Isteria mediatico-politică românească, tipică pentru un stat dominat de structuri mafiote, pentru care nu vinovăţiile reale sunt decisive în demiterea cuiva, ci curajul de a solicita reforma şi de a practica transparenţa, s-a soldat, iată, cu demiterea ministrului sănătăţii. Partidele guvernamentale, nominal de centru-dreapta, au sucombat presiunii oligarhiei postcomuniste şi şi-au dat jos omul care, departe de a fi greşit, a încercat să îndrepte situaţia în domeniul sănătăţii, cel catastrofal gestionat de partidul-stat, timp de decenii.
 
Ce efecte ar putea avea, în cele din urmă, acest act de trădare a opţiunilor reale ale electoratului care a ales la ultimele alegeri PNL şi USR? Dar asupra partidului care a şocat formaţiunile guvernamentale, luând de la zero 10 la sută din voturi? În scopul stabilirii acestor efecte merită să se treacă în reviste alte evenimente, net mai uluitoare, din vest. 

Când martorii îi contrazic pe ideologi

 
Între ele sunt cele ce se petrec la Minneapolis. Sfidând sfaturile celor, potrivit cărora să ferească Cerul America şi pe juraţi să nu fie găsit vinovat poliţistul alb acuzat de crimă pentru uciderea la Minneapolis a unui delincvent de culoare prins în flagrant, care se opunea arestării, un instructor expert al poliţiei americane a reliefat, culmea, că Derek Chauvin a acţionat corect. La procesul lui Chauvin, Barry Brodd a subliniat sub jurământ că estimează că omul ( sub genunchiul căruia s-a sufocat George Floyd), departe de a fi fost un criminal, ”a acţionat justificat şi rezonabil”. În speţă, a întreprins, ca poliţist, demersuri în conformitate cu regulile şi instrucţiunile forţelor de ordine americane. 
 
Căci aplicarea genunchiului pe gâtul suspectului, George Floyd, în condiţiile date, era, potrivit lui Barry Brodd, justificată şi, în mod ”obiectiv rezonabilă”, iar tactica respectivă ”nu trebuie considerată recurs la forţă fatală”. Mărturia lui, contrazisă de procuratură şi de aprecierile experţilor ei, pare o catastrofă pentru progresişti.
 

Sus şi jos în ideologii şi la urne 

 
Indiferent cât de credibilă e mărturia specialistului, pentru stânga politic corectă şi pentru ideologii politicilor identitare, respingerea şi demolarea ei nu vor constitui probleme insolubile. Nu pentru că există experţi care să afirme, ca acuzarea, contrariul, ci pentru că omul e un alb matur, chiar vârstnic, ba poate şi creştin şi heterosexual. În ierarhia politicilor identitare , în care în poziţii moralmente superioare nu poate fi decât cine reclamă apartenenţa la mai multe minorităţi rasiale, religioase şi sexuale, toate, pasămite (ori realmente) oprimate, martorul apărării lui Derek Chauvin ocupă o poziţie inferioară. 
 
E una jalnică, situată la subsolul oricărui clasament. Omul se va trezi acuzat de rasism. I se vor imputa pe rând, ori separat, identitatea, culoarea pielii, sexualitatea, etnia, rasa şi credinţa, sau lipsa ei, cu atâta violenţă, încât se va uita de argument. Şi de regulament, de lege, de bun simţ, de cinste şi justiţie, în faţa căreia, în statele de drept, trebuie să fim egali. 
 
În reţelele de socializare e predictibil că mărturia sa, contrazicând, în numele realităţii, dogma ideologică, va stârni o terifiantă furtună de proteste. Una de asemenea amploare, încât riscă să nu rămână piatră peste piatră, ori ceva intact din ce-a însemnat vreodată edificiul persoanei şi prestaţiei umane şi profesionale al martorului în chestiune. Sau din cei care, în sala de judecată, ori în mass-media, ar putea avea ideea ”creaţă” de a-i lua mărturia în serios. S-ar putea să amplifice serios protestele iscate de împuşcarea din greşeală a altui delincvent de culoare.
 
Dar nu va rămâne fără previzibile consecinţe electorale peste ocean. Unde, în viitorul apropiat, realitatea de la urne e probabil să-i traumatizeze iarăşi, rău, pe doctrinari. 
 

Trădarea electoratului de stânga din Germania

 
Mult mai puţin predictibilă s-a dovedit spectaculoasa evoluţie a unei ex-comuniste ca Sahra Wagenknecht. Situată cândva la extrema stângă a partidului ei numit ”Stânga”, care a fost în timpuri parcă imemoriale formaţiunea guvernamentală a Germaniei comuniste, ea a publicat o carte care, ieşind azi în librării, ar trebui, teoretic, să zguduie din temelii hybrisul progresismului german. ”Conţinutul cărţii, pe scurt: stânga neglijează clasa muncitoare, exagerând cu politicile identitare şi ecologismul”, notează, jenat, ”Der Spiegel”. 
 
