulatului“ şi “eternei reîntoarceri“ in primitivismul inceputului de lume. La români, dorinţa insaţiabilă a reintoarcerii in increatul originar al pântecului  patriei este o obsesie, deşi e imposibil de satisfăcut (de aici şi frecventa trimitere la origini cu care se gratulează!).  

Ca familie, pentru concetăţenii din s(t)atul UE, părem mai degrabă un fel de “Familia Addams“, cu părinţi focoşi şi o droaie de drăcoşi, confirmând nefast rudenia cu Dracula, faptul de a fi nişte ciudaţi. Cu patru milioane de “fii rătăcitori“ plecaţi in lume, greu de făcut distincţie între bejanie si nomadism, ca să nu mai zicem de vlahiile itinerante şi trans-humanţa istorică (genetică?) a românului, vizibile în Italia, Franţa şi Spania, ca şi şatrele improvizate ale rromilor/ţiganilor. Român, sau rrom, sau bulgar  - a devenit un fel de a fi ţiganii Europei, Africa din UE.  Cu o mentalitate rămasă între ruleta sovietică şi ţiganostroika românească (ca falsă deschidere spre Celalalt), vantul schimbării pare mai degrabă un pârţ .

Suntem bombardaţi de tot felul de idei-ponturi de r/evoluţii de birou, de sfinţi şi desfiinţari (restructurare şi regionalizare, mai nou),  de iluzia unor "noi mântuiri". Abordate cardinal, din Estul ideologiilor, e taman invers ca în Vestul acestora, ca să nu mai zicem de Nordul tenebros vs Sudul incandescent al sufletului nostru. Unii au "papagal", o tehnică a flecărelii, ca aproximare a Adevărului, dar care s-a dovedit a nu fi fost decat "vorbe goale" şi "călcat în străchini", specific "liderilor", "muncitorilor cu gura". Alţii, tac, pentru ca "au treabă", lucrează la binele naţiunii, în fapt, stau la cotitură sau se căznesc sa-şi pastreze poziţiile de putere.

Psihanaliza a explicat că obsesia Puterii ascunde un caracter slab, de aceea rareori asistăm la minunea ca cineva să aibă puterea  să spună NU acestor mizerii, şi mai rar cei care au puterea sa-şi recunoască propriile erori, iar cei care au puterea  să "plece" se consideră că  "s-au supărat ca văcarul pe s(t)at". Dintotdeauna, la români n-a mers nici morala creştină, conform căreia suntem in "cetatea lui Dumnezeu(Augustin), nici că ea este, ca o inimă, în "cetăţuia din suflet" ( Meister Eckhart), nici morala civilă a Iluminismului; "deasupra cerul instelat, in mine legea morală"(Kant) a fost cel mult un slogan, la fel de lipsit de conţinut şi presupus fals ca şi "Proletari din toate ţările, uniţi-vă"(Marx). In absenţa oricărei morale, singura morală este a celui mai puternic. De aici laşităţile, pierderea demnitaţii, re-căderea continuă in umilinţă şi abandon.

O sugestie de luat în serios este cea dupa care naţionalismul românesc, prea încărcat de conotaţii etnice primordialiste, ar trebui inlocuit cu patriotismul, ca o trecere de la jus sangvinis (dreptul sangelui), la jus loci (dreptul pământului), de la Orient, la Occident, pentru o reajustare a responsabilitătii faţă de comunitatea in care trăim. Ca în orice dragoste, şi iubirea de patrie trebuie sa depăşeasca simplele declaraţii, sa devină acţională. Doar astfel mama-ţară si statul-tată vor avea copii sănătoşi, la minte şi la trup.

"Opusul curajului nu este laşitatea, ci conformitatea", adica subordonarea, din frică sau pentru că suntem, conştient, proşti, adică lichele - spunea cineva. Mamele rrome, după ofensa sterilizarii, şi-au propus o regândire a fundamentelor propriei ţiganitudini, iar sprijinul mamelor nerrome şi taţilor a fost instantaneu - un model de urmat. Dacă e nevoie de un nou Legământ, un Nou Testament, un nou  Apel către lichele, poate că mântuirea nostră viitoare stă în modul in care părinţii recrează o nouă etică pentru aproapele din  comunitatea şi comuniunea locală. “Dar el, vrand să se indrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?” - Luca, 10,29

Chiar, cine este aproapele tău?