Publicaţia germană de stânga pare, clar, iritată. Într-adevăr, a numi ideile fixe ale stângii politic corecte ”marote”, de natură să sperie o bună parte a electoratului, împiedicându-l să se angajeze pentru protecţia mediului ambiant, ori să voteze partide de stânga, n-are cum să placă militanţilor progresişti americani, sau germani. Care se consideră crema cremelor neomarxiste şi nu admit nicio abatere, fie şi vagă, de la ortodoxia progresismului dezlănţuit. Or, potrivit lui Wagenknecht, poziţionările ideolilogilor woke, cum îi zice mişcării în SUA, au transformat o formaţiune populistă de dreapta, ca AFD, în ”noul partid muncitoresc”. 
 
Indignarea care a cuprins reţelele sociale şi pe comunişti, în reacţie la asemenea candoare şi sinceritate afişate de o tovarăşă de luptă, pare comparabilă doar cu efectul bombei atomice aruncate asupra teritoriului nipon la Hiroshima şi Nagasaki de bombardierul zis ”Enola Gay”. 
 
Cum să îndrăznească azi, cineva, care nu se consideră conservator, să nu pupe poala ideologilor unui rigorism moral presupus antifascist, în fapt rasist? Cum să nu exalte Wagenknecht, entuziastă, militantismul transgenderist, care încalcă sexist drepturile femeilor, ori să nu ridice în slăvi ecologismul clamat, dar fundamentalist, promovând, ca atare, abandonul protecţiei naturii, de către tot mai mulţi moderaţi scârbiţi de extremism? 
 
Cum să n-aibă şi ea grijile de lux ale bine căpătuitei elite progresiste? Cum să nu se jeneze activista unui partid cândva muncitoresc de a accepta evidenţa că formaţiunile stângii au căzut în bigotism şi ipocrizie, că i-au părăsit pe salariaţi, pe marginalizaţi şi nevoiaşi, lăsându-i de izbelişte în faţa globalizării şi a cântecelor de sirenă ale dreptei populiste?
 
La finele săptămânii, revolta era cât pe ce s-o facă să rateze pe Wagenknecht plasarea, în Renania de Nord, în fruntea listei partidului ei pentru alegerile federale din toamnă. Unii tovarăşi mai ascultători şi cuminţi i-au cerut, chiar, să renunţe la candidatură. Or, ea are prefectă dreptate să sublinieze impopularitatea cronică a unei stângi în alcătuirea căreia postcomuniştii şi socialdemocraţii îşi adjudecă, împreună, doar un sfert din voturile naţiunii. Cum să fie nu căzături, ci populare, nişte partide care-şi trădează programatic alegătorii?
 

Cum i se dă apă la moară populismului în România

 
În reacţie la protestele stârnite de sacrificarea lui Vlad Voiculescu de către alianţa liberalo-useristă, premierul Cîţu a făcut riscanta afirmaţie potrivit căreia ”coaliţia” nu ar fi fost ”constituită în jurul unor persoane”. Rău gândeşte şeful guvernului român, dacă nu ştie că anumite persoane, ca Vlad Voiculescu, sunt exponenţi ai reformei, reprezentând, ca atare, ideea de bază pentru care milioane de români s-au ridicat să dea jos cleptocraţia pesedistă. 
 
Şi de mari probleme cognitive se loveşte Cîţu, dacă, bietul de el, crede că gestul său de maximă laşitate ar restabili ceea ce a numit, vai, ”încrederea în instituţiile” statului român. Dimpotrivă, poltroneria unui şef de guvern care nu îndrăzneşte să se atingă şi să-i critice, necum să-i demită, dacă i-ar putea demite pe adevăraţii vinovaţi ai tragediei de la Foişor, sau de la Balş, de felul unui Raed Arafat, ori al managerilor de spitale, distruge şi ce a mai rămas din încrederea în stat a uneia din cele mai minţite şi manipulate naţiuni europene.

Odată cu încrederea în stat se duce pe apa sâmbetei şi credibilitatea democraţiei. Iar discreditarea ei vine la pachet cu alimentarea extremismului şi sporul popularităţii de partide pe faţă ori mascat pro-ruse, antisemite, antieuropene, antiamericane şi antioccidentale, gen AUR. Se va întâmpla şi în România ce s-a petrecut în Germania, cu AFD? Acest partid n-ar fi existat dacă, al cârma CDU, Angela Merkel nu-şi trăda electoratul conservator, asigurându-şi perpetuarea la butoane prin politici de stânga. 
 
Gonflarea AUR să fie oare vrerea preşedintelui Iohannnis, principalul vinovat pentru acceptul jertfirii în piaţa publică a ţapului ispăşitor Vlad Voiculescu? Şi ce vor liderii PNL şi USR? E posibil, desigur, ca preşedintele şi slugile sale gen Orban şi Cîţu să creadă că mai au destul timp de nefăcute până la proximele alegeri. Ei bine, se înşală grav. Nu doar pentru că şi-au dinamitat alianţa.
 
Ci şi pentru că sacrificarea aparent spectaculoasă, în fapt ruşinoasă şi jegoasă, a acestui miel politic, al cărui gât l-a cerut imperativ isteria securistă şi ultranaţionalistă din mass-media, se va întipări adânc în mintea şi sufletul colectiv ale românilor de centru-dreapta, care chiar vor reformă, democraţie, stat de drept. Şi care tocmai de aceea vor continua să-şi cultive cu grijă nu doar principiile, ci şi memoria.